Biografie


 

Nume, prenume: Meşca Florin
 
Data şi locul naşterii: 2 ianuarie 1954, municipiul Moineşti, judeţul Bacău
 
Studii: universitare (construcţii navale) şi postuniversitare (webdesign)
 
Activitate literară:
A frecventat, mai bine de zece ani, cenaclurile brăilene: Mihail Sebastian şi Panait Istrati
 
Debutează cu povestirile India şi Mirodenia Indiei, în Jurnal de Constanţa, 2005.
 
A publicat în:
 
Periodice: Jurnal de Constanţa, Monitorul de Brăila, Luceafărul de Botoșani, Revista Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec (A.S.L.R.Q.) ş.a.
 
Antologii: Eternitatea unei emoţii, Editura InfoRapArt a A.S.P.R.A. Galați, 2015 și Catapeteasma cuvintelor line, Editura InfoRapArt a A.S.P.R.A. Galați, 2016.
 
Autor al volumelor de proză: Am fost şi eu revoluţionar! (povestiri), Editura Olimpiada, Brăila, 2011, Nevăzutele cărări (povestiri, spiritualitate), Editura PIM, Iaşi, 2013 şi Marea visăreală (roman autobiografic, cu o prezentare de Adelina Pop), Editura PIM, Iaşi, 2015.
 
Referinţe critice (semnate de Adelina Pop, Ionuţ Caragea, Dumitru Anghel, Stan Brebenel etc.) apărute în revistele: Luceafărul de Botoşani din 5.07.2016, Ecouri Dunărene , nr. 12/27.01.2012Turnu Măgurele, Revista 9, nr. 2/2014 – Câmpina), precum şi în volumele de critică: O samă de scriitori (Dumitru Anghel, Ed. Istros, Brăila, 2014) şi Incursiuni în universul peniţei (Stan Brebenel, Ed. Teocora, Buzău, 2012).
 
Alte menţiuni: Promotor cultural, creează şi administrează blogurile:
florinmesca.blogspot.ro
vacantecalatoriiimpresii.blogspot.ro
copii-ingeri.blogspot.ro
 
Proiecte de viitor: un volum de proză scurtă (în lucru) şi un volum de eseuri despre practici spirituale (în lucru)
Fotografii reprezentative:
 
 
 
 
Referinţe critice:
În drum spre Omul Nou

 

