Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
 
 
Ion Ion

În beciul cu morţii, Ion e frumos.
Întins gol pe piatră, c-un fraged suris.
Trei nopţi şobolanii l-au ros
Şi gura-i băloasa ca de sacis.

Când cioclu-l ridică-n spinare
Ion par-ar fi de pământ.
De-l pui poate stă în picioare
Dar braţul e moale şi frânt.

În ochii-i deşchisi, o lumină,
A satului unde-i născut,
A câmpului unde iezii-a păscut,
A încremenit acolo străină.

Departe de vatră şi prins de boieri,
Departe de jalea mămuchii,
Pe trupu-i cu pete şi peri
În cârduri sunt morţi şi păduchii.
 
 
Zdreanţă

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mâncat!"
"Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte."
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
"S-a făcut a dracului!"

 
Descântec

Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toţi paşii se sfârşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vana-ntoarsă peste tine
Cred ca atârnă din vazduh glicine
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie
0 singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşează,
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tudor Arghezi - Poezii

 
Testament

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.
 
 
Cina

În frig şi noroi
Trec hoţii-n convoi, câte doi,
Cu lanţuri târâş de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.
Fiertura e gata.
E seară. E ploaie.
O lingură grea, cât lopata,
Dă ciorba din doua hârdaie.
Câţiva au ucis,
Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis.
Totuna-i ce faci:
Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci.
Livizi ca strigoii şi sui,
Strâmbaţi de la umeri, din şold si picior
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui.
Îşi duc parcă sângele lor.
 
 
Blesteme

Prin undele holdei şi câmpi de cucută,
Fugarii-au ajuns în pustie
La ceasul când luna-n zabranice, mută,
Intră ca un taur cu cornu-n stihie,
Şi gândul meu gândul acestora-l ştie:
In împărăţie de bezna şi lut să se facă
Grădina bogată şi ogada saracă.
Cetatea să cada-n nămol,
Păzită de spini şi de gol.
Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,
Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
Topească-se zarea ca scrumul.
Funingini, cenuşă, s-a acopere drumul,
Să nu mai dea ploaie, şi vântul
Să zacă-mbrâncit cu pământul.
Subolii şi viermii să treacă pribegi
Prin stârvuri de glorii întregi.
Sa fete în purpură şorecii sute.
Gânganii şi molii necunoscute
Să-şi facă-n tezaur cuibare,
Sătule de aur şi mărgăritare.
Pe strunele de la viori şi ghitare
Să-ntinză păianjeni corzi necântătoare.

Întâi, însă, viaţa, bolind de durată,
Să nu înceteze deodată,
Şi chinul să-nceapă cu-ncetul.
Să usture aerul greu, ca oţelul.
Să şchiopete ziua ca luntrea dogită,
Să-ntârzie ora în timp să se-nghită,
Şi, nemarginită, secundă
Să-şi trecă prin suflet, gigantica, undă:
Pe sârma tăioasa-a veciei, în scame
Şi rumegătură să vi se destrame.
Gâtlejul, fierbinte de sete,
Să cate scuipat să se-mbete,
Şi limba umflată-ntre buze
Să lingă lumina şi ea să refuze,
Si-n vreme ce apă din seşuri se strânge,
Să soarbă-n mocirla copitelor sânge.
Şi strugurii viei storşi cu muşcătură
Să lase in gură coptură.
Coboară-se cerul, furtuni de alice
În câmp să v-alunge cu stelele-n bice.
Despice-se piatra în colţi mici de cremeni,
Vârtej urmărindu-i pe semeni.
Odihna cerându-i, pământul să-ntepe
Ivindu-se şerpii când somnul începe.
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 
 
 

 
 
 
 
Oseminte pierdute

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba "ieri"?

La poartă, umbr-aceluiaşi ştejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.
 
 
Ex libris

Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Incet gandita, gingas cumpanita;
Esti ca o floare, anume inflorita
Mainilor mele, care te-au deschis.

Esti ca vioara, singura ce canta
lubirea toata pe un fir de par,
Si paginile tale, adevar,
S-au tiparit cu litera cea sfanta.

Un om de sange ia din pisc noroi
Si zamliseste marea lui fantoma
De reverie, umbra si aroma,
Si o pogoara vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnica se pare,
Pe cat e ghiersul cartii de frumos.
Carte iubita, fără de folos,
Tu nu raspunzi la nicio intrebare.
 
 
Psalm VI

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"
 
 
Toamna

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.