Aurelian Silvestru ASLRQ

Aurelian Silvestru - Proză

Fereastra
Copilăria vine şi trece. Tinereţea vine şi trece. Şi doar bătrâneţea vine, dar… nu trece niciodată. Ajuns aici, s-ar părea că omul devine mai cumpătat. Gândul că, în curând, va trebui să plece în Satele Cerului îl obligă să se debaraseze de invidie şi egoism. Întotdeauna, oare? O legendă mai recentă povesteşte că doi bătrâni au fost internaţi într-un spital oncologic. Ambii au fost plasaţi în acelaşi salon, cu două paturi, despărţite între ele printr-un paravan. Ambii urmau acelaşi tratament. Doar că unul a nimerit pe patul de lângă fereastră, iar celălalt – pe patul de lângă uşă. Bătrânul de lângă fereastră putea să vadă tot ce se întâmpla afară, iar cel de lângă uşă avea acces la soneria cu care (în caz de nevoie) putea apela medicul de serviciu. Zilele se scurgeau încet și trist, fără să îmbunătăţească cu nimic starea sănătăţii lor. Ambii erau „ţintuiţi” la pat. Nu se puteau mişca și nu aveau în salon nici aparat de radio, nici televizor, nici telefon. Unica legătură cu lumea din exterior era fereastra, prin care bolnavul de lângă geam privea cu interes şi, zilnic, îi povestea vecinului tot ce vedea afară. – Iată… Au înflorit cireşii, povestea el. Oraşul s-a îmbrăcat în verde. Albinele se scaldă în polen… Copiii bat mingea. S-au împărţit în două cete. O jumătate dintre ei poartă tricouri roşii. Cealaltă jumătate sunt în galben… Şi prindea a comenta jocul copiilor. Toate se perindau prin faţa lui ca într-un film. Altă dată, când pe cer se adunau nori grei de ploaie, el descria cu lux de amănunte spectacolul furtunii. Dacă se întâmpla ca noaptea să nu poată dormi, îi povestea vecinului cum răsare luna, cum îngerii vorbesc cu stelele, cum urcă sus, în cer, urmând Calea Lactee. Bătrânul de lângă uşă îl asculta cu sufletul la gură. În adâncul inimii, îl invidia că stă lângă fereastră şi vede frumuseţea lumii, pe care el nu mai spera s-o vadă vreodată. Firește, îi era recunoscător pentru faptul că nu se delecta doar el cu ceea ce vedea acolo. Înțelegea că nu-i era deloc uşor să facă atâtea comentarii, pe care el le aştepta cu bucurie ca pe un medicament. Şi totuşi… Într-o noapte, bătrânului de la fereastră i s-a făcut atât de rău, încât abia de l-a putut ruga: – Apasă, te rog, butonul de alarmă…Cheamă pe cineva. Vecinul s-a ridicat în capul oaselor, a întins mâna spre, buton, apoi, amintindu-şi cât este el de „privilegiat”, s-a prefăcut că doarme şi că „nu-l aude”. A doua zi, la prima oră, medicii au constatat decesul pacientului de lângă geam. Cum alţi bolnavi stăteau la rând pentru spitalizare, patul urma să fie pus la dispoziţia altui pacient. – Soră! a dat glas bolnavul de lângă uşă. Mutaţi-mă, vă rog, pe patul de lângă fereastră, să fiu şi eu măcar un pic lângă tumultul vieţii. – Cu plăcere, i-a răspuns infirmiera şi l-a mutat pe locul bătrânului care mereu îi povestea impresiile sale despre lumea din afară. Instalat cu faţa spre fereastră, bătrânul egoist a sfredelit-o cu privirea. Se aştepta să vadă şi el minunile despre care îi tot povestise fostul pacient. Când acolo… Ce să vadă? Dincolo de geam era doar un perete gol, murdar şi cenuşiu…
Confuzia
Stau singură în casă. Ar trebui să-mi beau medicamentele, dar mă abțin. Una dintre pastile e ambalată în folie roșie. Ne-a fost repartizată drept ultimă soluție. S-o iau acum? Să mai aștept? Cu cine aș putea să mă consult? Comunicarea ne este interzisă. Locuința a devenit o închisoare. Orașul e pustiu. Doar desele sirene ale protecției civile (care mă scot din minți) îmi sugerează că încă n-a murit întreaga populație. Uneori, coloane de mașini blindate trec în viteză pe străzile centrale. Mă uit la cer, atât cât îmi permite mica fereastră din bucătărie. E vânt, e ploaie, e urât: tabloul unui eventual sfârșit al lumii. Pe neașteptate, sună telefonul. Răspund. O