 Cartea lui Florin Meşca (Marea Visăreală, editura Pim, 2015) nu este numai un dialog al autorului cu propria sa conştiinţă, cu scopul de a clarifica nişte probleme ale trecutului rămase la stadiul de întrebări, ci şi o împăcare cu sinele în urma unui proces dur. Genul acesta de scriere autobiografică l-am mai întâlnit la Neale Donald Walsch, cu diferenţa că Florin Meşca insistă mai mult asupra naraţiunii, încercând să-şi explice/justifice propriile fapte în funcţie de contextul în care au avut loc, iar conştiinţa este un judecător care se limitează doar la câteva întrebări şi concluzii scurte, deseori persiflatoare, în încheieri de capitole care se numesc „marile săli ale conştiinţei”. Sondarea interiorităţii pare sinceră şi lasă să se întrevadă un suflet bun care încearcă să acorde circumstanţe atenuante tuturor acelora care par a fi greşit. Totuşi, renunţările la vis reprezintă o lecţie pe care autorul şi-o asumă cu regret, dar şi cu o oarecare doză de nonşalanţă, făcându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva toate alegerile pe care le facem în viaţă au fost hotărâte dinainte. Oricum, de cele mai multe ori, ţinta spre care ne îndreptăm subtil o viaţă întreagă o conştientizăm numai după ce parcurgem un drum sinuos, presărat de obstacole. Puţini sunt aceia care sunt dotaţi cu clarviziune şi pot merge cu încredere pe harta viselor cele mai frumoase.
Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii, dar există şi tragedii care te fac să regreţi dispariţia unor personaje de care te ataşezi foarte uşor. Autoironia autorului de 60 de ani, cu părul albit prea devreme, dă mai multă culoare naraţiunii, iar considerentele pe seama relaţiilor dintre femei şi bărbaţi te fac să te întrebi în ce fel de lume nebună trăieşti. Poeziile intercalate în conţinut sunt bine scrise şi pun în valoare un suflet de poet care trăieşte drama neîmplinirii în dragoste. Ele sunt folosite ca repere, dar şi ca intensificări ale discursului afectiv. Versurile clasice, cu arome bacoviene sau minulesciene, ne arată un om care acordă poeziei un rol important în evoluţia sa spirituală.
Întrebarea cheie care declanşează procesul conştiinţei este: „Ce ai realizat în viaţa aceasta, ce ai lăsat în urmă?” Iar lecţiile de viaţă şi visele neîmplinite încep să se succeadă. Prima lecţie de viaţă menţionată în carte apare când o superbă domnişoară, colegă de la o altă facultate gălăţeană, îl părăseşte pe Flory (Florin Meşca) pentru un actor de la Teatrul Muzical. Dând şi mai mult timpul înapoi, până în perioada liceului, autorul povesteşte despre perioada în care el şi cei mai buni prieteni ai săi (Mario, Duduş şi Nacu) dezvoltau o mare pasiune pentru muzică. Într-o vacanţă în care Flory merge în vizită la rudele lui Mario din Feteşti, o cunoaşte de Mara, verişoara prietenului său. Flory se îndrăgosteşte de Mara la prima vedere, dar distanţa Galaţi-Feteşti le înfrânează relaţia, în ciuda faptului că cei doi îşi scriau scrisori de dragoste, iar Flory îi dedicase Marei un volum întreg de poezii. Colac peste pupăză, Mara îi mărturiseşte lui Flory, în momentul în care ea vine în Galaţi cu ocazia unei petreceri, că s-a îndrăgostit de Nacu, cu toate că Nacu avea deja o prietenă. În urma acestei mărturisiri se produce ruptura, iar Flory îşi alină suferinţa practicând handbalul la echipa Şcolii Sportive din Galaţi. Apoi ajunge să aibă o relaţie de prietenie cu Any, o fată de care Nae şi Zanzi, părinţii lui Flory, erau tare mândri. Timpul trece, trec şi relaţiile adolescentine, iar în perioada studenţiei, când Flory era într-o relaţie serioasă cu Doina, se întâmplă inevitabilul. Flory şi Mara se reîntâlnesc, ea îşi cere iertare, el o iartă şi se îndrăgostesc din nou. Flory e conştient că o trădează pe Doina, dar dragostea cea mai veche nutrea să fie consumată… Cu toate acestea, cei doi îndrăgostiţi nu ajung să se bucure prea mult de relaţia lor, deoarece Mara alege să urmeze cursurile Şcolii Tehnice Sanitare din Constanţa. Urmează iar comunicarea prin scrisori şi poezii de dragoste, până când Flory decide să viziteze oraşul de pe malul mării, pentru a fi cu iubita sa măcar câteva zile. Întâmplarea nefericită face ca cei doi să nu se poată iubi în camera de hotel pe care Flory o închiriază, din cauza unei recepţionere care, pe un ton foarte dur, îi interzice Marei accesul în cameră. Mara se simte umilită, pleacă fugind şi se produce ruptura definitivă. Concluzia autorului, în urma procesului pe care şi-l intentează singur prin intermediul conştiinţei, este că singurul rol al Marei a fost acela de Muză, nicidecum de iubită, iar ea şi-a jucat cartea atribuită din înălţimi. O zână care l-a inspirat şi i-a dăruit poezia vieţii, după cum mărturiseşte autorul. Aşa se sfârşeşte visul marii iubiri a lui Flory pentru Mara.
Al doilea vis care întră în colimatorul conştiinţei este cel al devenirii unui sportiv de mare performanţă. Flory îşi doreşte să ajungă sus, sus de tot, chiar campion mondial la handbal, dar este conştient că nimic nu se poate face fără muncă titanică şi sacrificii enorme. În ciuda unui fizic nu foarte puternic, Flory se ambiţionează să surmonteze lipsurile prin multă dăruire şi tenacitate. Dar concurenţa sportivă şi frământările sale psihice şi sufleteşti îl determină să facă pasul înapoi şi renunţă şi la împlinirea acestui vis. Conştiinţa îi reproşează lui Flory că ar fi trebuit să-şi depăşească timiditatea, să se debaraseze de ea, iar pentru a scăpa de vinovăţia eşecurilor trebuia să-şi înfrunte cu curaj şi obiectivitate propria istorie. Autorul conchide că a permis negativităţilor să-l înfrângă… şi că a fost laş. Nu ştiu câtă lume ar fi capabilă să-şi asume această laşitate, în condiţiile în care foarte multe persoane îşi falsifică trecutul, încercând să pară mai bune decât au fost şi punând greşelile pe seama altora.
