Biografie


 

Cezarina Victoria Adamescu (pseudonim literar: Simona Condor) s-a născut pe 4 noiembrie 1951, la Galaţi. Este licenţiată în Teologie. A debutat literar pe 19 septembrie 1982 în cotidianul „Viaţa Nouă” din Galaţi cu un poem de toamnă. Debutul editorial are loc în 1987, cu volumul de versuri: „Arhipelagul visării”, Editura Litera, Bucureşti. Coperta şi ilustraţii: Done Stan
 
Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău;
Membră a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec;
Membră a Asociţiei Scriitorilor din Maramureş;
Membră a Ligii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi;
Membră a Societăţii Scriitorilor „Costache Negri” din Galaţi;
 
Debut publicistic:

Cezarina Adamescu debutează în luna septembrie 1982, la cotidianul Viaţa nouă din Galaţi, cu un poem de toamnă. Este publicată în revista Luceafărul sub pseudonimul Simona Condor, apoi, cu mai multe poeme, în rubrica lui Geo Dumitrescu intitulată Atelier literar. În ianuarie 1984, publică sub acelaşi pseudonim în revista Convorbiri literare un ciclu de poeme. În aceeaşi perioadă debutează cu poeme sub numele adevărat în revista Tomis.

 
Debut editorial:

Debutează în anul 1987 cu volumul de poeme Arhipelagul visării, Editura Litera, Bucureşti. Volumul, cu o ilustraţie de Done Stan, va fi remarcat în paginile revistelor Luceafărul, Convorbiri literare, Viaţa Nouă Galaţi, România Literară, Acţiunea din Galaţi.

 
Premii literare recente:

2003, Premiul Societăţii Scriitorilor C. Negri filiala Ploieşti, pentru două volume: Autograf pe lumină şi Spaţiu târziu

2007, Premiul Revistei Dunărea de Jos, pentru volumul Călătoria în patria neasemuită a cuvintelor
 
 
Volume publicate (selectiv):
*Arhipelagul visării, poeme, Ed. Litera, Bucureşti, 1987. Ilustraţii : Done Stan;

*Mysterion, poeme, Ed. Alma, Galaţi, 1997. Ilustraţii: Angela Cioltan;

*L”Ange Etienne, Traduit du romain par Constantin Frosin, Ed. Arionda, Galaţi, 2000; Illustration: Angela Cioltan; (în limba franceză)

*Dimineţi nelocuite sau Îngerul Esteban, Editura PAX AURA MUNDI, Galaţi, 2001;

*Dreptul la nemurire sau Nichita AZI, Editura PAX AURA MUNDI, Galaţi, 2002;

*Ca o pasăre Ibis, sau Nichita AZI, Editura PAX AURA MUNDI, Galaţi, 2003;

*Spaţiu târziu, Poeme de sfârşit şi de început de mileniu, Editura Arionda, Galaţi, 2002, volum premiat de Societatea Scriitorilor ”C. Negri, ”filiala Ploieşti, pe anul 2003;

*Autograf pe lumină, poeme, Ed. PAX AURA MUNDI, Galaţi, 2003, Ilustraţii: Emeric Chvala, volum premiat de Societatea Scriitorilor ”C.Negri”, filiala Ploieşti, pe anul 2003;

*O nuntă de cuvinte, 111 sonete pierdute și regăsite, Editura Semănătorul, iunie 2008;

*O stea căzând, se-nalţă – volum omagial Grigore Vieru, Editura “Sinteze” Galaţi, 2009;

*Chipuri sufleteşti, O sută de fotostihuri în colaborare cu artistul fotograf Constantin Vlaicu; Editura Sinteze, Galaţi, 2010;
 
 
C.V. DETALIAT - pdf
 
 

Fotografii reprezentative:

 

 

 

 

Linkuri despre autor:

Wikipedia

Cezarina Adamescu - Poezii

 

 

I.

Te chanterais-je, Étienne
Un lied diaphane
Concernant un amour sacré.
Je t’envoie cette bien longue
Chanson de Nibelung
Relative à ma sainte impiété
D’avoir voulu te chasser
De la chair, pes pores, des sentiments,
Te porter en terre avant ta mort
Dans un nouvel et secret agencement.
Ensuite temettre au monde,
De ma paupière toute de langueur
De mon coeur tellement migrateur.
Ainsi dois rester
Comme au jour premier
Blessure et opérateur,
Mon doux par trop amer,
Alonge de faveur
Et pluie de rosée sur mes paupières,
Mon lointain le plus proche sur cette terre…

II.

