Biografie


Marioara Vişan s-a născut la 19 iunie 1956, 
Iași (România).
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași
Membru al Uniunii Internaționale a Oamenilor de
Creație, Chișinău.
 
 
Volume de autor (poezie):
 
- Anotimpul culorilor, Ed.PIM, Iași, 2010
- Roua din suflet, Ed.PIM, Iaşi, 2011
- Pelegrin printre cuvinte, Ed.PIM, Iași, 2012
- Metamorfoză/Metamorfosi, volum de poezie bilingv, româno-italian, Ed. PIM, Iaşi, 2016
- Dincolo de tăcere /Dell’altra parte del silenzio, volum de poezie bilingv româno-italiană, Ed. PIM, Iaşi, 2018
- Diamante volum de poezie bilinv, româno italian, Ed. Rediviva, Milano, Italia, 2019
- Litere din alfabetul astral, poezie,bilinv, româno -italiană, Editura 24 Ore, Iași
- Arhitectura Visului, poezie, bilinv, româno- italiană, Editura Timpul, Iași
- Dell’altra parte del silenzio- volum de poezie in limba italiana, Editura Etabeta-ps, Italia.
 
Publică în antologii:
 
- Artă sfâşiată (73 de poeţi contemporani), poezie, Editura Arhip Art  Sibiu, 2011;
- Sentire, Casa de editura Pagine din Roma, Italia, 2014;
- Treptele cuvântului. Antologia Universului Prieteniei, Ed. PIM, Iaşi, 2015;
- Cenaclul eCreator 1,  Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2018;2019;2020.
- Atlasul cu diezi - Antologia  Însemne culturale,  Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2017.
Treptele Prieteniei.Antologie de poezie, Ed.PIM,
Iaşi, 2018
-Antologia Inflorescente, Milano, Italia, 2019
- Coordonator al antologiei ,, Acorduri lirice românești”, ediție bilingvă, română italiana, Ed. PIM Iași, 2019
-Clepsidra cu sentimente, Editura Stef, Roamnia.
-Femeia un nou anotimp in literatura contemporana, Editura Potpro, Romania
- Antologia Cenaclul de la Roma, 2019, 2020.
-Antologia Cenaclului Schenk, 2020.
-Antologia Row of Masks, Editura Graph Buzău.
-Dal Danubio al Tevere, andata e ritorno- De la Dunăre la Tibru dus și întors, Roma, Italia, 2020.
 
Premii:
- Premiul I la Concursul internațional de literatură -   premiul internaţional Corona Italia, 2016
 
-Diplomă de merit la Concursul de poezie de la Napoli „ Il Parnaso-Premio Angelo la Vecchia” 2019, 2020.
- Premiul Special  ,,Grigore Vieru”,  pentru poezie, Festivalul International ,,Grigore Vieru”, Iasi, 2020.
-Premiul I la Concursul Internațional de poezie, ,Lo splendore del talento, scintile del Arte” 2020, Italia.
 
Publica in reviste:
 
 Moldova Literară, editată de Liga Scriitorilor- Fil. Iaşi,
 Nomen Artis, Eminesciana,
Revista literară virtuală Confluențe literare,
Revista  virtuală eCreator,
Teleormanul Cultural,
Curentul Inernațional, SUA, revistă virtuală
 FeedBack,
Vatra Veche,
Zona Literară,
Poezia,
Convorbiri Literare,
 Literatură și Artă, Chișinău.
 
 
Au scris despre poezia  ei: Daniel Corbu,  Emilian Marcu, Horia Zilieru, Ion Holban, Constantin Dram, Paul Gorban, Adi Cristi, Alexandru Ovidiu Vintilă, Daniel Luca.

Fotografii reprezentative:

 

 

 

 

 

 

 

 
 
 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

Marioara Vişan - Poezii

 
ADAMICUL SURÂS

Când Dumnezeu a creat omul
în cea de-a șasea cosmică zi
și l-a numit Adam
s-a odihnit câteva clipe
a privit curioasa creatură
și i s-a părut că lipsește
iubirea.
Și pentru că mai avea timp
până să vină ancestrala duminică
Dumnezeu a creat o altă figură adamică
în joacă
din coasta creaturii prime
numind-o Eva.
Mulțumit a adormit pe clepsidra
în care se-adunau vise adamice
pentru Eva în jocul ciudat
al împletitelor eternități.
De atunci Eva caută cu nerăbdare
Iubirea și speră s-o întâlnească
în surâsul adamic
al celei dintâi creaturi.