voce de bărbat mă ia la rost: – De ce ați părăsit apartamentul? – Am stat în casă toată ziua, mă apăr, iar timbrul vocii îmi trădează lipsa de curaj. – V-am depistat în parc, mă informează vocea. – E o greșeală. Vă asigur. – Noi nu greșim! Ce-ați căutat acolo? Ce să-i răspund? Că e ridicol să insiști, când nu cunoști persoana cu care stai de vorbă? – Doar m-am plimbat, intru în jocul lui, de dragul conversației. – Deci, ați ieșit? Ați încălcat regulamentul! – Există un regulament? – Ați și uitat de el? – Sunt, pur și simplu, cu nervii la pământ. – Calmați-vă. – Încerc. – Nevroticii se află într-o altă evidență. – Cu ce drept îmi vorbiți așa? – V-am ofensat? – Nu tolerez vulgaritatea. – Lăsați înfumurările! – E vorba de cultură. – În pandemie? întreabă el ironic. – Ce s-a schimbat? – Totul s-a dus, naibii, pe apa sâmbetei. – Un virus nu poate anula civilizația. – Dar o poate nimici. – Greșiți! – Noi știm mai bine ce se poate întâmpla. – Atunci, luați măsuri. – Asta și facem. – Ținându-ne în izolare? – Pe cine deranjează? – Pe mine! îi strig în receptor. Vreau libertate. Vreau să mă simt din nou un om normal și sănătos. – Stați liniștită: la această oră, noi răspundem de sănătatea dumneavoastră. – De când v-ați asumat răspunderea? – De când ați încheiat Contractul. – Am un Contract? – Ați acceptat să nu luați pastila, fără învoirea noastră. – Și dacă aș lua-o? – Ne-ați provoca o pagubă supărătoare: aveți doar și organe sănătoase. Știrea mă izbește ca un glonț în tâmplă. Caut un punct de sprijin, împiedicându-mă de mobilă. – De necrezut, răspund, trăgând de timp, ca să-mi revin. Cel de la capătul opus al firului simte că ceva nu e în regulă și mă întreabă: – Aveți probleme? – Totul e bine, rostesc, iar mâna, involuntar, deschide sertarul cu calmante. – Să nu mințiți! – De ce aș face-o? – Nu tolerăm persoanele care ne trag pe sfoară. – Sunt cât se poate de ascultătoare. – Așa să fiți. Altfel... Nu-și duce gândul la sfârșit, iar asta mă neliniștește și mai mult. Interesant: ce aș păți, dacă aș desconsidera acel „regulament”? – Cât va dura? îl trag de limbă. – Ce? – Această stare. – Decizia vă aparține. – Adică cum? El îmi răspunde: – Când veți ajunge la limita răbdării, ne dați de știre și... totul se va termina. – Atât de simplu? – De ce vă miră? Ați știut de la bun început care sunt regulile. Le-ați acceptat. – Uitasem. – Alții renunță în ultimul moment. – La ce? – La înțelegere. Deși nu are rost. Oricum, nu pot influența finalul. – E chiar atât de categoric? Râde sinistru. Mă face să transpir. Întredeschid fereastra. Inspir adânc aerul proaspăt. Încerc să mă calmez. – Ce faceți? întreabă tipul. – Scap de pastilele pe care mi le-ați dat! – Vă interzic! – Și eu vă interzic să-mi mai vorbiți așa! Arunc cu ciudă receptorul înapoi în furcă și umblu agitată dintr-o cameră în alta. După un timp, un țipăt sfâșietor sparge tăcerea blocului în care locuiesc. Ies la balcon și îmi strecor privirea pe sub jaluzele. Jos, la parter, doi tipi mascați trag după ei o tânără de seama mea. Fata se zbate, se opune, dar nu reușește mai nimic. Are mâinile încătușate. Părul îi cade peste ochi. Le strigă: – Nu vreau! Nu pot! – Gura! – Mi-ați spus că eu decid, nu voi. – Ai hotărât deja. – N-am hotărât nimic. Nu vreau să mor! – Ai încălcat instrucțiunile. – Mi-ați dat răgaz până la toamnă. – Acum o oră, mi-ai zis că te dezici de tratament, îi reproșează unul dintre temniceri, iar eu tresar, recunoscându-i vocea. – Vă jur că n-am vorbit cu nimeni de o săptămână! – Minți! – Vă rog credeți-mă! Vă rog! Printr-o sforțare disperată, tânăra scapă de sub controlul lor. Ei însă o ajung din urmă, o doboară la pământ, apoi o urcă într-o dubă fără geamuri și dispar într-o direcție necunoscută. Abia când nu-i mai văd, articulez cu voce sugrumată: – Lăsați-o! Ați vorbit... cu mine, nu cu ea...