Cette chanson profane et mondaine
Cachée au fond d’une grotte roumaine
Parmi reliques de saints et martyres
Est écrite pour pian et violoncelle
Pour les mariés divins
Aux reflets enfantins.
Imprimés en caractères gras
De la flûte de Pan
À même le pavement céleste,
À la charniere d’un Jubilé
Année de grâce et de réconciliation.
Ecrite par moi d’un seul trait,
Cette humble élégie
S’avérera pour tous
Absolument
Et à l’envi
Inutile…

III.

Dis, Étienne, où peut-elle bien être
La terre promise
Dont on rêvait ensamble à l’Aurore
Après la fin des chutes de météores?
Cette terre dont on avait envie
Des nuits sans origine durant
Et plutôt infinies
Où je rôdais en courant autour de ton nom
Et comme une icône je te dorais
Dans un icônostase
Que j’étais seule à coontaître,
Car je te voulais absolu
Et ne pouvais pas te laisser
T’en détacher et tomber,
Au front abandonné par l’éternel infini
Et les mains fleuries par la mélancolie.
Pour voir comment le Rien-Tout
Déclinait
Dans ce suprême effort
De ne pas t’écrouler
De ta propre destinée.

VII.

J’arrive à présent d’un pas de zéphyr
Depuis un récent avenir
Orpheline de toi
Comme un oiseau ratatiné sur soi
Dont les petits désertérent le nid.
Fleur de cactus poussée au beau milieu du désert
Réduite toute à une épine imberbe
Bonne à égratigner
Le ciel superbe
De ces plaintes fort criardes
Comme le lamento des cuivres,
Langues de feu muées en faveurs et grâces
Vu que c’est la Pentecôte qui passe.

VIII.

Aïe, Étienne, Étienne,
Te voilà si beau et si fin
Pareil à une chanson sans fin,
Aux regards célestes
Doré comme tu es par moi, du reste
Comme ces être-là divins
Avec qui je me suis fiancée
Dans un tard aprés-midi…
Doré de poudres d’étoiles
Ton front, cette lourde toile
De lumière et rêverie
Comme celui des séraphins au Paradis…

IX.

Je fus fort inqiète
Comme l’oiseau qui dort tout en volant
Loin de toute l’envolée,
Sans se poser sur les murailles
Ou sur les remparts.
Allors, comment vais-je mourir
Sans même avoir vécu,
Rendue blême par la peur que va s’ensuivre
-sans faute-
ce qui jamais ne devrait
se produire ici-bas?!

X.

J-ai nimbé ton front, Étienne,
D’une auréole plus que diaphane,
Sans même me douter
Que ce nimbe, pour quoi j’ai tant peiné,
Sans le moindre répit,
Et si trompeur
Et se déchire
Si facilement,
Le farceur…

XVI.

Comme dans una chapelle toute de myosothis
J’entrais moi dans l’amour.
Des ailes de chérubins flottaient au-dessus
Et sur les mûriers
Yeux et bouches étaient dessinés,
Comme d’énormes papillons et colibris.
Tu dormais à même un pré en flammes
Et les cygnes noirs du voisinage
S’apprêtaient à t’offrir
Le Cantique des Cantiques…
Je n’avais pas de trêve d’essuyer
De mes cheveux humides
Ton front brûlant de tant de pourpre
Et j’épiais ta respiration.
Il y avait tant de paix en nous,
Comme dans la mer surnommée la Morte,
Que nous entreprîmes d’en boire les deux
Comme dans une amphore accorte…

XVII.

Sur tes ailes, Étienne,
Tu me portas sur les pics de l’illusoire
De l’Orient à l’Occident,
Dans un voyage durant un jour et une nuit
Vers le midi,
Au gré de la girouette
Sur les ailes d’un blanc éminent,
Pareil au blanc strident
De l’ivoire…
De nuit, nos deux coeurs
Se métamorphosaient en bagues bénites
De nos corps se détachaient mailles
Maillons et menottes,
L’on devenait blancs à cause des ténèbres,
Alors que toi, Étienne,
Tu te délivrais en courant
Sans même regarder en arrière,
En t’envolant invisible
Avant le milieu de la nuit,
Lorsque tu te devais encor de muer
En un cocon de soie,
Enveloppé dans la chrysalide
Comme dans una chlamide,
Afin de garder les entrées du Soi
Contre les importuns qui,
Armés de miroirs,
Eusent vite fait de tuer d’un poignard de lumière
Ta bacchante – la Reine mère.