POEMUL CU LUNĂ

Atâtea imagini care inundă retina timpului
traversând deșertul durerii din clipele translucide
ale imaginației
haloul de aur al lunii în nopți de nesomn
toate lipsite de parfumul existenței tale
compun pe întunecatele ceruri
sinuosul poem.

Nu pot să descifrez misterioasa metaforă
Care-mi înfășoară trupul astral
mă las purtată de Carul cel Mare al cerului
de imensitatea culorii
cu care Calea Lactee deschide nemurirea
merg încet, cu pas domol printre dorinți
vise și emoții
construind zi și noapte, ca pe-o celestă catedrală
interminabilul, nesățiosul Poem cu lună.


ICAR

Hubloul din partea stângă a cerului meu,
răsfrânge imaginea unui gând contorsionat
de zgomotul fricii de înalt.
Vară, iarnă, primăvară.
Perdeaua de gânduri acoperă larma
isteriei generale din spectacolul
noilor lumi.

Poate că nici cerul nu-i indiferent
la frica spaimelor uitate în suflet,
înșiruite pe tivul orelor de nesomn,
așteptându-mi într-o nefirească tăcere decolarea.
Altă destinație, o altă viață.
Cu fiecare zbor
renaște Icar în oricare din noi.


FANTOMATICA REBECCA

Îi spuneau fantomatica Rebecca,
nu greșeau prea mult, cu părul blond
despletit, fluturând în falduri pe umerii goi,
alerga pe scarile palatului în flăcări.
Nu privea nici înainte dar nici în urma ei,
doar alerga să prindă în palma-i micuță,
viața ce simțea că i se scurge printre flăcările
ce o urmăreau cu limbi nimicitoare de jar.

Scările o purtau spre poarta de dincolo de abis,
Rebecca nu știa, alerga, alerga fără timp.
Timpul rămas prizonier al limbilor de foc
din sufletul castelului de jad în care Rebecca visa,
dispărea secundă după secundă,
se transforma în scânteie de dorință de viață.

Rebecca auzea doar chemarea, a cui, mă veți întreba,
mister al existenței de dincolo,
a nimănui, sau poate a vieții de după viață,
din ruinele castelului de jad, o striga Nemurirea.


DIMINEȚI OARBE

De ceva timp diminețile au nevoie de ochelari.
Nu mai au acea strălucire a infinitului în pupile,
Privesc (nu e doar părere, e o certitudine),
în direcții diverse, spre trecut cu un ochi,
cu celălalt ochi spre un viitor pe care nu îl găsesc.
Cum și de ce nu se știe, se știe doar că
prezentul face și el ce poate, uneori se întunecă
de tristețe că l-a uitat dimineața,
alteori, când o sclipire de o secundă îl îmbracă
în lanuri de maci sângerii, plânge
cu lacrimi de rouă, uimit de schimbare.
Cum ? - se întreabă mimând primăvara -
a început să mă vadă dimineața?
Și eu care credeam ca diminețile mele-s oarbe.


MĂȘTI

Măști purtăm pe chip și-n suflet
măști în care viața ne-ngropăm.
Prin ceața timpului
încet, încet, rămâne albul figurilor de ceară
din care viața pleacă și-n care
,,a fost o dată’’
devine altă mască purtată de dorinți
uitând că ai trăit, un clown în circul vieții
un clown ce face tumbe cu măști de zei și sfinți.


VITRALII DE CUVINTE

Într-un multicolor vitraliu, cuvinte frumos așezate
în hrisoavele vremii , scrise de îngeri și sfinți,
imagini amalgamate cu și despre părinți,
așteaptă în liniște să fie în sfârșit publicate,

într-un tom pe care viața nu vrea să-l arate
temându-se că va pieri, încercând să construiască
nopți în care doar prin somnul rațiunii să crească
iubiri uitate în imagini fumurii pe-o pagină de carte.

Un alt vitraliu de suflet nebănuit de lumea indiferentă,
ce are culorile învechite și prăfuite de nepăsare,
zbătându-se din fiecare literă să iasă din uitare,
speră să fie așezat pe-o pagină din viața prezentă.