Al treilea vis la care autorul a renunţat a fost acela de a deveni aviator. Această pasiune o moştenise din familie, de la tatăl său care îi povestea despre tehnicile de pilotaj ale avioanelor ruseşti din timpul celui de-al doilea război mondial. De fiecare dată când Flory era întrebat de profesoara de la şcoala primară ce vrea să se facă atunci când va fi mare, Flory răspundea că voia să se facă aviator, la fel ca tatăl său. Cu toate că ajunge să facă toate demersurile pentru a intra la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie din Craiova, se „faultează” singur, prin completarea intenţionat greşită a testului psihologic, în urma unui alt proces de conştiinţă. Autorul spune că era tentat să zboare, să sfideze înălţimile, dar nu credea că tatăl său ar fi vrut ca şi fiul lui să trăiască la fel de periculos. Zborul nu trebuia să compenseze ratarea admiterii la facultate, iar Flory îi spune conştiinţei, la finalul acestui capitol, că liniştea părinţilor devenise mai importantă pentru el decât împlinirea visului de a zbura.
În ordinea viselor pe care autorul a reuşit să şi le împlinească de-a lungul vieţii, primul vis împlinit a fost cel al devenirii ca inginer. Influenţa pentru înscrierea la Facultatea de Construcţii de Nave vine tot din partea tatălui său care spunea că această facultate e nobilă, unică şi doar la Galaţi o găseşti. Odată cu absolvirea examenului de diplomă, Flory era în culmea fericirii, fiind mândru de realizarea sa, mai ales pentru că nu trişase niciodată şi reuşise această performanţă prin munca sa, prin propriile eforturi. Totuşi, la terminarea capitolului, conştiinţa îi reproşează că a fost un student de pluton şi că l-a mulţumit mediocritatea. Conştiinţa îl determină pe Flory să mărturisească faptul că nu fusese făcut pentru inginerie, că nu îi plăceau fiarele, uleiurile, rugina, mirosul combustibililor etc. Totuşi conştiinţa îi spune că judecata era prea aspră, deoarece existaseră şi momente frumoase atunci când lucrase în serviciul Proiectări, alături de Nea Lae, mecanicul şef de la care ar fi putut învăţa mai multe, chestionându-l despre acea meserie, în loc să cadă amândoi în lâncezeală, în mocirla în care Nea Lae se complăcea de multă vreme. Totuşi, alibiul lui Flory în faţa conştiinţei a fost faptul că o boală necruţătoare a pus capăt viselor sale de devenire profesională. Astfel apar întrebările: „De ce eu, Doamne?!”, „Ce program ai cu mine?”.
Urmează căsătoria, soţia, copilul. Flory se îndrăgosteşte de Marinela, în urma unei alte trădări care o nefericeşte pe Vanda. Marinela este eroina din viaţa lui Flory, eroina care îl îngrijeşte, îl iubeşte şi îi dăruieşte un copil minunat, pe Mihaela Mădălina.  Totuşi, conştiinţa îi aminteşte că venirea pe lume a copilului i-a ajutat pe părinţi să capete mai uşor un apartament în Brăila, oraşul în care Flory se transferase cu munca. Totodată conştiinţa îi aminteşte de relaţiile extraconjugale, cu toate că Flory se apără spunând că şi-a iubit şi respectat soţia. Până la urmă cedează şi recunoaşte toate greşelile, dar invocă, în apărarea sa, tinereţea, entuziasmul juvenil, spiritul de aventură şi prostia. După care, surprinzător, declară că a încetat de multă vreme să se mai simtă vinovat!? Menţionează că greşelile sunt ale trecutului, ale omului, iar trecutul e mort, nu mai există. Că dintr-odată crede în spirit! Că a experimentat ca om şi s-a descoperit ca spirit! Concluzia sa este că spiritul este pur şi nu greşeşte niciodată. Ne mai mărturiseşte că a divorţat de soţia sa, iar atracţia lor s-a metamorfozat într-o iubire sublimă, spirituală.
Desigur, un om normal care va citi această cronică sau cartea autorului va fi tentat să judece comportamentul lui Flory. Oamenii ar putea spune că, pentru a deveni o persoană de înaltă spiritualitate, nu este suficient să-ţi recunoşti propriile greşeli şi să (te) ierţi, apoi să iubeşti din nou, ca şi când trecutul nu mai există. Asta deoarece trecutul va fi mereu o parte din noi, nu-l putem şterge cu buretele, căci dacă l-am şterge, nu am mai exista ca oameni. Să ne gândim la ce au simţit Doina, Vanda sau Marinela în momentul în care au fost trădate. Cum le ajută pe ele faptul că Flory le-a rănit şi a iubit pe altcineva? Trebuiau ele să sufere în acest mod pentru a evolua? Este o posibilitate, nu avem de unde şti. Sau poate că ele ar fi meritat mai mult din partea lui Flory şi ar fi putut evolua mai uşor. Este şi asta o posibilitate.
Flory ne vorbeşte la sfârşitul cărţii despre energia Kundalini, despre Sahaja Yoga şi despre cum a devenit propriul său maestru spiritual. El spune că toate atitudinile noastre, fie că suntem procurori, judecători sau avocaţi, fac parte dintr-un joc comandat de Sus, comandat chiar de Judecătorul Suprem. Cu unicul scop de a ne descoperi ca spirite… Poate că mulţi oameni se vor simţi revoltaţi. Cum de i-a permis Dumnezeu lui Flory să devină propriul său maestru spiritual şi să vorbească cu atâta lejeritate despre iertare şi iubire, atâta timp cât trecutul său nu este tocmai corect din punct de vedere moral? Dar cine este perfect din punct de vedere moral, încât Dumnezeu să-i ofere exclusivitate?
Prin cartea sa autobiografică, Florin Meşca ne aminteşte, în primul rând, că facem cu toţii greşeli ca oameni, din diverse cauze pe care uneori le cunoaştem foarte bine şi vrem să le uităm cât mai repede, iar alteori nu le înţelegem deloc şi se vor întoarce asupra noastră pentru a ne deschide ochii. Tot el ne arată că vine un moment în viaţa noastră când putem trage o linie şi să devenim mai buni, mai spirituali. Să nu persistăm până la capăt în aceleaşi şi aceleaşi greşeli. Niciodată nu este prea târziu pentru a ne schimba. Calea pe care o alegem fiecare în parte poate fi diferită. Pentru unii este credinţa într-o divinitate şi respectarea unor principii, pentru alţii este Yoga,  pentru alţii e literatura. Important este să mergi pe o cale, să fii dedicat până la capăt şi să fii mai bun decât ai fost. Unii oamenii vor continua să judece vechile greşeli, dar cei care vor reuşi să treacă de bariera prejudecăţilor şi vor descoperi Omul Nou, vor descoperi că există şi pentru ei semne şi şanse de a deveni spirite superioare. Din acest punct de vedere, cartea lui Florin Meşca merită toate aprecierile noastre.
 
