Biografie Mihaela Burlacu

Mihaela Burlacu, de profesie economist, contabil autorizat şi expert evaluator, s-a născut în data de 05.10.1968 şi a trecut în nefiinţă pe 17 august 2016. A activat ca membru al USR, filiala Constanţa.

 
Cele patru volume: „Te iubesc, e prea puţin”, „Rugaţi-vă pentru îngerii ascunşi”, „Decalogul tăcerilor albastre” şi „O vară de necuprins” i-au adus autoarei, din 2006 şi până în prezent, numeroase distincţii: Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea, Premiul special al revistei culturale „Fereastra”, obţinut la Festivalul Naţional „Agata Grigorescu Bacovia” şi Premiul Internaţional de Creaţie „Naji Naaman” din Liban.

A activat în cadrul “Clubului Artelor Solteris” din Mangalia al cărui membru este, iar în “Antologia Literară” pe anul 2007, este prezentă cu fragmente din cele trei cărţi publicate, dar şi în revista de artă Solteris, precum şi în alte reviste de cultură.

Datorită activităţii sale literare a lucrat la DIRECŢIA PENTRU CULTURĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT, SPORT, SĂNĂTATE din cadrul Consiliului Judeţean Constanţa - Direcţia Coordonarea Instituţiilor Culturale, unde desfaşoară o serie de activitaţi specifice pe linie de cultură.

De-a lungul a mai multor ani, în calitate de “purtător de cuvânt” al Poştei Române, a coordonat o serie de concursuri de literatură în şcoli la nivelul judeţului Constanţa împreună cu Inspectoratul Şcolar, având forma epistolară, regulamentul fiind de a scrie o scrisoare unui prieten drag pe o anumită temă, popularizăndu-se în mass media locală şi având impact deosebit de puternic în rândul şcolilor din judetul Constanţa. Scopul acestui concurs a fost implicarea copiilor, a cadrelor didactice pentru activităţi extraşcolare a comunităţii locale.

În calitate de consilier în cadrul Consiliul Local şi Primăria Eforie a creat şi s-a ajuns la cea de-a IV-a ediţie a concursului de desene şi literatură dedicat Zilei Îndrăgostiţilor. Motto-ul sub care se desfăşura concursul era „Ce minune că eşti, ce bucurie că suntem”, iar la el puteau participa elevii din clasele I – XII, din Eforie. Pentru copiii din clasele I-IV a organizat concursuri de desen şi pictură, care aveau ca temă dragostea micuţilor faţă de natură, semeni, părinţi, animale. Elevii din clasele V-VIII din Eforie puteau participa la un concurs de poezie şi proză, tema fiind dragostea, iar tinerii din clasele IX-XII se puteau înscrie la un concurs de proză. Regulamentul presupunea ca elevii să se inspire din poveştile de dragoste din literatura naţională şi universală.

În calitate de scriitor a fost invitată să susţină conferinţe în cadrul şcolilor pe diverse teme: lupta împotriva drogurilor, a violenţei în şcoli, sărbătorirea zilelor şcolilor etc., având numeroase invitaţii la diverse emisiuni culturale,

 

 


 
 
Fotografii reprezentative

 
 
 
 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 
  

Mihaela Burlacu

 

“ TE IUBESC E PREA PUŢIN”-proză scurtă- fragment

Acum am interes ce poate fi al tău, numai al tău şi nu al societaţii. Pomul, copilul, casa, nu îţi aparţin… Nu le poţi lua cu tine, dincolo, când ne va veni rândul să ne ducem într-o alta lume, mai buna sau mai rea ca asta!
Povestea de dragoste, însă da! Ea rămâne în veci a noastră! Este singurul lucru pe care îl luam cu noi înşine în veşnicie Sunt atâtea cazuri când ne vine rândul să ne ducem pe un alt tărâm, pe patul de moarte, şoptim sau strigam numele iubitului nostru etern!