Ultimul recviem
Într-o toamnă rece şi ploioasă, cineva a bătut la uşa lui Mozart. Era trecut de miezul nopţii. Lumea dormea. Nemulţumit, compozitorul a deschis şi s-a pomenit faţă în faţă cu un necunoscut, care purta o pelerină lungă şi o gluga trasă peste ochi. – Ce doriţi? – Un recviem, i-a răspuns vizitatorul. Vreau să compuneţi un recviem deosebit. – Acum? În miez de noapte? s-a mirat Mozart. E chiar atâta grabă? – Nu. Nu e nicio grabă. Dar timpul e pe sfârşite. – Al dumneavoastră? – Nu contează, a venit răspunsul. Vă las un mic avans din ceea ce vi se cuvine, a adăugat, punându-i în mână o pungă mai generoasă decât era nevoie. Mozart s-a retras îngândurat. Creaţia lui anterioară părea născută din lumină. Nimic nu-l motiva să scrie despre moarte, aşa că a doua zi l-a dat uitării pe straniul vizitator. Peste două săptămâni însă, acesta şi-a făcut din nou apariţia. A venit, ca şi întâia oară, după miezul nopţii şi l-a întrebat cum stau lucrurile. – Nicicum, i-a răspuns Mozart. – Atunci, grăbiţi-vă. – Data trecută mi-aţi spus că nu e nicio grabă. Necunoscutul a surâs amar. – Sigur. Însă v-am făcut şi un avertisment: v-am spus că timpul este pe sfârşite. Auzindu-l, Mozart a simţit un gol imens în suflet, aidoma unui strigăt de durere într-un ocean de suferinţă. – La ce v-aţi referit? a vrut să ştie, dar omul cu pelerină i-a întors spatele şi s-a topit în noapte. Emoţionat, compozitorul s-a aşezat la masa de lucru şi, până la revărsatul zorilor, a scris o mare parte din oda dedicată morţii. În următoarele săptămâni, n-a putut lucra decât la recviem. Notele curgeau ca lacrimile peste portativ. Părea terorizat de muzică, dar şi de suferinţă. Fireşte, nu-l deranja nimic. Era tânăr și sănătos. Totuşi, ardea ca flacăra unei lumânări topită în ea însăşi. Când, după miezul nopţii, a auzit din nou bătăi în uşă, compozitorul a sărit în picioare, cuprins de negre presimţiri. – Am venit să vă spun..., a început necunoscutul şovăind, dar Mozart i-a luat vorba din gură şi a continuat: – Ştiu... Aţi venit să-mi spuneţi că acest recviem e pentru mine. Ocolindu-i privirea, necunoscutul a păstrat o clipă de tăcere, apoi a zis: – Sunt sigur că şi cel mai mare dintre împăraţii lumii ar fi dorit să moară în acordurile acestei capodopere. – De unde ştiţi cum sună nişte acorduri pe care încă nu le-aţi auzit? – Văd notele în ochii dumneavoastră. Sunt admirabile. Opriţi-vă aici! Nu mai adăugaţi nimic. Mi-aţi depăşit toate aşteptările. Mâine, vă trimit trei muzicanţi la repetiţie. – Mâine? s-a mirat Mozart. Atât de curând? – Vi se pare nedrept? Am avut o înţelegere! – Aşa este, dar... speram să am o veşnicie înainte. – Sunteţi în stare de opere şi mai deosebite? – Sigur! l-a încredinţat Mozart. Am în suflet o mulţime de comori incomparabil mai frumoase decât tot ce am compus până acum! Necunoscutul a ridicat din umeri cu regret: – Păcat că nu v-aţi dat seama la timp de asta. A doua zi, cei trei muzicanţi trimişi de el au venit la Mozart, şi-au scos instrumentele şi, fără să arunce măcar o singură privire asupra partiturii, au trezit la viaţă zbuciumul acelui recviem. Era ceva dumnezeiesc de palpitant în opera pe care o crease Mozart. Cuprins de vrajă, compozitorul a luat vioara, li s-a alăturat şi s-a lansat pe valurile odei sale despre nemurire. Când au ajuns aproape de final, o strună a viorii i s-a rupt. Mozart s-a uitat incomodat la ceilalţi muzicanţi, descoperind abia atunci că ochii lor erau în lacrimi. „De ce plângeţi?” s-a gândit să-i întrebe, însă n-a rostit niciun cuvânt şi doar s-a prins cu mâinile de tâmple, uimit să conştientizeze că, în loc de sânge, are plumb în vene şi că viaţa i se scurge, pic cu pic, odată cu ultimele acorduri ale celui mai frumos recviem compus vreodată de un compozitor... * * * Creaţia, în egală măsură, se sprijină pe teamă şi pe curaj: curajul de a crede în ziua de mâine şi teama că mâine s-ar putea să nu existe.

