ASLRQ ASLRQ

Radu Cârneci - Biografie
 

 

Radu Cârneci - Poetul Iubirii

 

 

Poet, eseist. traducător, jurnalist literar, editor, om cultural.

Născut la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lal - comuna Pardoşi, jud. Râmnicu-Sărat (azi, Buzău).

Licenţiat al Facultăţii de Silvicultură din Braşov (1954).

În 1964 a înfiinţat la Bacău revista de cultură  (serie nouă) pe care a condus-o până în 1972. A avut ideea şi s-a luptat (susţinut de autorităţile vremii) pentru a reuşi să împlinească - monumentală - statuia Poetului (operă strălucită a sculptorului Constantin Popovici) ce s-a dezvelit în 1971, în timpul primului Festival "G. Bacovia". A fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1972-1976), apoi şef al secţiei de literatură şi artă la revista  Contemporanul  (1976-1990). În 1990 Radu Cârneci a reînfiinţat, la Bucureşti, revista Neamul Românesc, publicaţie a  Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de pretutindeni (preşedinte fiind prof.univ.dr. Victor Crăciun). A înfiinţat şi a condus Editura Orion (1991-2008), de asemenea, a fost şi este director executiv al Fundaţiei Naţionale "Izvoare" pentru protecţia Naturii şi Artelor în România (din 1997).

Din bogata sa creaţie selectăm: Noi şi soarele - 1963; Orgă şi iarbă - 1966; Umbra femeii (sonete) - 1968; Iarba verde, acasă, Bucureşti, 1968; Centaur îndrăgostit - 1969; Grădina în formă de vis (noi sonete de iubire) - 1970;  Cântând dintr-un arbore (poeme închinate naturii) - 1971; Oracol deschis - 1971;  Cântarea Cântărilor (parafrază modernă la celebrul text omonim din Vechiul Testament, atribuit regelui Solomon) - 1973; Banchetul (sonete de dragoste, în vers alb) - 1973; Horă de vulturi - 1974; Heraldica iubirii - 1975; Nobila stirpe - 1976; Psalmii lui Zamolxe - 1976; Temerile lui Orfeu (poeme despre timpul prezent) - 1978; Hora anotimpurilor - 1979; Un spaţiu de dor (colecţia "cele mai frumoase poezii") - 1980; Ca muntele-n amiază - 1981; Timpul judecător - 1982; Sonete (de iubire şi moarte) - 1983; Pasărea de cenuşă - 1986; Clipa eternă (colecţia "poeţi români contemporani") - 1988; Scrisorile către Dorador (text român-francez) - 1997; Heraldica iubirii (colecţia "biblioteca pentru toţi") - 1999; Scrieri (ediţie în trei volume, îngrijită de autor, selecţie din întreaga sa operă: I. Arborele memoriei; II. Heraldica iubirii; III. Clipa eternă) – 2004; Amintiri din Paradis, Editura ANAMAROL, 2016.

 

Din traduceri, notăm (numai pe cele editate în volume): Léopold Sédar Senghor (Senegal): Jertfe negre - 1969; Srecko Kosovel (Slovenia): Extazul morţii - 1975; Kahlil Gibran (Liban): Profetul şi Grădina Profetului - 1983; Charles Baudelaire (Franţa): Florile răului "Les fleurs du mal" (prima integrală lirică Baudelaire în limba română, realizată de un singur traducător) - 1991; Jacques Chessex (Elveţia): Elegiile lui Yorick - 1995, Mousse Boulanger (Elveţia): Inimă de aur - 1998; Delmira Agustini (Uruduai): Dulci elegii - 2002; Pierre Louÿs (Franţa): Cartea cu frumoasa Bilitis - 2015.

 

Radu Cârneci este şi autorul unor importante antologii literare, cu teme abordate pentru întâia dată în cultura naţională, astfel: Sonete - Shakespeare - Voiculescu - 1996; Arborele neuitării (cuprinzând poeţi de limbă rămână din Israel) - 1997; Mioriţa - în şapte limbi (română, franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, rusă), ediţie ilustrată de Dragoş Morărescu - 1997; Poezia Pădurii române (patru volume: I. poezia populară de inspiraţie silvestră; II. clasicii; III. modernii; IV. contemporanii) - 2001; Cinegetica (trei volume, texte din literatura universală şi română) - 2003; Cântarea Cântărilor - antologie (cuprinzând 16 variante în limba română, de la cea cuprinsă în Biblia lui Şerban - 1688 şi până în prezent) - 2009; Antologia Sonetului Românesc (trei volume) - 2009; Amintiri din Paradis (interviuri) - 2015.