XXI.

Aujourd’hui je suis envahie par toi
Comme un fer est dévoré par la rouille.
Des mes tréfonds jaillissent
Des flammes liquides,
Mais tes regards restent vides
Et tu ne comprends pas
Le cri si bien tu
Que je jette après toi dans l’absolu…

XXIV.

Comment t’oublier, ô, Étienne,
Attendu que ton sang
A fleuri
Tel un chyprès
Dans mon coeur?

XXVII.

Mes amis, dont Pablo,
Federico Garcia
Me hantent de leur poésie
Andalouse,
Alors que je suis grosse aux deux bouts
De toi, mon bien-aimé,
Comme le cont les vergers de chardons
Ruinés par le froid,
Trop tôt,
Trop tard
Fleuris…

XXVIII.

Trois violettes ai-je planté
Le printemps derniere dans ta paume.
D’une bien frêle grébe
Éboulée par pluies et neiges
Lesquelles chutent en de triomphales cascades.
J’effeuillais un oeillet d’Inde
Pour compter à part moi
Combien d’années-obscurité
Passeront
Avant que tu ne renonces
À toutes
Tes charmantes idylles?…

XXX.

Si beau tu étais,
Toutes les fois
Que tu me quittais pour là-haut.
A l’instar d’un sylphe-génie
Au ras de l’eau!
Je t’imaginais qui courais en sus
Droit vers Jésus.
Je restais moi sur la terre
Te faire des incantations,
Te chanter
Et rêver de toi à mes heures
Dans un immense jardin tout de fleurs.
Je persistais dans ta mémoire
Telle une reine qui règne
Sur un peuple de paroles, dans la gloire.
Telle une maîtresse des runes,
Du soleil et de la lune,
Telle une maîtresse des astres
À même de déchaîner des désastres
Impératrice
Sur des montagnes de papier dans l’âtre
Insipide comme une eau saumâtre,
Portant dans le triomphe sur le bras
Quelques dizaines de volumes posthumes
Écrits par des fantômes
Sans plérômes…

XLI.

Mais ne sois pas triste, Étienne,
Si j’ai tué ton nom,
Il m’était déjà étranger,
Plus étranger qu’un pavé,
Il ne signifiait plus rien –
Il avait perdu sa magie et son charme
Et s’éloignait déjà en boîtant
Comme un vieil aveugle,
En tâtonnant de son blanc bâton
Les pâles ombres de la Lune…

LV.

Sur ce, je me réveillai
Dans une embuscade de corps
Au fond d’ornières,
Écrasée par des larmes incendiaires
Sous le poids de regrets trop fiers,
Réduite à moitié par la pensée
De devenir
I n f i n i e…

XLIII

Comme quoi, tu devrais comprendre, Étienne,
Mon besoin impérieux d’être
Impitoyable envers Soi.
C’est même une langueur,
Un cri dans le desert,
Digne d’être pris en dérision.
C’est si facile de glisser dans la nuit
Engloutie par sa propre peur!
L’on dit que la lumière a de trop courtes ailes,
Par conséquent, la rattrapent,
Prêtes à l’étrangler,
De terribles ténèbre.
Quand saura-t-on, Étienne,
Combien de lumière gîte en nous
Et combien d’ombres perfides?
Mais toi, je te veux sans pareil,
Mon bien-aimé, sans défaut, sans ombres,
Afin que je puisse t’adorer
Au-delà de ces hostiles frontières…

LXVIII.

Je te légue donc, Étienne,
Bien que je le trouve déjà inutile,
Ce poème-testament, écrit à même les vagues,
Avec des franges d’écume,
Gravé dans la mémoire du roulement de l’eau,
Jusqu’à ce que ma fille, la mort,
Dont je vais bientôt accoucher,
T’enverra un signal télépatique,
Un message d’adieu, depuis un astral
Si près de nous
Que jamais il n’aura la force
De nous revenir,
Comme les oiseaux de passage depuis les pays chauds,
Par le sombre tunnel,
Aux sources azurées
Du Soi…

Le premier Février 2000,
Durant une nuit de fièvre, en proie au
délire
Et aux frissons.

traduction - Constantin Frosin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 
 
 
 
 
 
RÂS ÎN FLĂCĂRI

Mai viu ca niciodată e timpu-n al meu trup;
Desculţ – aleargă slobod, mă tot visez oprindu-l.
Cândva, ademenită, nutream să mă strecor
şi marginea să-i aflu întocmai presimţindu-l.