Pragul
Gara de trenuri mi s-a părut pustie ca niciodată. Ici-colo nişte călători grăbiţi şi vântul rece, măturând peronul. Încotro s-o iau? La cine să mă duc? Puţinele lucruri personale mi-au încăput într-o valiză. Jumătate erau cărţi. În cealaltă mână căram două haltere de gimnastică. La ce, oare, mi-au trebuit? De ce nu le-am lăsat acolo, la căminul studențesc, sub pat? În urechi îmi stăruia vocea secretarului de partid care citise (triumfător) sentinţa: exmatriculat din Universitate și exclus din komsomol! – Rămâi cu noi, mi-a propus unul dintre amici. Ca mâine, se vor răzgândi. Era un gest mărinimos, dar inutil. Ambii ştiam că totul s-a sfârşit. Nu mai eram student! Prăpastia mă înghiţea. Alunecam. Şi nu aveam niciun reper, nicio speranţă de care să mă agăţ, măcar pentru moment… Înfrânt și singur, am urcat în primul interurban ce ţinea calea spre nord. Vagonul mi s-a părut o cameră de închisoare. Aveam impresia că va intra într-un depou pustiu şi va înţepeni pe una dintre liniile moarte. Noaptea târziu, am bătut la uşa surorii mele, Stela. Locuia într-un sat de lângă Prut. Era învăţătoare. – Intră, mi-a zis şi nu m-a întrebat nimic mai mult. Citise, probabil, totul în privirea mea. După o lună însă, mi-a spus că părinţii se neliniştesc. – Poate... te duci la ei? – Sigur, am consimţit, iar în gând mă şi vedeam umblând prin sat cu fruntea în pământ şi prefăcându-mă că nu aud cum lumea se şuşoteşte pe la porţi. Părinţii se mândreau cu mine. Eram mezinul. M-au adus pe lume, când erau deja în vârstă. Pe tata mi-l aminteam ca pe un Moş Crăciun (cu părul alb şi barba sură). Dar ceea ce păstram în suflet despre el erau nu ridurile de pe faţă sau bătăturile din palme, ci bunătatea cu care mă trata… Ţin minte cum odată, pe când eram copil, m-am dus de unul singur să văd unde se culcă soarele, când asfinţeşte după orizont. Aveam aproape patru ani, iar minte – nici cât o sămânţă de muştar, pentru că, la scurtă vreme, am intrat în pădure şi m-am rătăcit… Noaptea m-a prins departe de sat, într-o văgăună rece şi pustie în care zadarnic am plâns şi l-am strigat în ajutor pe tata. Eram atât de speriat, încât atunci când am simţit paşii unui animal în preajmă am crezut că mi-a venit sfârşitul. Dar nu era decât un câine, un câine mare şi flocos care s-a apropiat de mine, m-a mirosit, mi-a lins mâna şi s-a culcat alături. Ca toţi oamenii din sat, aveam şi noi în gospodărie doi câini (doi fraţi), dintre care unul mai tot timpul îl bătea pe celălalt. Sătul, probabil, de atâta umilinţă, într-o seară, acesta „s-a dus pe urlaţi”. A lipsit de acasă vreo două săptămâni – timp în care fratele său a scâncit ca un copil. Când s-au întâlnit din nou, mă aşteptam să văd cum cel care scâncise se va bucura, va da semne de recunoştinţă, va „sărbători” întoarcerea fratelui rătăcitor. El însă a sărit ca un turbat la gâtul lui, l-a doborât la pământ, l-a scuturat de blană şi l-a însângerat. Speriat de moarte, bietul animal a ţâşnit din nou ca o săgeată prin spărtura gardului şi a dispărut pentru totdeauna de la casa noastră. Acum stătea cuminte lângă mine şi mă ocrotea, iar eu mă gândeam cu teamă la clipa în care voi da ochii cu tata… Va sări, oare, şi el la mine să mă bată, să mă pedepsească pentru că fugisem de acasă? Toată