Vitralii de cuvinte informează în vieți transparente ,
despre cum o fereastră de suflet se colorează
În mii de raze de iubire din care desenează
amintirile din cartea vieților precedente.

Vitralii de cuvinte, scriu pe al vieții destin
lungi scrisori din paginile cărților sfinte,
așezându-se în forme de iubiri infinite
de matrice de suflet din desenul divin


TAINA TĂCERII

Am nevoie de tăcerea ta
Să-mi răscolească în suflet amintiri
În liniștea-nserării să nu adorm plângând
Din cauza plecării tale care-mi aduce-n gând
Cuvinte nerostite scânteie în priviri
Ce-aș vrea să ți le dărui de-aș putea.

Aș vrea să îți privesc urma pasului ce scrie
În nopțile de vară pe faleza mării
Mici rânduri de cuvinte de iubire
Ascunse în nisipul cald de-a mea privire
Sperând să-mi amintească de farmecu-nserării
Când ne plimbam desculți pe plaja argintie

Eu te-am închis în mine a soarelui lumină
Să pot trăi cu tine în suflet permanent
În liniștea iubirii, superbele tăceri
Să ne transforme viața în sfinte primăveri
Din care doar cuvântul ce pare azi absent
Ne va-mbrăca în taina din aură divină.


BOSCHETAR DE OCAZIE

Când mă umărea privirea necruțătoare
a ochiului sălbatic din lumile solare
mă-ncrucișam cu timpul hoinar prin infinit
cerșeam iubire și plăcere, ca un parazit.

Prin galaxii mărunte cu egoism clădite
îmi strecuram ambiții în vieți greșit trăite
mă agățam de flori care suiau la stele
ca un boschetar al timpurilor grele.

Azi mă întorc pe străzi ca cerșetor
mă dor amintirile, speranțele mă dor
îmbrac o haină ruptă din vise peticite
și vând iluzii oarbe din vieți nicicând trăite.


ARIPI DE ÎNGER FIGURI MARMORATE

Pe muchie de nor balansoar
fulguiri de alb dureros tresar

aripi de înger figuri marmorate
așezate strâmb la marigni de noapte

plâns de copil încă nenăscut
albie de lacrimi prelinse-n trecut

ochi de bufniță uneori închis
privegează darul vieților din vis

lacrimi de codane cad inșiruite
din albastrul nor cuvintele cernite.


PETALE STRIVITE DE PAȘI

Nu există un alt drum.
Doar acesta, în care macii
sunt sacrificați inutil.
Nu există un alt drum
doar drumul către zidul indiferenței,
spre care- aleargă omenirea desculță.

Cu fiecare metru parcurs
mă îndepărtez de linia de sosire
de la marginea zidului înalt.
Doar ei, macii, atât de delicați,
se lasă călcați în picioare
transformându-se într-un covor
de petale strivite de pași.


DANS DE SÂNZIENE

Cu brațele de sânziene pline
alerg prin visul unei nopți de vară.
Cu flori și-nmiresmate ierburi
poiana alunecă parcă spre ceruri
rămâne în juru-mi doar un foșnet de platani
și de ferigi plăpânde
tulburându-mi timpul tăcerii.

Misterioase clipele visării!
Prin fața mea trec grupuri de sânziene nebune
transformate în balerine
și simt cum în această noapte de vară
au readus la viață străina din mine
dansând în poiană pentru ultima oară.


FLUTURII AU ÎNȚELES

Fluturii au obosit.
Așezați ciorchine
pe trunchiurile goale ale nimfelor din țări străine,
se reproduc într-o tăcere absolută,
nu pentru a zbura,
ci pentru a mări populația de visători
ce, cândva,
credea în libertate,
zburând până dincolo de nori.

De un timp,
ce se măsoară în ani de zbateri inutile,
fluturii au înțeles
că nu ajunge doar să-ți întinzi aripile
pentru a străbate într-o zi,
cât ține viața,
ani lumină.

Au decis să moară ,
în ciorchine,
pe un copac de smirnă.