Ionuţ Caragea
Oradea, 29 iunie, 2016

cronică publicată în Luceafărul de seară

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Florin Meşca - Proză

 
 
Florin Meşca - Marea visăreală
 
 
Preambul – CÂND VISELE ÎNCEP SĂ PRINDĂ CONTUR
 Motto: Să fii visător... poate fi şi ăsta un mod de viaţă.
  
            Dimineaţă ternă... ritualul intimist de la primele ore mă obligă la specularităţi învălmăşite deodată, în doar câteva minute de bărbiereală... habar n-am de ce.
O asociere matinală cu jocurile inconsecvenţelor, penibilului şi, încă, mai câte.
Cum Dumnezeu, mai de fiece dată când dau cu ochii de virtualitatea mea, mă străfulgeră, ca într-un big bang, aproape tot ce-am trăit în peste cinci sute treizeci şi ceva de mii de alte minute – ba mai pun şi de la mine – cum ar fi trebuit trăite destulele ratări, nu ştiu... s-ar putea ca bangul să fie uimitoarea soluţie pentru tot... mai ales dimineaţa.
Două imagini: una de suflet, alta de facto... ordinea lor nu a existat cu adevărat niciodată în mintea mea. Un punct pentru penibil, sau pentru sufletul etern?!... răspuns, tip „zebră“: da. Simplu. Am observat că imaginea din oglindă îmi zâmbeşte sau mi se strâmbă, în strânsă legătura cu lamele de ras – că de-o vreme sunt mai multe – care alunecă sau se-m-piedică pe spaţiul acela alungit, numit, cel puţin, la mine, de obicei, faţă. Dacă l-aş numi chip, atunci s-ar explica de ce relieful mimic din faţa mea rezonează cu filmul exploziv, care, oricât mi-aş dori să fie altfel, are mereu mai multe tăiuşuri... de la chip la închipuire, nu-i decât un pas... de la faţă la înfăţare, la fel... dar ce diferentă... pe de o parte fantezia, pe de alta, practica simplă... chiar ruşinos de simplă. Ca o socoteală primară...
Am 60 de ani. Împliniţi. Mulţi, puţini, asta e... Depinde din ce unghi privesc. Din profil, parcă-i mai bine. Profilul meu, evident. În acest profil rapid, nu mă mai bucur de vioiciunea din urmă cu ceva timp, dar nici apăsat de ani nu mă simt. Cât despre păr... el a albit de multă vreme, aşa că nu ar putea fi interpretat ca un semn al vârstei... înaintate?! Unde mai pui, că podoaba capilară a rămas la locul ei, cu firele-i componente la fel de numeroase, puternice şi lungi. Hălăciugă, atunci când mai uit drumul frizerului. Ei, şi ce dacă sunt albe? Părul grizonat, chiar cel alb, la o anumită vârstă (atunci când începe să te îngrijoreze numărul anilor contorizaţi în buletin) îţi poate conferi o oarecare prestanţă, deloc de neglijat în relaţia cu semenii, mai ales cu... semenele). Aşa se vede pe faţă, după o simplă rectificare de lamă. Simplu. Aş vrea să spun „pur“ şi simplu... dar pare imposibil... Zâmbesc. În mintea mea, de faţă proaspătă (adică, proaspăt-rasă) zâmbesc la fel ca acum patruzeci de ani. Măi să fie! Chiar aşa...
Îmi amintesc cum, în primii ani ai studenţiei, pe când eram un tânăr timid (dar cu un mare şi... justificat apetit la fete), o superbă domnişoară, colegă de la o altă facultate gălăţeană, m-a abordat pe culoarele universităţii şi mi-a declarat, cu nonşalanţă, că era o mare admiratoare a mea. Adică... mă plăcea şi... mi-a cerut prietenia. Eu, cum obişnuiam s-o acord cu mare uşurinţă şi fără prea multe precepte morale,  i-am acordat-o imediat! Şi ei. Încântat nevoie-mare de aşa succes neaşteptat, de aşa pleaşcă picată din cer, m-am şi grăbit să fructific ocazia şi, sâmbăta ce-a urmat, am invitat-o la o petrecere intimă, într-un grup restrâns (şi discret) de prieteni. Acceptul – instantaneu! Cadrul era pregătit, muzica, băuturile şi jocurile de lumini la fel, iar eu, eu, norocosul, m-am îmbăiat, m-am bărbierit, m-am parfumat, mi-am aranjat pletele de care eram mândru peste poate şi, cu cea mai faină cămaşă ce posedam pe mine, m-am dus la întâlnire. Fata a venit, zâmbitoare şi la timp, m-a sărutat pasional pe gură şi, la fel de nonşalant ca atunci când mi-a cerut „prietenia” – aşa cum „traduceam”, pe vremea aceea, relationship-ul – mi-a mărturisit:
- Florin, te rog să mă ierţi dar, a intervenit ceva şi...
- Şi ce? – am replicat eu surprins şi cu o îngrijorare crescândă, intuind cam ce ar putea urma după nesuferitele puncte de suspensie.
- Tu îl cunoşti pe actorul X de la Teatrul Leonard?
Îl cunoşteam. Nu frecventam eu prea des Muzicalul, dar respectivului actor îi remarcasem adeseori alura pe străzile Galaţiului. Îl remarcasem pentru că nu aveam cum să nu-i admir prestanţa, eleganţa mersului pe bulevardul Republicii (revenită acum la denumirea-i iniţială şi cu rezonanţe nobile: Domnească), principala arteră de promenadă a oraşului, atunci când drumurile noastre se intersectau pe când eu ieşeam de la cursuri, iar el de la teatru. Era un tip înalt, cu spatele drept, cu un chip plăcut şi cu părul grizonat. Un bărbat frumos, chiar încântător, ce se făcea remarcat fără niciun efort! Mai era şi actor! Actor la Teatrul Muzical! În sistemul meu de valori, subiectul era bine plasat/potenţat! Aş adăuga şi motivele subiective ale acestei preţuiri, nefireşti, pentru bărbatul tânăr ce eram: omul îmi semăna şi la înălţime, şi la alură, şi la păr (al lui grizonat, al meu cu un început de albire), doar că era mai mare ca ani. Nu mult, dar semnificativ. Eu – student, el – actor ajuns la maturitate. Admirându-l atunci, într-un semiautomatism adonian, îl vedeam pe cel care speram să devin când voi atinge vârsta lui. Descoperisem un model de maturizare convenabil aspiraţiilor mele masculine.
- Îl cunosc... – îngăimai eu pierdut, îngrijorat la maximum de cele mai sumbre bănuieli.
- Ştii, dragule, sunt îndrăgostită lulea de el. Cînd îl văd trecând pe stradă cu alura aia boemă... mă pierd toată! Îl iubesc, Florin, îl iubesc nebuneşte de mulţi ani şi, în fine, a acceptat să ne întâlnim!
- Adică...
- Da, sau... mai bine zis, nu, nu mai pot ieşi cu tine! Te rog să mă ierţi şi să nu-mi porţi ranchiună! Este iubirea vieţii mele!
Şi fata, admiratoarea mea de pe culoarele universităţii, mi-a dăruit un ultim sărut pasional şi m-a părăsit fugind ca o căprioară. M-a părăsit sau, altfel spus, a renunţat la studentul şic, aşa cum aveam impresia că aş fi fost, cu începutul meu de albire, în favoarea boemului actor trecut binişor, cu grizonanţa lui pe deplin afişată. Aşa arăta, deci, iubirea supremă pentru frumoasa studentă! Acesta era modelul! Studentul primise o primă şi utilă lecţie de viaţă, ca aspirant bezmetic la statutul de cuceritor.
Anii au trecut şi nu pot spune că nu m-am bucurat de oarece succese amoroase. Modelul (grizonant) a funcţionat şi pentru mine şi, trebuie să recunosc, am profitat din plin de aceast atu/semn distinctiv, reacţionând entuziast la toate complimentele purtătoarelor de nuri. Şi... nu au fost puţine. Doar că nu am putut să nu mă întreb, adeseori, în momentele de meditaţie asupra vieţii: de ce oare, fetele/femeile îşi îndreaptă atenţia, în general, asupra extremelor: tineri  ̶  pentru femeile coapte şi vârstnicii  ̶  pentru tinerele fete? Care le este chemarea lăuntrică?
Pentru vârstele fragede, răspunsul pare simplu de enunţat: fetele vor să cunoască bărbatul, bărbatul care să le iniţieze în ale dragostei, bărbatul ca simbol al puterii şi protecţiei. Bărbatul are musculatura formată, nu-i un slăbănog deşirat şi, în plus, este  încrezător, nu timid. Este clar: bărbatul este preferabil puştiului! Aceasta a fost şi alegerea admiratoarei mele şi puştiul şi-a acceptat lecţia.
Îngrijorătoare devin răspunsurile în alt caz: al femeilor tinere (sau mai puţin tinere) care se însoţesc cu bărbaţii mai vârstă, atât de în vârstă, încât i-aş cataloga ca bătrâni. Sau, s-o spun de-a dreptul, atât de bătrâni, încât le-ar putea fi părinţi sau chiar bunici! Care ar fi mobilul unei astfel de alegeri? De iniţiere în ale amorului nu mai poate fi vorba – ea a avut loc demult. De putere... ce putere mai poate caracteriza un bătrân? De musculatură – în general, nu se mai poate vorbi. Carnea pe ei – flască. Frumuseţea fizică – de ce frumuseţe vorbim cu carnea flască atârnând pe ei? Potenţa sexuală? În scădere galopantă şi aceasta. Atunci, ce? De unde provine atracţia? De la interesul material? Nu m-ar mira, gândindu-mă la mulţimea de pseudovedete de sex feminin ce au acaparat televiziunile comerciale cu goliciunea lor şi nici pe departe cu materia cenuşie din dotare (a se înţelege inteligenţă, nu... cenuşă!). Este evident că fetele se dezbracă la T.V. pe bani mulţi. Şi dacă o fac pentru bani, de ce n-ar accepta şi un moşneag bogat alături? Abia într-o astfel de fericită conjunctură ar merita să-şi utilizeze neuronii – ţi sunt – în pragmaticul scop de a-l despuia mai repede pe bătrân de (nu de haine – Doamne fereşte!)... de bani: pentru bijuterii, ceva cârpiţe de firmă (când să le mai îmbrace, dacă dezbrăcatul rămâne preocuparea principală?!), o maşinuţă acolo, o... căsuţă şi, aşa, ca o recompensă minoră, câte-o vacanţă pe Riviera franceză. Bineînţeles, esenţială rămâne alimentarea contului personal din bancă, pentru siguranţa femeii.
Aş mai îndrăzni o presupunere-întrebare sau întrebare-presupunere, cum vreţi s-o luaţi: să iasă cu totul din discuţie atracţia dintre spirite? Hm! Dar, parcă prea mare e diferenţa de vârstă. De ce să nu se caute între ele spiritele de vârste apropiate?!
 
 MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI – Pregătirea
 
Am divagat. Revin. Am 60 de ani. Împliniţi. Copiii pe stradă îmi spun nene. Când intru pe scara blocului, mi se dă întâietate. Cu tramvaiul nu am mai circulat de multă vreme ca să observ dacă mă bucur de acelaşi avantaj (avantaj?!) al vârstei şi mi se oferă locul. Iar eu, eu mă mir! Continui să mă mir! Inconştient, mă consider egalul tânărului ce-mi face loc, a adolescentei ce se dă la o parte din faţa apariţiei respectabile şi încadrate de un păr alb, alb... Avea dreptate mama când, mucalită, îmi spunea: - Fă bine şi te mai uită prin buletin, Florinel, mamă! Pe de o parte, făcea apel la raţiune şi mă ciupea a trezire la realitate şi a accepta că s-au aşternut anii peste mine, asemenea prafului pe o mobilă veche; pe de alta, mă alinta cu apelativul Florinel căci – deh! – pentru mama, tot copil rămâneam. Mama!
Întreaga această expunere a debutat – în mintea mea – de la o întrebare cu iz de revizie generală, ce s-a dovedit a fi a naibii de sensibilă, ceva de genul:
Bine, bine, ai ajuns la 60 de ani – şi da, e adevărat, ai albit de-a binelea! – dar... ce ai realizat în viaţa aceasta, ce ai lăsat în urmă?
Chiar, pare o întrebare cu un răspuns greu de dat.
Ce ai lăsat în urmă, bătrâne? – mă sâcâie iar şi iar, conştiinţa, apăsând, la modul cel mai ironic posibil, ultimul cuvânt: bătrâne”. Antipatic, nesuferit cuvânt! Ce am lăsat, ce am lăsat?... – îmi tot storc creierii, în căutarea găsirii liniştii spiritului: ... dar visele, noianul de vise ce m-au însoţit întreaga viaţă şi care mi-au determinat deciziile mai mult sau mai puţin inspirate? Trag puternic aer în piept. Redevin liniştit. Şi încrezător. Cred că am găsit rezolvarea dilemei. Da, mi s-au împlinit atâtea vise...
Oare? – mă zgândăre suspicioasă conştiinţa.
Păi, ce? Nu am reuşit la facultate şi nu mi-am construit o carieră? Nu m-am căsătorit şi, din fructul iubirii nu a rezultat un copil? Nu am o casă, o maşină?...
Eşti convins de ceea ce spui? – mă agasă, insidios, aceeaşi voce. Şi continuă, la foc automat, fără a acorda vreo şansă gândurilor să spumeze din malaxorul mental şi a ordonării ideilor. Ia mai gândeşte-te: te-ai iubit cu femeia visurilor tale? Ai urmat cariera pe care chiar ţi-o doreai?
Ei, nu chiar...
Casa, maşina te-au satisfăcut pe deplin?
Recunosc: dacă aş fi avut parte de o casă mai confortabilă şi o maşină mai bengoasă... Aici, cu gândul la valenţele unui astfel de vis împlinit... mi-am bâţâit un pic trupul pe fesele înmuiate de ani, asemenea unui copil răsfăţat ce şi-a atins scopul: primise acadeaua.
Tu nu vezi ţi de dacă” au încăput în bâlbâiala ta? – mă luă din nou în răspăr vocea interioară. Şi, toate acestea, doar dacă ne referim la cele lumeşti! – punctă necruţător aceeaşi voce.
Vocea. Vocea asta incontrolabilă a conştiinţei. Ce să fac, unde să fug? Dar se poate fugi de propriul sine? Băgatul capului în nisip sau punerea pernei pe cap nici nu te scapă, nici nu te absolvă de responsa-bilităţile propriilor gânduri şi fapte. Ele te urmează peste tot, devin una cu tine.
Ce să fac? Ce să faaaac? – strigam derutat în surdină, căutând înfrigurat un punct de sprijin în spaţiu. Doar atât îmi trebuia: un punct de sprijin de care să mă agăţ, un reper faţă de care să mă orientez. Un reper moral. Da, da, asta era: reperul moral reprezenta cheia tuturor dilemelor vieţii!
Să nu disperi! – mă scutură persoana aceea ce sălăşluia pitită undeva, în fiinţa mea. Nu ştiu de ce, dar părea prietenoasă, chiar dacă to-nu-i era imperativ, ca de... judecător.
Judecător?! Hm! Şi răbufnii, ţâfnos: Cum să nu disper, dacă mă pui la zidul infamiei, ca pe ultimul om? – ripostai cu curaj, cu impertinenţă chiar, „judecătorului” dinăuntru. Şi pentru ce? Eram aşa de liniştit până acum!...
Calmează-te! Linişteşte-ţi creierii şi nu te mai ambala! Ți-a mai rămas timp pentru discuţii! Uite, chiar vreau să te ajut!
Bine, mă calmez... Şi, luându-mi seama: Avem vreme de discuţii?! Fie, mă supun, dar, te rog, ia-mă uşor cu întrebările: să le luăm în ordine, nu de-a valma, ca să pot înţelege şi eu ce se întâmplă cu mine, să nu dau răspunsuri... pripite.
Devenisem curios, nu numai interesat. „Judecătorul” reuşise să restabilească ordinea înainte chiar de a face ordine! Ceva scăpa raţiunii mele dar, oare, Vocea, Vocea Interioară raţiunii i se adresa?
Să te aştepţi la întrebări incomode şi să te pregăteşti de răspunsuri dureroase! – mă avertiză partenerul interior.
Nu mai eram de multă vreme în posesia replicilor tăioase – mă găseam cu spatele la un zid invizibil şi aşteptam răpăiala întrebărilor din chestionar. Oare... erau cu mai multe variante de răspuns? Şi – foarte important! – la câte erori aveam dreptul? Dar aveam acest drept? Devenisem chiar curios: am avut vreodată drept la erori în cursul celor 60 de ani petrecuţi pe suprafaţa Terrei? Cu răbdare, urma să aflu. Răbdarea ca răbdarea (nici nu era punctul meu forte), dar ce verdict putea să mă aştepte la final?
Începem! – îmi tăie avalanşa frământărilor, Vocea. Primul vis judecat: pe Mara ai considerat-o mereu ca fiind marea iubire a vieţii tale. Ai dezvoltat o adevărată pasiune pentru ea, dar... doar ai sărutat-o şi îmbrăţişat-o de câteva ori. Eşti convins că te-a trădat, că ţi-a trădat iubirea. Şi acum întrebarea (ăsta nu mai era judecător, ci un adevărat procuror: tăia în carne vie sau, altfel spus, ştia să întoarcă cuţitul în inima omului): consideri că ai făcut tot ce se putea face pentru a o cuceri pe deplin? Pentru a vă împlini prin iubire şi a te căsători cu ea, aşa cum ţi-a fost dorinţa, aşa cum îţi cerea imperativ... visul? 
ţintuise încă de la prima întrebare. Ce să răspund, când un nod în gât (unul implantat de demult) îmi bloca vorbele? Amintiri dureroase năvăleau peste mine, aidoma valurilor înspumate ce răscolesc nisipul la mal, inima bătea cu putere de-mi zgâlţâia tot trupul, iar lacrimile... da, lacrimi cristaline îşi găseau drumul în cădere liberă prin şanţurile săpate de vreme pe obrajii ce-şi pierduseră parcă, dintr-odată, elasticitatea, lăsând în urmă o pulbere fină, invizibilă, sălcie. Mă simţeam dezgolit în faţa propriei conştiinţe şi... mă ruşinam. Trăiam aceeaşi senzaţie pe care o încercam uneori când, noaptea, în timpul celorlalte vise, cele eterice, mă vedeam ieşind din casă, complet gol şi plimbându-mă prin mulţime, aparent detaşat, dar neştiind cum să evadez mai repede de sub privirile reprobatoare ale semenilor. Ale unor semeni pudibonzi şi cărora eu, cel din eter, le descifram cu claritate păcatele ascunse cu făţărnicie. Cât despre Mara... întrebările acestea mi le pusesem şi eu de nenumărate ori şi crezusem că le-am găsit răspunsurile potrivite dar, acum... acum nu mai eram sigur de nimic. Făcusem, oare, într-adevăr, tot ce se putea face la timpul respectiv? Da, aceasta chiar era o temă de analizat. Cu înţelepciunea de  acum,  nu sub influenţa entuziasmului juvenil.  Un răspuns afirmativ mi-ar fi anulat dilema, autojudecarea şi regretele. Dar... să vedem ce-o ieşi!
 
Faceţi întotdeauna tot ce vă stă în putere!
 
O lege însuşită, după care mă conduc. A patra, din Cele Patru Legăminte ale lui Don Miguel Ruiz. Am dormit cu cartea aceasta sub pernă şi legămintele aflate în ea,  au devenit reguli de viaţă pentru mine.  Dar... le-am respectat eu, întrutotul şi întotdeauna? Faceţi întotdeauna tot ce vă stă în putere! – revine, legea, ca un laitmotiv.
 
Stând strâmb şi judecând drept, n-aş putea spune că nu mi-am jucat toate atu-urile. În tinereţe am iubit aşa cum doar tinerii, excitaţi de toate impulsurile senzuale posibile, o fac. Nici eu nu am făcut abstracţie şi, pentru Mara, am dezvoltat o mare pasiune. Una mai mult sau mai puţin inocentă. Plecând de la simţuri, de la senzualitate. E o poveste aici... o poveste ce trebuie disecată şi înţeleasă şi din altă perspectivă. Pentru că Mara mi-a fost mult mai mult decât o simplă iubită şi... acest subtil aspect era obligatoriu a-l scoate în evidenţă. Dintr-odată, ştiam cum să abordez problema. Îmi luai avânt:
Păi, cum să încep? Cu Mara... a fost cam aşa...
Nu, nu, nu vreau un răspuns superficial. Începe cu începutul! – îmi comandă Vocea-Conştiinţă-Procuror-Avocat-Judecător.
Bine, atunci va tebui să-mi aduc şi  prietenii în acest vis.
Adu-i! Doar aşa visul tău va fi complet devoalat.
Şi Vocea tăcu.
 