Ca un aluat năvalnic dospeşte-n mine Timpul
şi nu mă-ncumet încă să-l torn în forme noi;
să mă găsească nudă, cu braţele desculţe
mlădiţă fără aripi, copac fără altoi…

Şi tot mai desfrunzită de-atâta râs în flăcări
ciopli-voi pe-ndelete secunda – lemn de rug –
la judecata dreaptă să-mi car în spate morţii
şi ca o stea polară să mă cufund în Crug…

 

ÎNTOCMAI CA APA

Târziu,
când îmi vei atinge cuvintele,
cu buzele arse de presentimente,
voi tresări prin somn
traversând întunericul.
Va fi ca şi când
n-am plecat dintre voi, niciodată!...

Mâinile tale, lumini etajând
prin văile somnului,
îmi vor fi de ajuns
să înving frigul ultim,
frigul care m-a însoţit pretutindeni
întârziindu-mi fiinţa
şi făcându-mă vulnerabilă
întocmai ca apa...
 


SUNT CA O BISERICĂ

Deşi de la semenii mei împrumut
un popor de cuvinte,
o naţie-ntreagă de flori de omăt,
impulsive
îmi acoperă strigătul mut,
sunt ca o biserică veche de sat
anonimă şi fără de sfinţi;
cu sfântul altar
îngropat în lutul de silişte.
Un tot cu pământul
prin care respir sincopat
precum firul de grâu
în imberba zăpadă.
Prin alţii mă bucur
când tălpile lor de oţel mă strivesc,
sunt hău în atingere,
trăiesc absolutul numai prin alţii
şi doar pentru mine,
şi doar pentru mine
în loc să dau rod
mă nărui cu-ncetul....

 

SPAŢIU DE ÎNSTRĂINARE

Închipuirile mele dansând
alborada, cadril, rigaudon,
într-o dulce triadă;
ochii mei mustră covorul orange,
mustră plafonul, fotoliul comod şi vitrinele
din care-mi surâd
îngeri destui – niciodată.

Dovadă că suntem acasă
-pereţii aceştia aerieni –
sprijiniţi de-ntrebări răsucite,
semne întoarse de interogaţie.

Spaţiul subit de înstrăinare,
de abandon absolut,
câtă vreme?

Persuasivă – magia tăcerii izbindu-se blând
de adoraţia mea pentru Tine.
Neprihănirea pe care nu putem împărţi deopotrivă,
subit sprijiniţi de lumina aprinzându-se singură
şi ca o premeditată trădare,
fuga, izgonirea din spaţiul acesta precar
pe când cuvintele mele se-ntorc îndărăt,
pe un poem sfâşiat
revendicând inefabilul…

 

RĂU DE ABSENŢĂ

Pleci,
pe buze purtând rugina sărat amăruie
a unor pistrui cunoscuţi.
Imprimeurile acestei materii complice
tatuându-ţi obrazul:
strigătul mut dindărătul privirii
şi, pentru o clipă,
călătoare cristale de fum
în regatul târziului.
În urmă – freatic – un rău de absenţă
strivind sub călcâi
tot ce e alb vegetal: sideful uimirii,
târcoalele visului – terorizantă victorie!
Imediat percep ofensiva rămânerii
peste silabele Numelui Tău, Elohim,
aprind focuri de artificii
şi-ncep să-ţi îngân fără veste,
Cântarea Cântărilor...

 

RITUALUL TĂCERII

Înserarea ne adulmeca prin vitralii.
Oficiam ritualul tăcerii.
Amintirea se strecurase tiptil pe sub uşă.
Prezentul se estompa simţitor în oglinzi.
Aveam trupuri fosforescente, fierbinţi,
însingurarea ne istovise cu-ncetul.

Stăteam în fotolii ca-n strane de fildeş,
neştiutori de sinele nostru uimit.
Pielea ne era tatuată în caractere chirilice.