•

O poveste care m-a impresionat profund este « mitul androginului».
Se spune că bărbatul şi femeia au fost la origini un singur tFrup… Se pare că Eva a muscat din fructul oprit şi Dumnezeu i-a pedepsit şi i-a despărţit!
De atunci ei se caută mereu şi în marea majoritate a cazurilor nu se regăsesc. Se spune că procentul ar fi mai mare de 95 %, şi de aici atâtea cupluri nefericite!
Când se regăsesc totuşi, este foarte probabil ca ei sa fie prinşi în alte relaţii sau au alte obligaţii. Unii dintre ei realizează tardiv că iubitul/iubita lor eterna a trecut pe lângă ei.
Fie sunt deja căsătoriţi, fie prejudecăţile îi împiedica să ia o decizie radicală pentru fericirea lor!
Sunt atâţia de «NU» şi atât de puţini de «DA»… Atâtea scuze şi atât de puţin curaj şi demnitate!
Sau adoptă sintagme de genul «nu dau vrabia din mana, pe cioara de pe gard»… Este un mod atât de comod de a privi lucrurile, fiind vorba de acea zona de linişte, care ţine de confortul tău personal. Acea mulţumire a prezentului călduţ, fără dureri de cap!
Cred cu tărie că fericirea de azi, este cel mai mare duşman al unei fericiri maxime de mâine! Ne e frica de schimbări, de provocări noi… Le dam la o parte din calea noastră, ca o piaza rea întâlnită, să nu ne strice echilibrul nostru interior.
În loc să le dam la o parte aceste schimbări, oare nu ar fi mai bine să le îmbrăţişăm, să le binecuvântam, să le mulţumim?
Sigur, ne gândim la angajamentele deja luate, asumate, scrise dacă vreţi, însă ele sunt faţă de alţii, nu faţă de noi înşine de fapt!… Căutam o scuza pentru a ne complace în prezent, chiar daca nu e tot ce ne dorim în adâncul sufletului nostru. Ne e frică de ce ne rezervă viitorul, de ce am putea descoperi în noi înşine, în cămăruţele tainice ale sufletului. Ţi-e frica de fapt! Atunci găseşti o scuza ieftina «Nu dau vrabia din mana pe cioara de pe gard»
Cred că este groaznic să te trezeşti în amurgul vieţii, când stăm şi ne depanăm amintiri nepoţilor. Şi rosteşti cel mai trist cuvânt de pe Pământ : “DACĂ”… dar “DACĂ as fi avut o alta opţiune atunci”, probabil viata mea ar fi fost altfel…….
Preferam o zona gri, confortabilă şi liniştită, la adăpostul bolii numite “scuzemie“ care nu are victorii măreţe dar nici înfrângeri.
Şi apoi ce rămâne, după o astfel de întâmplare când îţi găseşti jumătatea şi nu o urmezi?… Regrete tardive! O viaţă fără anotimpuri, fără bucurii imense… Iar iadul lor pe Pământ va fi acela că vor sta lângă o fiinţa pe care nu o iubesc din tot sufletul!
Doamne ce frumoase cuvinte a spus odată George Cerlin :«Viaţa nu se măsoară cu numărul de respiraţii pe care le aveţi, ci în momente care îţi taie răsuflarea»

RUGATI-VA PENTRU INGERII ASCUNŞI-roman- fragment

Primul lucru care îi venise în minte Casianei şi febril scrisese pe agenda de lucru a zilei era : “ V-I-S-E-Z”.
Probabil raţiunea şi mâna ei o luase razna. În loc să scrie ca de obicei, ceea ce avea de făcut în ziua respectivă: orele întâlnirilor de afaceri pentru încheierea câtorva contracte comerciale, şedinţe operative legate de noi strategii de cucerire a unui client important, întâlnirea cu mass-media într-o conferinţă de presă privind creşterea anumitor tarife, precum şi noua organizare a instituţiei, ea scrisese altceva !...
Involuntar aproape mâzgălise pe jumătate de foaie cele 5 litere, pe care le privea ca pe nişte hieroglife! Simţise că le scrisese fără să fie conştientă de acest lucru ca şi cum ar fi fost în transă şi supusă de câtre un psiholog la o tehnică de regresie a memoriei. Stătea cu ochii aţintiţi asupra foii şi parcă vedea un abis care se căsca în faţa ei.
Cam pe la 20 de ani, scrisese pe o hârtie, ca un exerciţiu de imaginaţie maximă cele 100 de vise pe care trebuia să şi le înfăptuiască până la 40 de ani! Este ca şi cum păşeşti într-o încăpere cu cel din viitor şi te întâlneşti cu aceeaşi Casiana peste două decenii şi te întrebi: Ce vei purta? Unde vei locui? Cum va fi stilul tău de viaţă? Ce maşină vei conduce? Care va fi valoarea ta ?
•
Casiana fusese dintotdeauna o luptătoare, cu ea însăşi şi cu ceilalţi. Avea un simţ al justiţiarului ca la nimeni altcineva. Prea multele nedreptăţi văzute în acei aproape 40 de ani de viaţă, nu-i erodaseră spiritul şi încrederea că într-o zi lumea se va schimba în bine şi că de fapt mergem într-o direcţie ascendentă!
Nu făcuse compromisuri niciodată cu nimic, însă în ultima vreme se întreba dacă procedase corect. Ca orice om cu bun simţ învăţase şi muncise pe brânci pentru a-şi cumpăra cu credit cele strict trebuincioase în casa în care locuia cu socrii. De maşină nu avusese nevoie pentru că imediat după terminarea facultăţii ocupase înalte funcţii de conducere şi i se dăduse maşină de serviciu cu şofer.
Însă la aproape 40 de ani, vârsta când nu mai eşti foarte tânăr, ai ceva experienţă de viaţă, şi ai impresia că poţi să o iei de la început; iar dacă simţi că eşti pe un drum greşit, gândeşti că te mai poţi întoarce în acei ani ai primei tinereţi.
Visase să facă multe lucruri, şi doar o mică parte înfăptuise .