Capitolul I. MARA – VISUL MARII IUBIRI
 
            Prietenii mei. Eram patru buni prieteni, nedespărţiţi în perioada liceului: Mario, Duduş, Nacu şi... subsemnatul, adică Flory. Bine, toate aceste nume reprezentau, de fapt, nişte porecle ce ne fuseseră atribuite de rude sau prieteni şi pe care noi ni le asumaserăm în modul cel mai firesc din lume. Dacă pentru Mario şi pentru mine poreclele erau apropiate de numele reale (Marian, respectiv Florin), pe Duduş îl chema, în realitate, Ion (mamă-sa l-a alintat aşa încă de când urla în leagăn: - Duduluş, mamă, taci la mama, Duduşel, Duduş, dragul mamii şi... Duduş i-a rămas numele), iar numele lui Nacu era... Deomid!
            Mario, un brunet prin excelenţă – la pigment, leit tată-său – pot spune că era cel mai apropiat sufletului meu, deoarece avea o calitate suplimentară ce îl făcea unic: era verişorul Marei, marea iubire a adolescenţei mele! Lui mă confesam cel mai mult. Iar frumoasa Mara...
            Pe linie muzicală, reprezentantul nostru era Duduş: el cocheta cu succes cu muzica folk şi doar lipsa de şansă l-a împiedicat să se alăture marilor interpreţi ai genului anilor ‘70.
            Nacu... un fel de schelet îmbrăcat şi cu bicicleta pe ochi, cu o figură cât se poate de expresivă, ieşea în evidenţă prin spontaneitate, mai ales cu ocazia petrecerilor comune. Avea un mare talent la spunerea bancurilor, era zgomotos şi, astfel, capta uşor atenţia tuturor. Mai ales a fetelor! Cu pupilele ochilor săi negri dilatate de dioptriile ochelarilor şi cu o fizionomie a feţei ce şi-o putea schimba fără cel mai mic efort, ar fi putut foarte bine să urmeze actoria. Avea ceea ce se cheamă... moacă.
            În ceea ce mă priveşte, eram considerat poetul grupului; în marea pasiune ce o dezvoltasem pentru Mara (Măruş, Merişor), îi dedicasem un întreg volum de poezii (în română şi franceză) şi chiar născocisem câteva melodii (pe versuri proprii, desigur), cu sprijinul prietenesc şi dezinteresat al lui Duduş.
            Toţi eram slăbănogi, înalţi şi cu tuleiele devenite de-acum... bărbi ce nu mai puteau ignora aparatele de bărbierit. Ca majoritatea adolescenţilor, şi noi eram visători, iubitori de soare, de vacanţe, de petreceri şi, of course, de... fete! În ceea ce le priveşte, eram veşnic îndrăgostiţi şi nefericiţi, în acelaşi timp. Inimile ni se aprindeau vâlvătaie la cel mai neînsemnat gest, la cel mai cuminte surâs, iar dezamăgirea apărea aproape instantaneu, deoarece nu ştiam să gestionăm cum trebuie ocaziile: ne fâstâceam, ne bâlbâiam şi, în loc să formulăm câteva fraze inteligibile, sfârşeam prin a emite nişte onomatopee de toată batjocura.
            Născuţi toţi în acelaşi an, zilele de naştere sau onomasticile figurau ca date certe în calendarul marilor noastre chefuri. Nu trebuie însă să se înţeleagă că distracţiile se reduceau doar la atât! Nu exista sâmbătă sau duminică să nu ne strângem la unul dintre noi acasă (toţi părinţii ne cunoşteau şi se cunoşteau între ei, toţi ne acceptau cu îngăduinţa înţelepciunii maturităţii) şi să ne întindem la câte o partidă de whist sau rummy cu etalare pe parcursul unei nopţi întregi. Bineînţeles, nu lipsea muzica înregistrată groaznic de prost de la Europa Liberă pe câte un magnetofon rudimentar (dar ce minunată ni se părea, aşa cum era ea, cu toate bruiajele vigilentei Securităţi!), câte o sticlă de băutură ieftină palmată discret de ochii curioşi ai puriilor şi, mai ales, pentru fumători, celebrele ţigări Snagov sau mentolatele Zefir de mai târziu. Noi credeam că îi fentăm pe bătrâni la capitolul băutură şi ţigări, dar ei erau mai înţelepţi decât bănuiam noi şi se făceau că nu observă proastele obiceiuri însuşite în numele bărbăţiei noastre în devenire. Cu huruiala aceea pe rol de muzică în urechi, cu ceva aburi de alcool în creiere, cu mult fum de ţigară în plămâni, nu ne mişcam toată noaptea de la masă decât strict pentru fireştile necesităţi fiziologice. Vorbeam tare şi ne întrerupeam adeseori unul pe celălalt în încercările de a ne promova prin forţa decibelilor justeţea propriilor argumente. Limbajul unanim acceptat abunda în elemente de argou. De fapt, nu făceam nimic altceva decât să ne construim cu voce tare, zgomotos şi dezordonat, marile vise adolescentine.
            - Tu unde... (prostie mare!) te-ai decis să dai, Flory?
            - Băi, eu... (replică la prostia mare!) cred că o să dau la Nave!
            - Dar nu te mai faci poet?!
            - Ce poet, băi? Te-ai dilit? Pentru asta tre să merg la limbi! Şi, pe urmă – ce? – să ajung un biet prifisor de ţară?!
            Toţi eram la fel de dezorientaţi. Dacă pentru Duduş muzica era pasiunea ce-i chinuia simţurile, nu avea în schimb nicio garanţie că din folk şi-ar fi asigurat viitorul. Mario era ceva mai liniştit: el era elev la Liceul Industrial şi, cum acolo se făceau cinci ani... mai avea de aşteptat un sezon până la luarea acestei decizii importante în viaţă. Dar ce oftică resimţea din cauza acelui an suplimentar de şcoală!...
            - Dar tu, băi, Nacu? Rămâi pe Medicină?
            - Da, băi! Eu nu mă schimb: v-am spus deja că visul meu este s-o fac bine pe mama!
            Îl admiram pe Nacu pentru nobleţea motivaţiei sale. Mama sa era foarte bolnavă, o boală ce cred că se datora fumatului excesiv, proastei calităţi a ţigărilor, cantităţilor uriaşe de cafea consumate şi nopţilor pierdute. Avea permanent cearcăne la ochi, tuşea, avea chipul obosit şi arăta mult mai bătrână decât era în realitate.
 
            Cum se urmăresc filmele americane. Poveste nostimă cu fumatul: într-o seară eram adunaţi la Mario acasă şi urmăream la T.V. un film ce ne captase atenţia. Toţi fumau în draci, eu făcând excepţie, deoarece reuşeam să mă ţin departe de iarba dracului. Scrumiera conţinea deja câteva mucuri, martore ale serioaselor dezbateri ale serii. Fiind la el acasă, Mario abordase poziţia favorită, adică cu picioarele pe masă. Din-
tr-odată, în verva discuţiilor noastre aprinse, s-a auzit cheia în uşă. Prietenul meu, luat prin surprindere, abia a apucat să-mi paseze ţigara lui aprinsă, dar nu a mai avut vremea să-şi golească şi plămânii de fumul tocmai inhalat.
            - Bună seara, băieţi! – ne-a salutat mama lui în timp ce-şi dezbrăca balonzaidul.
            - Săru’mîna, doamnă! – răspunserăm noi la unison, mai puţin Mario. El era mut! Şi cu fălcile umflate de presiunea aerului afumat din plămâni.
            Mamă-sa îşi întârzia însă ieşirea din scenă. După ce şi-a mai făcut puţin de treabă prin cameră, adulmecând discret atmosfera şi punând la încercare răbdarea noastră, a întrebat aşa, ca într-o doară:
            - Dar ce film urmăriţi?
            - American! Pffffffffffffff! – scăpă zgomotos, şuierător şi uşurător Mario din gură un con lung şi albicios de fum.
            Toţi am rămas ţepeni pe scaunele noastre. Eu nu mai conteneam strivind ţigara în scrumieră, iar Mario se făcuse mic, mic de tot pe scaunul lui, aşteptându-şi pierdut cuvenita dojană. O comisese, dar era prea târziu să mai repare ceva.
            - Mai deschideţi şi voi ferastra, băieţi, că s-a adunat fumul de-l tai cu cuţitul! Mario, ce fel de gazdă eşti tu? – detensionă doamna P. atmosfera şi ieşi cu un mers regal din cameră.
            Mama lui Mario era o femeie frumoasă, delicată, posesoare a unei voci calde, uşor timbrate, era primitoare şi... tare maternă în relaţia cu noi şi, în plus, emana o anumită regalitate în atitudine. Aveam cu toţii motive să o îndrăgim. În plus, eu le-aveam pe-ale mele, speciale: era mătuşa Marei, ştia de marea mea pasiune pentru nepoată, mă înţelegea şi chiar... îi simţeam încurajarea. Contrastând cu ea, tatăl lui Mario era un tip măsliniu, taciturn, nu foarte înalt, dar... sever (ca un tată ce se respectă, nu?) şi care ne inspira un soi de teamă şi de prudenţă firească. Dacă mama lui Mario se făcea de multe ori că nu observă micile noastre vinovăţii, tatăl său ne tăia scurt entuziasmul şi nu avea nicio jenă să ne invite să mai mergem şi pe la casele noastre.
 