 

Din multitudinea de premii, distincţii, diplome de onoare şi de excelenţă, aşezate aici aleatoriu, notăm doar: Premiul Academiei Române, 1978; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1971; titlul de Academician acordat de Ministerul Mediului din Republica Moldova, 2000; titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii "Vasile Alecsandri", Bacău, 2007; Premiul "Opera omnia" al Uniunii Scriitorilor de la Chişinău; Diploma de Onoare a Asociaţiei culturale România-Africa, 2005; Marele Premiu Naţional de Literatură acordat de Academia Internaţională Orient-Occident, Curtea de Argeş, 2007; Brevetul şi Medalia de Onoare "Prieten al Comunităţilor Evreieşti din România", 2011; Premiul "Balcanica" - pentru întreaga creaţie - primit la Festivalul Poeţilor din Balcani, Brăila, 2014; premiul "Opera Omnia" atribuit de revista Ateneu, la semicentenarul publicaţiei băcăuane (1964-2014), Ordinul "Meritul Cultural", în grad de Ofiţer, 2003. Radu Cârneci este membru al Organizaţiei Mondiale a Poeţilor din 1992; prezent în Enciclopedia "Who's Who" a personalităţilor din România.

 

Alte cărţi în pregătire pentru tipar:

- Mari poeţi ai iubirii - antologie cuprinzând 50 de autori celebri, din antichitate până în timpul de faţă;

- Antologia Cântarea Cântărilor - revăzută şi adăugită;

- Poema Pădurii - selecţie din creaţia sa lirică, alături de eseuri, interviuri, corespondenţă - toate legate de domeniul silviculturii.

 

 

 

 

 
Radu Cârneci - Poezii
 

 
 
 

RUGĂ

Numai această iubire! şi toamna
poate veni… O, ce oboseală aurie!
Acum, către Parce, ca Holderlin mă tângui:
sosiţi-mi, zile de vară, chipul său!

(Iată-mă, deci, la mijlocul zodiei:
ca un zeu dăruindu-mă:
câmpii dansează munţii înfloresc
dar în mine un geamăt sub cântec)

Numai această iubire, rogu-vă
îngăduiţi sufletului să ardă: aurindu-se
dumul meu se sfârşeşte, o, Parce, binecuvântaţi-mă!

Pentru aceasta, încununaţi-mi-o, regină
peste oboseala de timp, şi cântecul său frumuseţe
din durere-i! Numai această iubire, şi apoi…


ÎNCEPUTUL DE TAINĂ

Arborele torturat de miresme
niciodată nu-l voi uita. Începutul de taină.
Sus, astrele în crugul etern lunecând –
timpul tău aştepta, o, Dorador!

(Floarea bărbat – floarea femeie, unică zbatere
peste noi apleca închipuirile sale. Oraşul
se făcu bun primindu-ne între zidurile sale.
Fără de somn clipele)

Zeu peste îndoielile tale, coroană purtam
şi, înfrunzind, sufletul meu trecu în arbore:
atunci cuvintele răcoare eluviind…

Chinuiţi de frumos! La început de timp
îndemnându-ne către piscul de jertfă:
înfloream! Tu, topindu-te tainei…


TĂCEREA TA…

Tăcerea ta asemenea cerului tăcând asemenea
mărilor presimţind furtuna, asemenea munţilor
după viscol, asemenea pădurilor spre înmugurire
asemenea marilor tăceri boreale.

Tăcerea ta asemenea vulcanilor aşteptând
asemenea jarului din stejarii nedoborâţi
asemenea păsărilor şi pietrelor
după dragoste, asemenea marilor tăceri boreale

Tăcerea ta imense câmpii aşteptând ploaia
tăcerea seminţelor îndrăgostite
tăcerea marilor tăceri boreale.

Tăcerea ta, tăcerea mea, tăcerea
a mea, a ta, a noastră, fără-de margini
în care Dumnezeu, coborând, ar fi o nesfârşită tăcere…


ASEMENEA UNUI SÂN…

Sub seară, inima mea
spre inima ta iar se îndeamnă;
focul zilei se stinge
blând, carnea se înmiresmează.

(Drumul e lung asemenea
călătoriei din urmă:
rămân femei delirând
frumoasele imnuri apuse)

Tu mă aştepţi la marginea
clipei care se năruie
iar toamna-i din clipe

Şi sunt aproape: simţindu-mă, sufletul tău
se deschide: pătrund! şi amurgul înfloreşte
asemenea unui sân în sărut…


DELIRUL DE TAINĂ

…Poezia este respiraţia aurie a zeilor
ţesând sufletele cu cer, dând ploilor cântece
şi Soarelui chip! Poezia, spuneai, este ochiul
prin care ne inundă minunile nebănuite.