Lăsasem în voia noaptea să ne adaste,
să ne întrepătrundă.
Li Mingqiang interpreta la pian
Cinci cântece din provincia Yunnan,
noi o vedeam întraievea pe Fata din Fada
urmându-şi tăcută iubitul.

Devenisem albi din pricina întunericului.

Stelele ne dojeneau rând pe rând
pentru pudica noastră lumină lăuntrică,
sufletele se mistuiau covârşite
de încărcături indicibile.

Un înger trecea grăbit prin încăpere…
 


DESCHIDERE CĂTRE TANDREŢE

Fie şi pentru o clipă
aşteptam iminenta orbire.
Era ca o precedere
dintr-un timp într-altul,
mai teafăr, mai alcătuit
şi în răgazul dintre sălăşluiri
sinele înfloori sub acelaşi chip
străluminând în dogoarea
aceluiaşi fulger.

Mi se dăruise privilegiul tandreţei.
Petrecându-mă, albă, numai orbirea.
Făgăduită clepsidrei de lut,
mă fură cu trup şi cu vis
anaforul secundei.
Amurgul mi se alipeşte de gleze
ca o pisică străină.
Mă silabisesc în tăcere.
Nu-mi lepăd în iarbă nici una
din credincioasele piei.
Rămân să adăp întunericul
cu propria umbră.

 

ERMITAJ

Mă aflu supusă memoriei
acestui ciudat ermitaj
dintre mine şi mine
spaţiu etern de dispută
în sinele căruia dorm încă trudite
oboseala şi râvna învingătorului,
vanităţi inutile,
o duzină de lucruri
lepădate înainte de facere
împrejmuind ca un zid de cenuşă
o idilică pace.

Nu suntem decât nişte
fiinţe dezlocuite.

 

ÎN ABISUL DE LINIŞTE

Pâlpâie jarul pe rugul de frig.
cu trupuri fierbinţi aprindem petarde
în dispersa lumină.
Ne asumăm anevoie aerul de legătură;
mâinile noastre magnetice dansează-n zig-zag
pe grumazul stelar al morţii fluide.
Captiv în fiorul privirilor mele
ca-ntr-un aquarium
un peştişor de hiacint,
aşa te cuprind, răsucindu-te,
în abisul de linişte.
Prindem lumina de capete
şi ne-o petrecem prin inelare
până ne mustră locaşul pustiu,
orgoliosul refuz al logodnei de spirit.

Acelaşi dar – ca şi naşterea –
o singură dată se dăruie.

 

NUMELE TĂU ÎNSORIT

Vine vraja numelui tău
însorit
să mă soarbă-absoarbă,
numele tău cuibărit
în căuşul de vintre
precum sâmburul încolţit
în sânul pământului...

Vine-apoi o lumină
înmiresmată
prelungind orizontul.

Duhul acestei lumini
se mistuie-n sfere concentrice.

Vii tu
răspândind snopi de raze-n amurg.
Vii tu, aducându-mi în braţe
pâinea dospită a lacrimilor...

 

PLONJEU

M-a prins târziul
îndărăt alergând.
Singurele gesturi îndrăzneţe
sunt scrisorile trimise
unui iubit anonim
care se îalţă
drept ca lumina
circumscris în propria-i umbră.

Pentru el lepăd veşmântul
de mucegai şi omăt
şi colind goală şi neliniştită
pe caldarâmul trăirii.

Pentru iubitul străin
care în fiece noapte
adormind cu vreo muză
în braţe
în chipul cel mai vădit,
mă ignoră...

 

ÎNSPRE AMIAZĂ CURG

M-am spălat de ziuă, m-am spălat cu ceaţă
Şi cu miere seara, m-am stropit pe trup
Tot nădăjduit-am, ca albina-n stup
Ochiul meu cel verde să-l mânjesc de-albeaţă.

Nu ştiam anume cum să fac să rup
Câte o felie mică dimineaţă
Câte-o feliuţă palidă de viaţă
Fie şi o cirtă, fie şi-un calup.

Parcă-n ziureauă m-am născut anume
Şi în miez de noapte, numele-am sfinţit
Învăţat să gângur pe la asfinţit
Sunt stingher de mine, sunt stingher de lume.

Ca un fir de iarbă agăţat de-o rază
Îmi amân plecarea, curg înspre amiază.