            Intră în scenă... Mara! Verişoara lui Mario era de seama noastră şi locuia la Feteşti. Ne vorbise el în mai multe rânduri despre Mara, că ar fi o fată frumoasă... dar distanţa Galaţi-Feteşti adormea imediat orice urmă de interes din partea noastră. Colegele de la liceu erau mult mai vizibile şi mai... palpabile, chiar dacă ne şi decepţionau de cele mai multe ori. Dar... erau! Erau aici, în oraş cu noi, la un telefon distanţă! Aşa că, într-una din primele zile ale vacanţei de vară, când m-am dus în obişnuita şi cotidiana vizită la prietenul meu acasă, pentru punerea la punct a proiectelor estivale, chiar dacă ştiam că o voi întâlni şi pe verişoara lui, nu eram animat de vreun interes deosebit. Am urcat scările până la etajul al treilea, am sunat degajat la uşă şi am aşteptat cuminte răspunsul uşor baritonat al prietenului meu.
            - Imediat! – se auzi de dincolo de uşă melodia unui glas superb, venit parcă din ţara unde se nasc doar zânele cele bune, darnice şi... frumoase. Şi câtă dulceaţă concentrată în acest eliptic şi banal Imediat!
            Uşa s-a deschis larg. Din prag îmi zâmbea cea mai... minunată, cea mai... perfectă făptură din ţara în care se nasc zânele cele bune, darnice şi frumoase! Am rămas mut! Eram picat într-o admiraţie pe care doar desăvârşirea ţi-o poate provoca şi cred că şi chipul meu afişa o privire tâmpă. Un mare norocos căruia i se arătase Frumoasa Frumoaselor!
            - Intră! De ce-ai rămas în prag? – îşi continuă cântul minunea din faţa mea.
            - Îl... îl caut pe... pe Mario! – îngăimai eu, pierdut în frumoşii ochi negri ai minunii din faţa mea.
            - Tu trebuie să fii Florin! Mi-a vorbit Mario despre tine! Eu sunt Mara, verişoara lui! – luă fata definitiv iniţiativa şi făcu prezentările în numele amândurora.
            - Hai, intră! – continuă ea şi mă trase de mână uşor, până reuşii să trec pragul tărâmului de vise.
            Atingerea aceea m-a pierdut definitiv! Un fior nemaiîntâlnit până atunci mi-a electrocutat întreaga fiinţă, a pătruns prin toate ungherele conştiinţei şi s-a oprit tocmai în inimă, declanşând nişte bătăi nebune, fără putinţa de a fi controlate.
            - Salut, Flory! – se auzi din spatele fetei vocea degajată a lui Mario.
            Dar Mario nu mai exista pentru mine în acel moment; el devenise doar o umbră palidă, nedefinită şi nedorită chiar, iar vocea îi venea parcă de undeva, de departe, de foarte departe şi nu făcea decât să disturbe muzica glasului Marei şi pe care nu voiam s-o înlocuiesc cu nimic din lumea aceasta.
            A fost dragoste la prima vedere. Cel puţin pentru mine. Din acel moment am ştiut că Mara este frumoasa îndelung căutată şi visată în nopţile de reverie adolescentină, că ea este marea mea iubire, iubirea vieţii mele. A devenit subiectul unei pasiuni atât de devoratoare încât, la orele de geografie fizică sau economică, orice întrebare mi-ar fi pus profesoara, eu, cu bună ştiinţă, relaţionam răspunsul la oraşul Feteşti, oraşul adoratei mele. De exemplu, dacă profesoara întreba prin ce localităţi trece Oltul, eu obligatoriu îl deturnam şi prin Feteşti. Bineînţeles că la Feteşti se extrăgea şi aur şi cărbune şi petrol, aici se construiau şi vapoare... Doar simpla pronunţare a numelui oraşului în care locuia iubita mea îmi umplea inima de fericire şi-mi făcea sângele să pulseze cu şi mai multă tărie prin vene. Era forma de manifestare şi exultare a marii pasiuni ce o nutream pentru  iubita mea, era... teribilismul de la 16 ani.
           
            Ceea ce ne lega pe noi, cei patru, erau aspiraţiile şi visele de viitor, erau toate experienţele juvenile prin care am trecut împreună, cu toate succesele şi dezamăgirile trăite şi împărtăşite. Şi, să nu uităm, muzica!
Succesul unuia reprezenta succesul tuturor, aşa cum decepţia altuia devenea decepţia întregului grup. Probam cu succes celebra deviză a la fel de celebrilor muşchetari: Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!
 
            Rummy, poker, tutun şi muzică la pick-up sau magnetofon. Muzica era marea chemare a acelor ani. Muzica interzisă, muzica beat, nu cea populară (sau patriotică) de care abundau emisiunile radiofonice sau de la televizor! Atât cât puteam ajunge noi la ea. La importantele grupuri din Vest aveam acces doar în măsura în care puteam să înţelegem ceva din bruiajele de la Europa Liberă sau, dacă aveam norocul să devenim apropiaţi de-ai lui Gigi Genes (coleg de liceu, cu un an mai mare decât noi). Acesta, nu ştiu prin ce minune, primise nişte pachete de-afară în care scăpaseră neconfiscate mai multe discuri single, adică acele discuri mici, cu gaură mare la mijloc şi pe care se înregistrau cele mai bune piese ce dominau topurile americane sau englezeşti. Pot spune că el a fost (probabil) unul dintre primii D.J. din Galaţi. Noi am reuşit să ni-l facem prieten şi aşa am ascultat până la saturare Mungo Jerry cu al lor celebru In The Summer Time
            Audiţiile muzicale se făceau, de regulă, la Nacu acasă. Şi aceasta pentru că părinţii lui Nacu erau cei mai moderni, cei mai faini dintre toţi părinţii. Mama lui Nacu, ceva mai în vârstă decât Sanyi (pentru noi, nea Sanyi), soţul ei de etnie maghiară, era la a doua căsătorie şi venise în această nouă relaţie cu doi băieţi. Au mai avut împreună un al treilea fecior. Părinţii lui Nacu, ambii fumători şi cafegii pasionaţi, le-au permis prietenilor mei să tragă din ţigară fără nicio jenă în faţa lor şi, de asemenea, n-au avut nimic împotriva decibelilor folosiţi la maximum în timpul audiţiilor noastre muzicale, dependente, bineînţeles, şi de tehnica de care dispuneam. Adeseori se aşezau şi ei cu noi la masa de rummy şi chiar mai trăgeam şi câte un mic pokeraş la 5 bani deschiderea. Cine rămânea fără modesta sumă limitată încă de la început, ca regulă strictă a jocului, lăsa locul altuia la masă şi se ocupa în continuare de schimbarea discurilor la pick-up sau a benzilor de magnetofon. Partidele acestea, disputate în strâmta sufragerie de bloc, se întindeau adeseori până în zori, transpunându-ne pe toţi într-o stare vecină cu euforia. Argumente existau destule pentru aceasta: jocul încins, cu uriaşele poturi de doi-trei lei, ţigări sudate una de la cealaltă, cafea, uneori şi câte un mic coniac sau lichior, muzica la maximum, noi cât se poate de vocali ca să ne auzim în hărmălaia creată... De multe ori, spre dimineaţă, obosiţi şi pe jumătate adormiţi, ne găseam fiecare locul în câte un colţ al camerei şi-l ascultam pe Duduş cântându-şi ultimele compoziţii la chitară. Mama lui Nacu nu rata momentul şi-mi cerceta cotloanele inimii punându-mă să-i povestesc ultimele evenimente din viaţa mea sentimentală şi să-i recit din ultimele poezii dedicate Marei. Toţi îmi cunoşteau pasiunea şi nu mă feream de nimeni şi nici nu-mi era ruşine. Chiar îmi plăcea să-mi recit poeziile, nu pentru poetul care se manifesta în mine, ci pentru că astfel o evocam pe Mara, mă gândeam la ea cu glas tare, îi pronunţam numele, o strigam: Maraaa, Maaara, Mara... MARA, MA-RA! în numele ei, eram eu... mă identificam cu ea, inima îmi părea una cu inima ei.
 