noaptea şi o parte din a doua zi, oamenii din sat m-au căutat cu disperare. A dat de mine, întâmplător, un ajutor de pădurar. Vestea s-a răspândit imediat printre căutători. La marginea pădurii, nu departe de mănăstire, am zărit un călăreţ. Gonea ca o furtună către noi. L-am recunoscut pe dată – era tata! Ce puteam să fac? M-am ghemuit, de frică, după salvatorul meu, aşteptând să se repete scena cu căţelul revenit acasă şi bătut… dar, în loc să mă ia la pălmuit, tata a sărit din şa, a îngenuncheat în faţa mea, m-a cuprins în braţe şi a izbucnit în plâns. Abia atunci mi-am dat seama că am în faţă nu un tată foarte bătrân, ci un tată foarte fericit! Amintirea m-a îmbărbătat, mi-a înlesnit decizia de a reveni acasă. La urma-urmei, cât puteam să mă ascund? Voi găsi o explicaţie! Le voi spune adevărul… Poate, mai târziu… Poate, când vor fi, moraliceşte, pregătiţi să înţeleagă... Cu aceste gânduri, mi-am luat valiza şi am pornit la drum. Părinţii m-au primit cu bucurie. Cel puţin, aşa mi-a convenit să cred. Într-o zi însă, am descoperit în ochii tatei o nostalgie vulnerabilă, ceva sentimental şi trist. – Ştii ce a fost această lespede cândva? a rostit, cu ochii pironiţi în piatra de sub noi. Un prag de casă, a răspuns tot el: pragul de la casa bunicilor tăi. A tuşit în pumn, şi-a dres vocea şi a continuat: – Eram holtei… Primul război mondial abia se terminase. Moscalii m-au ţinut pe front trei ani. M-au înrolat apoi aici, în Basarabia, şi m-au trimis la Alba-Iulia, cu Garda de Onoare, la Unire. Ne-au dus cu trenul de la Chişinău. Blonzii formau un escadron, bruneţii – altul, dar toţi ca unul eram înalţi ca brazii şi cu aceeaşi făcătură de mustaţă. Până şi regele s-a ridicat în picioare, când am intrat în piaţă pe cai albi. Tabloul l-a înviorat: ochii i s-au aprins, iar umerii i-au devenit mai largi. – A fost o sărbătoare nemaipomenită! O mare de oameni striga tulburător: „Trăiască regele! Trăiască România Mare!” M-am simţit mândru de faptul că şi el fusese martor la acel eveniment. – Nu cumva de pe atunci ţi s-a spus Căpitanul Ion? l-am întrebat, bucuros că am ocazia să scap de propriile frământări. Ai fost, deci, ofiţer? – Nu, n-am fost, m-a lămurit. Căpitănia la noi, la răzeşi, nu este grad, ci merit. O altă tăcere îndelungată, pe care n-am îndrăznit să o sparg, de teamă să nu-i sperii amintirile. Tata şi-a sfredelit trecutul cu privirea minţii şi, când a ajuns din nou în tinereţea sa, a zis: – Pe maică-ta am întâlnit-o mai târziu, la mănăstire. Era ascultătoare pe lângă maica Platonida. Nu avea nici 18 ani, când m-am îndrăgostit de ea şi am furat-o. Holtei fiind, credeam că pot face orice. Părinţii însă, s-au opus: „Du fata înapoi la mănăstire şi roagă-te să fii iertat”… M-am împotrivit, desigur. Am încercat să-i atrag de partea mea, dar nu am reuşit. Până şi maica-egumenă, în cele din urmă, ne-a binecuvântat. Ai mei însă, n-au vrut nici să audă de aşa ceva. Dimpotrivă, m-au ameninţat: „Dacă faci acest pas, ne lepădăm de tine! Să ştii că nu mai eşti feciorul nostru!” Atunci mi s-a urcat sângele la cap şi am strigat: „Ei bine, nici eu, în vecii-vecilor, nu voi intra în casa voastră!” Am spus-o, fireşte, la mânie, căci mai speram să fiu iertat… Nu m-au iertat! Iar piatra asta mare, ce