 

 DECALOGUL TACERILOR ALBASTRE – roman – fragment 2008

Maria nu mai intrase în biserica oraşului unde copilărise de mai bine de douăzeci de ani. Păşise cu sfială ca într-un templu pe care îl regăsise, uitându-se la pereţii catedralei cu uimire ca atunci când conştientizase pentru prima oară ce rol avea acel lăcaş de cult în viaţa unui om. Nu se gândea la nimic, doar privea cu ochii unui adult acele imagini familiare ale copilăriei şi adolescenţei .
După terminarea facultăţii, revenea de fiecare dată în fugă în oraşul pe care îl părăsise, să îşi revadă puţinele rude cu care mai ţinuse legătura şi niciodată nu avea timp să viziteze şi locurile „ei”, care îi provocau amintiri atât de plăcute.
La ora aceea târzie nu era nimeni în interior, cu excepţia femeii care vindea lumânări şi care era absorbită de cartea pe care o citea. Se vedea de la intrare că totul era în reconstrucţie. Schele de lemn agăţate de pereţi, găleţi goale de mortar, mormane de nisip, resturi de diverse materiale de construcţie împrăştiate pe pardoseală, dădeau impresia de refacere totală.
Maria făcuse abstracţie de acele lucruri şi se dusese direct în locul ei preferat: într-un colţ, unde se aşezase în genunchi, pe marmura rece, lângă sfântul cu mâna de argint. Îşi lipise fruntea de acea icoană şi lacrimile îi curseseră involuntar şi îi şoptise: „Nu ne-am mai văzut de 20 de ani…Doamne, ajută-mă! Nu mai pot… Nimic nu a ieşit în viaţa mea, aşa cum mi-am dorit, ştii?”. Apoi îşi răspunse ca pentru ea. „Da, cred că ştii. Fă ceva, nu mai vreau internări la spitalul de psihiatrie”. După ce pronunţase ultimele cuvinte îşi pusese în gând o dorinţă. Pentru prima dată după atâta vreme, cu multă luciditate, realizase şi dorea cu ardoare să nu se mai întoarcă în acel loc oribil, plin de oameni atât de bolnavi.
După ce mult timp nu îşi mai dorise nimic de la viaţă, pe care numai din motive religioase si nu din laşitate, nu o abandonase definitiv, în ziua aceea ceva se mişcase în interiorul ei.
•
După internare, viaţa ei se împărţise în două momente: înainte de internare şi …. după internare. Fusese un moment de cotitură maximă acea experienţă. Nimic nu mai era la fel, şi vedea apoi totul având alte înţelesuri.
După ce o lungă perioadă de timp, nu îi mai păsase de nimic, acum rostise şi îşi dorea ceva, avea măcar un prim ţel: să nu mai revină în spital şi să se întoarcă în lumea pe care voise să o părăsească, fără nicio părere de rău.
Era greu de înfăptuit asta! Trebuia însă, să depună eforturi mari, să ia decizii conştiente, şi avea nevoie de multă, multă voinţă pentru a-şi schimba modul de a trăi. Însă ideea că la un moment dat eşuase în viaţă, o umpluse de un val de căldură, care o făcu pe Maria să se scuture ca de o povară pe care o porţi şi de care vrei să scapi.
Trebuia să se întoarcă, fie şi pentru o perioadă scurtă de timp. Să demonstreze că nu poate fi învinsă, că poate să recâştige ce a pierdut.
Da! Pierduse totul!
Carieră, familie, casă…
Şi cine mai are încredere într-un om care a fost internat la nebuni?
•
Gânduri contradictorii îi treceau prin minte. Ce o apucase? Într-un anume fel, gândea ea, era bine în spital: scăpase de orice fel de responsabilităţi, de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apă,
gunoi, cablu TV şi Internet,
, asigurări de sănătate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, de computerul virusat, de maşina stricată din service,
de mersul la serviciu, de gătit.
Acolo nici măcar nu trebuia să mai gândească. Dormea cât voia, poate prea mult din cauza calmantelor. Se ducea la masă regulat şi la ore fixe, chiar dacă mâncarea nu era prea bună şi în cantităţi suficiente. Îşi lua medicamentele, fără să pună întrebări şi fără să comenteze, fiind un pacient extrem de cooperant. Exista şi atât, nimic mai mult.
Uneori se simţea că era ca un parazit al societăţii, dar îşi alunga gândul acesta repede. În definitiv, nu chiar societatea în care trăia, o împinsese pe marginea prăpastiei din sufletul ei? Nu şi ei purtau o mare parte din vină pentru toate nedreptăţile pe care le îndurase?
Opt ani de procese cu instituţia statului, numită Curtea de Conturi a României, pentru o presupusă încălcare a legii care se dovedise nefondată până la urmă, ar fi dărmat psihic şi pe cel mai puternic şi mai stabil om din lume.
Opt ani prin tribunale cu avocaţi, citaţii, somaţii, declaraţii….
La un moment dat nu mai suportase. Era o lume pe care nu o mai înţelegea, dar în care trebuia să supravieţuiască. Nu voia să mai trăiască, însă religia creştină şi mai toate religiile susţineau că numai Dumnezeu îţi poate lua, ceea ce ţi-a dat, adică viaţa