AM ÎNVINS MOARTEA

Nu întotdeauna poți da cu tifla morții
nici măcar când zâmbetul nu ți-l poate fura
când coasa nu reușește să secere lumina
pentru că lumina
alunecă prin toate ungherele
nu întotdeauna moartea iese învingătoare
uneori în vârtejul dintre lumi
amețește de atâta dorință de viață
a sufletelor
încât scapă coasa alături de destinul celui vizat
atunci minunea se întâmplă
AM ÎNVINS MOARTEA! - se aude-n ecou
dar moartea zâmbește cu gura-i hâdă
moartea hrănită cu lumină
privește spre apa sâmbetei și exclamă:
”nimeni nu învinge trecerea efemerului în absolut”


Hora ielelor

Doamne,
sârma ghimpată
ce-mi infășoară sufletul
îmi îngrădește
și dreptul de-a fi.
Eliberează-mă, Doamne,
din închisoarea trupului
în veșnicie,
redă-mi aripile înaltului gând
ce mi le-a răpit nepăsarea
dezleagă-mă din turnul uitării
de sine și poartă-mă
în vîltoarea
iubirii profunde
într-o horă a ielelor
în nopțile de Sînziene.



 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

 


Condorul cu aripa frântă

Condorul cu aripa-i frântă
în zborul spre veşnicie,
căzut pe-a căinţei redută
din cetatea inimii acum pustie
încearcă să zboare din nou
dar rana-i cumplit sângerează
iar ţipătu-i e un ecou
al Lunii ce-n noapte-l veghează.

E trist bietul condor că nu poate
să zboare din nou spre înalt
pe piscul golaş el se zbate
strivindu-şi aripa de negrul bazalt.
Durerea-i inundă fiinţa
glasul îi piere încet
blestemându-şi tăcut neputinţa
se-aruncă în gol...în golul perfect!


Merele bunicii

‘’Toata istoria facerii lumii încape într-un sâmbure de măr.’’
Așa îmi spunea bunica zâmbind când refuzam să mă înfrupt
Din gustosul măr jonathan ce creștea în livada ei.
Eu curioasă să știu ‘’ce gust’’ are istoria facerii lumii,
rupeam cu nesaț din rotundul cu irizări roșii și parfum de copilărie.
Uneori bucata de măr era prea mare și făceam efort s-o mănânc.
Atunci ‘’facerea lumii’’ mi se părea ceva ce nu poate fi ‘’inghițit’’
din punct de vedere al dimensiunii, chiar dacă gustul îmi plăcea.
Anii au trecut, bunica nu mai e cu mine, probabil acolo unde e acum
povestește altor făpturi cum e cu sâmburele, poate sâmbure de timp?
Eu încă am rămas aici unde ‘’toata istoria facerii lumii încape într-un sâmbure,’’
De măr, de timp, important e să fie un sâmbure care să încolțească
acum pare că sâmburii din care omenirea poate înflori și rodi
sunt pe terminate, sau au mucegăit de atâta urât și nepăsare.
An după an, livada bunicii dă din ce în ce mai puține roade.
Nimeni nu mai gustă din merele bunicii, nici măcar eu.
Mă întreb uneori de ce nu-mi mai plac merele cu gust de copilărie.
Îmi răspund singură, pentru că merele bunicii au dispărut o data cu ea.


Brâncusiană

La masa tăcerii ascult
simfonia din adâncul firii
privesc cu ochi de copil
cum Dumnezeu îmi întinde
Coloana Infinitului
ca dar al iubirii.

Plâng pe portativul veșniciei
amintirea taincă a durerii
din prima zbatere de aripă
a timpului
lacrimile se hârjonesc
secând hăul obrajilor ridați
de tăcerile uitate
în clepsidra dintre ani
valsul florilor de castan se topesc
în creuzetul fanteziilor înlăcrimate
din ochiul de copil
care devine epopee de tril.

La masa tăcerii infinite
stau singură să drămuiesc
copilăria unei vieți durute
dansând ultimul vals
al inocenței furibunde
ce dispare încet pe Poarta Sărutului
luând cu ea lacrimi plăpânde
lasandu-mi doar Coloana Infinitului.
zălog al iubirii profunde.