servea de prag, a crescut între noi ca un perete, ca un zid de cetate. Aşa şi n-am putut păşi peste ea. Uneori, când nu mă vedea nimeni, mă apropiam de uşă, gata să intru şi să îngenunchez în faţa lor, dar mândria mă paraliza şi mă gonea cât mai departe de părinţi. Chiar şi atunci, când (împreună) au plecat în lumea celor drepţi, nu am fost în stare să trec peste cuvântul dat. I-am aşteptat afară, lângă prag, şi i-am condus la cimitir ca un străin… Acum, părea că duce în spate povara unei lumi distruse de regrete. – La scurtă vreme după înmormântarea lor, am smuls pragul din temelie şi l-am cărat aici, să-l am în faţă, ca pe o dojană. A spus-o cu voce stinsă, ca un copil învins, care suferă din cauză că nu este iubit. L-am cuprins uşor pe după umeri, dându-i de înţeles că ţin la el, că nu e părăsit, că are un fecior pe care se poate bizui. – Mândria, a conchis el, niciodată nu trebuie să fie mai mare decât iubirea faţă de părinţi. A oftat adânc, apoi m-a privit îndelung cu ochii săi albaştri şi a rostit o frază care părea să nu fie a lui: – Oamenii se aseamănă cu norii: apar şi dispar fără să lase nicio urmă. Doar arareori câte unul dintre ei se preschimbă în ploaie, în ceva folositor. Mie însă, asta nu mi-a reuşit. – De ce vorbeşti aşa? – Deoarece, după ce nu am fost un fiu bun, se pare că nu sunt nici măcar un tată bun. Felul cum a spus-o m-a blocat. Intuitiv, mi-am dat seama că ştie! Tata şi-a descheiat încet buzunarul de la piept şi a scos o hârtie. Era boţită şi, pe alocuri, părea stropită de lacrimile mamei − scrisoarea prin care cineva de la Universitate îi înştiinţa că fusesem exmatriculat „pentru naţionalism”. – Nu eşti sincer cu noi, m-a probozit. Nu ai încredere în mine. Un val de ruşine a trecut prin toţi porii sufletului meu. Ca să trag de timp, am luat hârtia din mâna tatei şi am parcurs-o cu privirea. Cuvintele mi se păreau o pată de cerneală. Doar ultima frază mi s-a lipit de ochi: „Să vă fie ruşine că aţi crescut un asemenea fecior!” Ca o lamă de pumnal, sentinţa mi s-a înfipt în inimă. Câtă durere le-am pricinuit! Într-un acces de furie, am rupt hârtia bucăţele şi am aruncat-o sub picioare. Îmi venea să-mi i-au lumea în cap, să plec, să nu mai ştie nimeni de mine, niciodată... – Lasă, l-am auzit pe tata. E greu, dar ne vom des-curca. Nu vreau încă un prag de netrecut în viaţa mea. Vorbele lui m-au liniştit. Am simţit în ele dorinţa arzătoare de a mă ajuta să înţeleg că singura modalitate de a a-i face pe cei apropiaţi să aibă încredere în tine e să ai şi tu încredere în ei.

          Era trecut de miezul nopții, când a auzit o ușoară bătaie în ușă. Cine putea să fie? S-a uitat la ceas: acele indicau exact trei și un sfert. Nu aștepta pe nimeni. În genere, de săptămâni întregi, nu-l vizitase nici un suflet. A ridicat din umeri și s-a dus spre ușă.
            – Cine-i?
            – Mă cunoști, a auzit o voce de copilă.
            A răsucit cheia în broască și s-a pomenit în prag cu ea: cu una dintre eroinele romanului la care lucra. În orice caz, așa a avut impresia în acel moment.
            – E singura casă în care am văzut lumină și am bătut, a zis fata. Mă lași să intru?
            – De ce nu?
            Tânăra s-a strecurat pe lângă el cu abilitatea unei balerine.