Dezgroapă-mi cuvintele, spuneai, sapă
la temelia lor de tăcere; acolo
sunt boabele fără de nume şi-n ele
miezul ascuns. O, descoperă-mă!

Şi mai este, spuneai, durerea prin care
purificându-ne, asemenea florilor devenim
o tristeţe încununându-ne. Un chip părăsindu-ne.

Da, poezia, spuneai, este delirul de taină: eu
prin el înfloresc! Tu nu ştii că mâinile mele
se veştejesc în flecare noapte. Şi a doua zi iar…


CA PASĂREA VOI CÂNTA, CA IARBA VOI CREŞTE

Ca pasărea voi cânta, ca iarba voi creşte,
mă voi risipi ca ploile, ca soarele voi lumina,
asemenea pământului, roditor, voi fi,
ca un descântec mă voi subţia. Apoi mireasmă...

Tu culege doar ceea ce nu se vede:
paşii de duh - esenţe pentru alţii.
Drumul lor luminându-l. Deschide-te către
zarea de unde s-aude acest murmur.

Ca iarba voi creşte. Paşilor tăi mă aştern:
mângâie-mi spicele, soarbe-mi aroma jilavă
şi înaintea tuturor respiră-mă. Precum pasărea
voi cânta.

Tu culege numai ceea ce nu se vede.
Menirea noastră: esenţe să fim pentru suflete.
Iată marele timp în spre frunte. Deschide-te,
precum soarelui, iarba veşnică. Pasărea cântă...


CLOPOT DE AUR

Mamă, clopotul de aur nu m-a sunat,
pasărea de aer încă nu m-a cerut
deşi mă doare sângele şi
nordul meu se desfrunzeşte.

Trec ostenite sunete prin noapte
Şi cântăreţii vinului stau treji
Şi este-un vânt albastru-n dimineaţă,
un vânt frumos.

Tu să m-astepţi în câmpul de răcoare;
eu voi veni în vis, ca tatăl meu,
eu voi veni şi tu vei fi minune,
încă vei fi

Mamă, clopotul de aur când va suna,
când mă va cere pasărea flămândă,
tu să m-astepţi la margine de stea,
putere blândă.


IARBA VERDE, ACASĂ

- Pentru Emmi, cu dragoste -


Acasă, iarba verde aproape de mugure,
- vai, cum îi place să geamă sub paşi!
o simt cum îmi sărută glezne şi tălpi,
oftând în zori, fără de somn, singură,
fragedă,
iarba în mai.

La amiază are ceva de mândră ţărancă
rotindu-se, toată numai miresme,
şi mă cheamă şi mă cuprinde,
şi-mi intră în sânge hoţeşte, femeie
pătimaşă,
iarba în iunie.

Spre seară începe să cânte de nuntă:
se roagă pentru o noapte de dragoste,
se roagă să-i gust trupul, să-i pătrund
sângele în şuier de coasă,
aprigă,
iarba în iulie.

Seara, la piept, lung mi se tânguie:
e de dor arsă, de dor şi nelinişte,
trupul i se face străveziu şi arde
şi mă arde, şi mă dărui, Doamne,
nebună-i
femeia de iarbă.

Noaptea, iarba se face de taină,
mă ia de mână, neagră şi dârză
şi plecăm, coborâm în rădăcini şi acolo
ne unim trupurile şi suntem
dulce ţărână...

Radu Cârneci - Poezii

 

 

MARAMUREŞ

Acele clipe de toamnă cu zei
Şi zeiţe dintr-o creaţie de gând,
acele ierburi albastre, acei
cai în văzduh aşteptând

acei munţi cu femeile lor,
acei bărbaţi de putere,
bisericile cu turle de dor,
clopotele-n imnuri severe
acel cântec de ţipăt păgân
uluindu-l pe Dumnezeu,
luna cu minunatul ei sân
peste cimitirul ateu -


NE PROTEJEAZĂ CINE, IUBITO, CARE ZEU

Ne protejează cine, iubito, care zeu
pătrunde-n carnea noastră şi ne îmbracă chipul?
El ne scrâşneşte piatra, călcându-ne nisipul,
mereu ne-mbogaţeşte, golindu-ne mereu!

De când mă ştiu, în slavă îmi este arhetipul,
de când exişti, în tine-i un zbor de curcubeu,
şi între noi nu noaptea se despleteşte greu,
ci aurora joacă pe bolta frunţii nimbul.