Fetița cu zulufi negri și ochii deschiși a miracol

Ropotul copitei din durerea amintirilor
dorul răsăritului ce arde orizontul
plânge trecutul pădurilor bastarde
lacrimi inundă prezentul ce arde bobul de sare
licărul speranței înmuiat în candela iubirii aprinse
topește tăceri nerostite
emoții nebune călăresc herghelia de vise a copilăriei
privesc fetița cu zulufi negri și ochii deschiși a miracol
cum saltă în galop peste obstacolele vieții
în șaua cu ciucuri de fericire zâmbește a dojană
mă prinde de clipa eternității ce o port pe inelar
întreabă cu ochii mijind a mirare:
“Auzi chemarea sensului existenței din nemurire
jocul copilăriei te face să visezi?”
Orgolliul timpului răspunde
brăzdând adânc sentimente în curcubeul șoaptelor de iubire
din durerile niciodată vindecate.
Dor de fiecare fir de iarbă a trecutului cuprinde E-ul trist
Rog fetița din sufletu-mi pârdalnic :
“Lasa-mi puțin timp pentru viața viitoare să mă pot bucura
De infinita frumusețe a galopului.”


Vitralii

Prin suflet pripeag lumina desnează forme
vitralii de emoții ce îmbracă suspinul
bucăți îmbinate în imagini diforme
încearcă să deseneze cu lacrimi destinul
stângaci uneori lumina pătrunde
prin ochiuri de suflet încă neîntinat
sclipiri colorate de doruri profunde
formează vitraliu iubirii de neuitat
a locului unde în ființă s-a întrupat .

În suflete ce uită de unde-au plecat
n-ajunge lumina din raiul strămoșesc
căci locul e trist și întunecat
li se pare doar că viața trăiesc
fără să vadă o rază de soare
prin vitraliu locului ce-l părăsesc
totul e searbăd și-n juru-i rămân
doar așchii de fior românesc
sărmane suflete cu vitralii sparte
împrăștiate prin lume trăiesc
trista cale ce duce spre moarte.


Picaturi abisale

Plonjăm cu furie în oceanul timpului plin de secunde.
Înotăm în infinitul conștiintei universale, nu știm unde.
Oxigenul ni-l consumă ura și nepăsarea ce ne-afundă
în abisul din care oceanul de emoții, prin ochi, inundă
suflete de scoici cu perle în care dualul ființei pătrunde.

Scafandri stelari uneori ne curătă pietricelele erudiției
să nu ne molipsim de curgerea magiei și a pocăinței.
Ne spală bine cu dureri și patimi, încercând să pătrundă
misterul vieții în care ne-ascundem într-o tăcere profundă,
închiși în submarinul lui Nemo, holograme ale ființei.

Dimensiunea abisului se măsoară cu plonjări în mâlul indolenței
proporțional cu inăltimea de la care privim oceanul indiferenței .
Golul dintre secunde îl umplem cu litere de secundare moarte,
ascunzând adevărul despre nemurire în pagini de carte ,
picături abisale , ne învârtim neputincioși în călimara existenței.


Ciulini

Sunt momente în viață când mergi pe câmp
Câmp de ganduri, de vise, câmp de idei,
Întrun cuvânt, puțin alambicat, câmp de ce vrei.
Problema apare nu când mergi, așa cu ochi-n soare
Privind în stânga și-n dreapta cu sfânta nepăsare,
Ci când vrei să cultivi ciulinii pe post de crini
Și-n fuga după senzațional , propui unor străini
Să taie nodul gordian crescut cu îngânfare
Să-l taie din cele patru zări și să-l arunce-n mare
Chiar daca sângerezi și sufletul te doare,
Tu taie-adânc în cruda și urâta nepăsare
Chiar dac-ai sa mori de scârbă în uitare,
Nu renunța să tai, acum, cui îi mai pasă,
Ce importață are că viața e frumoasă?


Dans

Când flăcări înalte cât spiritul barbar al neputinței
cuprind pădurea de emoții a primăverii din noi
schelălăie fiecare silabă de ură ce scrie dihonia
urâtul , o plagă a destinului înfipt în creierul existenței
rânjește cu gura-i hâdă
arătându-și colții mânjiți de degradul ființei.

Focul din celalat eu, barbar încătușat în lanțul inchiziției ,
crește într-un dans al morții frumosului,
înnegrind cu fumul infatuării credința a ceea ce suntem.