            – Ești scriitor? l-a întrebat.
            – Am editat câteva cărți.
            – Nu fi modest. Văd chiar aici, în fața mea, un raft întreg cu cărți care îți poartă numele.
            – De unde mi-l cunoști?
            – Este notat pe ușă.
            – Ah, da! Sunt cam distrat. Anii își spun cuvântul.
            – Te consideri un bătrân?
            – Nu am timp să mă gândesc la asta.
            – Ai mult de lucru?
            – O-o! Mi-ar trebui vreo două vieți, ca să-l termin.
            – Nu se termină niciodată... La ce lucrezi?
            – Ia stai un pic! a oprit-o el. Îmi adresezi prea multe întrebări. Credeam că ești o fată rătăcită, iar tu mă toci ca o anchetatoare.
            – Nici vorbă de așa ceva. Sunt foarte serioasă și discretă. În preajma ta însă, am simțit că pot fi un pic mai relaxată.
            – Mă simt flatat, dar spune-mi, te rog, așa te adresezi întotdeauna cu „tu”, chiar și atunci când ai un față un ramolit ca mine?
            – Te superi?
            – Dimpotrivă: mi se îndreaptă spatele.
            Fata a râs zglobiu și l-a privit cu admirație.
            – Arăți destul de bine.
            – Ca toți bătrânii la această vârstă... Să-ți aduc ceva de băut?
            – Sunt doar în trecere.
            – Cu ce te ocupi?
            – Caut de lucru, a răspuns ea evaziv.
            – Nu e deloc ușor să găsești ceva pe plac.
            – Mi s-au propus mai multe joburi. Toate – online.
            – Nu-ți plac tehnologiile moderne?
            – Dimpotrivă. M-ar ajuta enorm. Dar sunt de modă veche. N-aș fi în stare să stau ca tine, la birou. Prefer discuțiile „tête-a-tête”.
            – Să înțeleg că vinzi ceva?
            Tânăra a râs din nou, cu voce ca de clopoțel:
            – Depinde de „cumpărători”.
            – Mie, de exemplu, ce mi-ai propune, dacă aș apela la ajutorul tău?
            – Probabil, împăcare, a rostit îngândurată.
            Bătrânul a surâs stingher, iar fata l-a avertizat:
            – Nu mă trata ca pe o fetișcană. Sunt expertă în comunicare.
            – Probabil foarte multă lume are nevoie de consiliere.
            – Da. Depresia e cea mai răspândită maladie în prezent. Sunt mii de tineri vulnerabili. Nu au repere. Nu ascultă de părinți. Abandonează studiile... În fond, fiecare al doilea om are nevoie de un umăr pe care să poată lăcrima un pic.
            Bătrânul a privit-o din ce în ce mai încântat. Avea un chip frumos: nas drept, buze lascive, păr lung, iar ochii îi ardeau ca la femeile fatale. Și-a imaginat cum o fi arătând într-o furtună de emoții și s-a gândit că, în tinerețe, s-ar fi îndrăgostit foarte uşor de ea.
            – Te voi servi, totuși, cu niște băutură.
            S-a dus în bucătărie și a revenit cu două pahare de cristal, în care a turnat puțin vin rubiniu.
            – Așteaptă, l-a oprit ea. Nu ai o lumânare? Sunt înnebunită după romantism.
            El a fixat lumânarea între manuscrise. Când a aprins-o, atmosfera a devenit mai intimă.
            – Așa e bine?
            – Mult mai bine.
            Mâna bătrânului a tremurat și, din greșeală, a atins paharul ei cu vin. Acesta s-a făcut zob pe dușumea.
            – Vai! Sunt un neîndemânatic.
            – Ba ești un cavaler adevărat.
            – Te superi?
            – Pentru ce?
            – Pentru că sunt distrat... M-am lăsat furat de gânduri... Și iată rezultatul.
            – E vina mea că ți-am cerut o lumânare.
            Pata de vin de pe podea a prins a se întinde spre covor. El a scos dintr-un sertar mai multe șervețele de hârtie și a acoperit cu ele urma de lichid. Hârtia s-a zbârcit și a căpătat culoarea sângelui.
            – Să te ajut? a întrebat ea, îngenunchind alături de bătrânul scriitor.
            Mâinile li s-au atins. Erau atât de aproape, încât i-a simțit respirația răcoritoare pe obraz.