Şi totuşi e o taină, jur-imprejur de noi
Vibrează o putere, ne-ncercuie frumoasă,
ea ne cladeşte munţii, ne-nvăluie cu ploi
şi-mpreunează cerul cu mlaştina umbroasă,

Iar ţie-ţi suie gândul, făcându-te de lună
şi-n jurul tău, eu, clopot, ce-n valea nopţii sună


POEM CU CLOPOTE

Spre Mausoleul sfânt, bat clopote.
Ele vin din iarbă, pe sub iarbă,
din pământ, pe sub pământ,
din izvoare, pe sub izvoare,
din oase, pe sub oase,
din tăcere, pe sub tăcere,
mereu înviere.

Ele vin din arbori, peste arbori,
din pietre, peste pietre,
din paşi, peste paşi,
din moarte, peste moarte
Şi ne sună şi ne dor,
clopotele cu lună sub nor.
Vai, clopote de sânge cum bat
din pământ, peste pământ
în sânge, despre sânge,
în noi dinspre noi, clopote
cu limbă de cer dinspre cer,
cum intră în noi şi ne cer.

Iată bărbaţii din carne sunând,
iată clopotele lor sângerând,
iată degete, iată ochi de dor,
iată tăcerea tâmplelor,
iată valea cu bărbaţi sunând,
iată clopotele lor sângerând.

Intră în noi clopote de pământ,
clopote de oase, dansând,
din stele, din ciocârlii, din grâne,
în noi azi, în copii mâine,
o ţară de clopote în noi răsturnând
sus vulturi de clopote zboară rotund


STATORNICIE

Pământ al strămoşilor mei, fruct amar,
te roteşti în mine înnobilându-mă:
gust luminos de toamnă.

Aici sunt flăcări de comori,
flăcări de oase,
nopţi de străbuni,
iată: vin voievozii pe cai de vânt,
străvezii armate trec
printre zidiri înalte, ca prin păduri -
timp întors în mine,
umbre dragi.

Vale a stelelor,
vale a soarelui,
cu margini de horbotă, dans -
aici mă aşteaptă femeia iubită,
aici sămânţa stirpei mele
asemenea ierbii.

Pământ al ochilor mei
şi al genunchilor evlavioşi,
fruct dulce al mâinilor mele, iată,
timpul mă schimbă în ceaţă de aur,
iată, intru în anotimpul de taină, apă adâncă

Sunt ca o pasăre,
care vine
şi pleacă
şi pleacă şi vine
şi pleacă şi vine şi moare aici.


APROAPE ELEGIE

Amiezile ne vor pătrunde răbdătoare,
ca o putere ce vine şi pleacă,
şi va fi o linişte ce doare,
o durere care se-neacă.

Apoi soarele va fi tot mai frumos
şi-i va grăbi pe toţi spre seară,
ademenindu-i cu armonia de jos,
unde se roagă o făclie de ceară.

Numai eu voi rămâne-n lumină
cu cântecul, pasăre ţipând între dinţi –
şi-mi va curge din tâmple răşină:
două pâraie fierbinţi.


GÂND ÎNAPOI

Va veni primăvara, desigur,
ne vom întoarce în copilărie,
copaci fiind, ne-om inunda cu muguri,
ne vom preface-n iarbă pe câmpie,

Sau, dacă vrei, vom fi o ploaie-n ropot,
de soare ploaie, curcubeu răsfrânt,
iar în amurg vom fi de bronz în clopot,
topindu-ne în zări, la ceasul sfânt.

Şi vom rodi cu stelele curate,
un gând înalt, făclie de priveghi –
voi fi în toţi, iar tu vei fi în toate,
medalie cu două chipuri vechi

Şi, ca o ceaţă din nimic ivită,
uşori vom fi, călătorind în jos,
cer legănat în lacrima-ispită
şi răsturnat în noi cu preafrumos...


N-AM BĂNUIT VREODATĂ CĂ DRUMUL NU-I DE SLAVĂ

N-am bănuit vreodată că drumul nu-i de slavă,
că ne pândesc mari harpii cu zborul lor de iad,
că văile ne-aşteaptă cu-aprins gâtlej de lavă,
că stelele pogoară, că aripile cad.

Şi nu ştiam, o, Doamne, că pajiştea-i otravă,
că peste ea crescuse al şerpilor răsad,
că pasărea de veste va fâlfâi bolnavă,
că ne pândea mânia cu ochiul ei de jad.

Ce dulce nălucire! ce înălţimi! ce dor!
iar tu erai colină şi pom îmbietor
şi pură frăgezime de mugure abia!

Dar se iviră monştri la margine de stea
şi ne înceţoşară curând pe amândoi –

hai, să fugim, iubito, spre Muntele cu ploi!