Eu nu știu cum ajungem să ardem în propriile cuvinte
urlate la întâmplare,
doar să distrugem , doar să dăm foc perfecțiunii.
Știu că ploaia binefăcătoare a dimineților din priviri
se lasă așteptată prea mult, mi-e teamă că pleoapa izbăvirii
a închis ochiul ce trebuia să plângă cu dor de iubire de frumos
pentru al proteja de flacăra urâtului bolnav de vedetism.


Fluturi de lumină

Cuântul ascunde noaptea printre gânduri
norii nu-ndrăznesc să iasă dintre rânduri
stele căzătoare luminează a vieții baladă
fluturi de lumină pe altar de zori vor să ardă
flăcări de iubiri .
Priviri uimite ascund de oglinda falsității,
vitralii din neștiutele înfățișări ale cetății.
Inundate de cuvinte, tânguiri despre un falnic trecut,
tăcerile închid ochii când se șterge urma peceții
de pe hrisovul cu amintiri.
Zborul haotic între ieri ,azi și mâine, se oprește ,
clipa întoarcerii la matca de lut ne amintește
că suntem bob zabavă în al vieții tumult, înscris
pe- o traiectore elicoidală al eternului promis
De indrăgostite priviri.


Îndemn
amintindu-ne


Îndemn către iubirea de sine din lacrima de rouă
picătură de viață ce adună lumina când plouă
amintindu-ne că nu santem doar început
balsam al florii ce-și cântă durerea tăcut

Îndemn către scris pe suflet cu sânge de sfânt
rugăciune rostită în genunchi pe pământ
amintindu-ne că nu ne-am născut
atotputernici ci santem doar vasul de lut

Din care Dumnezeu ne îndeamnă să bem
viață din snagele timpului etern
amintindu-ne că doar El e Nemuritor
noi prin viață doar simplu călător.

Îndemn către uitare de sine în razele lunii
lumina din care ne zâmbesc străbunii
amintindu-ne că nu santem săraci
când lăsăm pe Dumnezeu să ne fie cârmaci.


Necuvântare

Cântecul trist al viorii
tânguie cuvântul neterminat
primul scris pe foaia albă
să aducă frumusețe scrisorii
penița aurită a gândului s-a încălecat
în călimara timpului podoabă
frumusețea cernelii de altădat
s-a uscat pe corzi încarcate de dor
adumbrind cuvântul nemuritor.


Ninsori pe incandescența vieții

Ninge iar pe aleea cu castani ce-am pastrat-o in suflet.
Florile, lumânări incadenscente, se sting încet,
una câte una, atunci când fulgii mari și plini
de povara anilor ce am strâns în norii vieții,
încearcă să le sărute flacăra.
Florile de castan ridică întrebător petalale iernate,
nu se opun sărutului purificator și înghețat.
Pentru gingășia albului atrăgător de fulgi de nea,
plătesc nemurirea cu frigul îmbrățișării ucigașe.

Ninsoarea acoperă până la ultima frunză,
castanul falnic ce îmi străjuia copilăria.
Frigul mă cuprinde purtându-mă în împărăția uitării,
imobilitatea ghietii ascunde o inimă de castan.
Acea micuță inimă roșie, ce uneori se desface în două,
nu are putere să se opună sărutului alb al timpului.

Castana ce în copilărie îmi zâmbea
din inchisoarea incandescentă și țepoasă a vieții ce mă aștepta,
azi, s-a transformat în țintirimul anilor spulberați
de ninsoarea din destinul ce a infulgurat sufletul.
Doar un fulg mai așteaptă o ultimă petală a ultimei flori.
Constat fără să mă mir că iarna aceasta ,
castanii sunt pe cale de dispariție.


Albastru de poveste

Doare dorul de albastru,
dor de Voroneț.
Albastru din copilărie ,
,,sâneala” de pe dragi pereți.
Albastrul sângelui din glie,
albastrul norilor răzleți.
Mă visez un bob de rouă
în cerul de-un albastru infinit,
ce -n glezna ta înrourată,
suspin în gingaș pas de dans,
pe muzica de vals,
când în povestea cu ,,a fost o dată”
un prinț m-a părăsit,
pentru o viață nouă,
dintr-un albastru infinit.
De-atunci în inima mea plouă,
cu-albastrele flori de cicoare,
grădini de lacrimi au ieșit,
din fiecare floare...
sfârșit.