            – Mai bine, spală un alt pahar, a rugat-o.
            – Nu e nevoie. Să facem turul casei. Sunt foarte curioasă să văd în ce condiţii locuieşte o celebritate. Eşti de acord?
            El s-a ridicat, a aruncat hârtiile în coş şi, după ce şi-a spălat mâinile, a condus-o spre bibliotecă.
            – Ce de-a cărţi! a exclamat ea plină de uimire. Le-ai citit pe toate?
            – Aş vrea eu!
            – Înțeleg: criza de timp. Probabil, scrii mereu.
            – Un scriitor nu trebuie să scrie mai mult decât citeşte, i-a răspuns și a condus-o spre salon.
            – Destul de elegant, l-a apreciat fata. Şi dormitorul? Unde e?
            Bătrânul ştia că şi acolo totul era în ordine, doar că, furat de sentimente, s-ar fi simţi în postura unui amărât care visează ceea ce nu poate avea.
            – Poate că altă dată, a aplicat o veche stratagema defensivă.
            – De ce? Ți-e frică de femei?
            – Mă tem de mine, a râs el.
            Prin geam îi spiona o lună plină. În snopul de lumină, tânăra părea și mai frumoasă.
            – Te incomodez?
            – Nu, deloc! a răspuns scriitorul.
            Patul ocupa mai mult de jumătate din dormitor.
            – Cu cine îl împarți?
            Întrebarea l-a luat prin surprindere. A încercat să-și amintească, dar a bătut în retragere: s-au scurs prea multe luni (sau, poate, ani?) de când n-a conversat cu nimeni la această temă.
            – Lasă. Nu-mi spune. Nu mă interesează. Sunt o adevărată pacoste: obraznică și curioasă.
            – Chiar vrei să știi?
            – Nu azi și nu aici, a venit răspunsul fetei.
            Însufleţită, s-a întors în living. El a urmat-o zăpăcit, aproape tânăr, poate chiar îndrăgostit.
            – Te-am întrerupt din lucru.
            – Dimpotrivă, s-a grăbit s-o asigure: M-ai inspirat.
            – E pentru prima oară, când mi s-au spus atâtea măguleli. Dar... Gata. Trebuie să plec.
            – Mai stai.
            – Nu pot. Ți-am spus: sunt doar în trecere.
            – Chiar nu vrei să rămâi?
            Înduioșată, fata l-a îmbrățișat cu privirea și, înainte să închidă ușa după sine, l-a informat:
            – Știi?... În noaptea asta, datorită faptului că m-am reținut la tine, am ratat două propuneri de căsătorie.
            – Nu înțeleg.
            – Nici nu e cazul. Le-am ratat, dar nu regret. Sunt foarte mulțumită că am stat de vorbă.

            Rămas singur, bătrânul a revenit la masa de lucru. A încercat să se concentreze, dar nu a reușit. Lipsa de energie îşi spunea cuvântul. Totuși, gândindu-se la ea a simțit un aflux de forţe proaspete care l-a obligat să ia pixul în mână și să taie brutal tot ce i se părea că este de prisos. „Nu ezita, și-a zis. Bagă, fără milă, bisturiul în manuscrisele tale: dacă nu curge sânge, înseamnă că nu e nimic viu în ele”.
            În sfârșit, a intrat în brazdă. Frazele au prins a curge de la sine. Gândurile i s-au limpezit. A lucrat productiv, cu pasiune, ferm convins că scrisul este viața lui.
            Spre dimineață, când soarele a prins a colora orizontul în portocaliu, bătrânul și-a revenit din starea în care l-a indus setea de muncă și s-a întrebat dacă nu cumva acea stranie vizitatoare a fost doar plăsmuirea sa?
            S-a uitat prin casă: i s-a părut pustie. Nimic nu demonstra că ea a fost acolo. Doar sufletul îi era plin de culorile unor emoții tandre.
            Pe masă, a văzut lumânarea. Deci, nu a fost un vis? Tot atunci, computerul l-a informat că are un mesaj. Un text venit de nicăieri îl anunța:
            „Ai înțeles, probabil, cine sunt și pentru ce te-am vizitat. Urma să mergi cu mine într-o călătorie fără de întoarcere, dar m-ai înduioșat. Ai mult de lucru. Termină cartea. Am să mai bat la ușa ta, dacă desigur, n-ai să consideri că sunt prea indiscretă ”...