Mai mult de-atât nu pot să-ţi dau
Iubita mea cu ochi de mur!
Rămân al tău poet obscur,
Adept al suferinţelor mondene.
 
Neînţeles într-un cavou
Şi plin de scrum şi de parfum,
Respir al lumii negru fum...
Produs al ţigaretelor moderne.
 
            Versurile... îmi par, acum, mai degrabă  umoristice, însă ele sunt, de fapt, adolescentine, stângace, cu disperări bacoviane, aşa cum eram eu, pe când îmi pusesem, în cuvinte, toată dragostea, toate suferinţele, neîmplinirile şi dezamăgirile marii pasiuni pentru muza mea.
 
            Cei Ce Ne-au Dat Nume – Phoenix. Fuga din ţară a lui Cornel Chiriac şi al doilea debut al Metronomului, cel de la Europa Liberă, cred că avusese deja loc atunci când au început să circule zvonurile despre noul şi fabulosul L.P. al Phoenixilor de la Timişoara: Cei Ce Ne-au Dat Nume. Aşa se spunea că se numeşte acest nemaipomenit album. După plecarea lui Cornel Chiriac, poate pentru a îndulci comentariile critice venite pe calea undelor dinspre Vest, a continuat să fie transmisă o emisiune muzicală noaptea, pe la ora 23.00, care urma îndeaproape structura celei iniţiate de trădător. Nu mai ţin minte unde am auzit pentru prima oară despre acest grandios L.P.: la Radio România sau la Europa Liberă? Se zvonea că Phoenixii şi-au tras o copertă deosebită, care se deschidea exact ca şi albumele de afară, într-o prezentare grafică de excepţie – opera lui Nicu Covaci – şi care se vindeau deja pe piaţa neagră din Timişoara, la nişte preţuri piperate. Nu ştiu cât adevăr era în aceste zvonuri, dar cert este că la Galaţi discul a apărut într-o copertă jalnică, de culoare albă şi dintr-un carton de cea mai proastă calitate. Abia câteva luni mai târziu, s-a scos un nou tiraj, de data aceasta cu celebra copertă, copertă ce, într-adevăr, corespundea descrierilor subversive la care avusesem acces.
            Dar prin ce peripeţii am trecut până am ajuns în posesia albumului!... Eram elev printr-a zecea. I se anunţase apariţia iminentă în magazinele de specialitate (Muzica) din toată ţara. În acord cu prietenii mei, rămăsese ca eu să fiu cel ce va chiuli de la şcoală pentru a fi la prima oră la magazin. Zis şi făcut. În ziua în care s-a anunţat punerea discului în vânzare, am ajuns cu mult timp înaintea vânzătoarei în faţa uşii magazinului. Dar... dezamăgire! Femeia m-a anunţat că nu primise încă albumul. Dar...
            - Tinere, fii liniştit! O să-ţi pun deoparte un exemplar!
            - Vă rog foarte mult să nu mă uitaţi! Altfel o să se întâmple o mare nenorocire!...
            Ce nenorocire s-ar fi putut întâmpla, nu ştiu! În orice caz ar fi fost, probabil, una de natură adolescentină, una născută de minţile noastre înfierbântate de muzica înterzisă.
            Am chiulit şi a doua zi de la primele ore. Din nefericire, s-a repetat scena de cu o zi înainte, spre disperarea mea şi cu aceleaşi amabile promisiuni ale vânzătoarei că-mi va reţine un exemplar.
            Eram negru de supărare. Bineînţeles, prietenii îmi împărtăşeau frustrarea. Îmi (ne) doream mai mult ca orice pe lume albumul Phoenix-ilor, dar nici să chiulesc din nou de la ore nu mai aveam curajul. Ce să fac? Cum să rezolv dilema de a intra în posesia L.P.-ului, fără să mai dispar de la clasă? Atunci, am apelat la ultima şi cea mai nebună soluţie care îmi putea veni în minte: mărturisirea adevărului, motivarea actului de indisciplină şi rugămintea pentru o învoire adresată dirigintei. Profesoară de chimie, diriginta era o femeie aprigă, dar dreaptă şi înţelegătoare. Mi-a înţeles entuziasmul şi disperarea, m-a dojenit pentru orele chiulite, mi-a promis că o să vorbească cu profesorii pe care-i sărisem să fie şi ei îngăduitori şi m-a învoit pentru încă două ore.
            - Dar să-mi arăţi şi mie marele album! – a conchis diriginta, zâmbind îngăduitor.
            Am ajuns cât am putut de repede la Muzica. Când m-a văzut vânzătoarea intrând, cu un gest teatral şi arborând un aer secretos, mi-a întins pachetul în care se putea ghici de la o poştă existenţa celebrului L.P.       - 26 de lei, frumuşelule!
            Ce mare sumă: 26 de lei pentru colosalul album! Nu mai atingeam pământul de fericire. Am alergat într-un suflet la şcoală şi nu m-am oprit până nu am ajuns în laboratorul foto, pe care îl aveam în custodie. Abia aici am desfăcut pachetul şi am început să studiez discul acela mare şi negru de vinil, cu etichetă albă pe mijloc şi pe care stătea scris cu litere aurii: PHOENIX – CEI CE NE-AU DAT NUME. Iar ca piese: Fata morgana, Anotimpurile, Nunta... Lucrarea de bază şi cea mai lungă (Piesa de rezistenţă – cum erau denumite acestea la Europa Liberă) era Negru Vodă. Mângâiam cu privirea dungile discrete pe care urma să se plimbe acul pick-up-ului iar în urechi îmi jucau frânturi din piesele cu care mă familiarizasem deja pe posturile de radio.
            La pauză am încuiat uşa laboratorului foto şi nu am permis nimănui să se apropie de comoara mea. Nici chiar bunilor mei prieteni. Pentru câteva ore am fost egoist şi am vrut să mă bucur doar eu de fericirea absolută. Eram bogat şi nu voiam să-mi împart cu nimeni bogăţia. Dar până când mi se putea permite să rămân un nabab? Se terminau orele şi băieţii făceau presiuni să mergem cu toţii la Nacu să ascultăm Phoenix la putere maximă. Aducea şi Gigi Genes nişte boxe tari... Problema cea mare şi care îmi dădea frisoane era că eu eram angajat într-o meditaţie la matematică pe care trebuia să o ţin cu o vecină corigentă la această disciplină şi nu o puteam amâna. Iar frisoanele proveneau de la îngrijorarea că prietenii mei nu or să aibă grijă de disc, că îl pot zgâria... Dar ce? Puteam scăpa de insistenţele lor?
            - Băi, dacă zgâriaţi discul, vă omor!
            - Lasă, măi, Flory, cum poţi crede una ca asta? Mă jur pe ce am mai sfânt că o să am grijă de el ca de ochii din cap! – mă asigură Nacu.
            - Pe ochii ăia beliţi ai tăi?
            - Nu las pe nimeni să pună mâna pe el! Doar eu voi manevra acul pick-up-ul! – îşi întări Nacu jurămintele.
            Cele două ore de meditaţie au fost cele mai lungi, mai plicticoase şi enervante pe care le-am oferit vreodată. Fata avea lacune mari, i le ştiam de multă vreme, dar de data aceasta nu am mai dat dovadă de prea multă răbdare şi înţelegere. – De câte ori trebuie să-ţi repet, fato, ordinea efectuării operaţiilor la o fracţie etajată? – m-am dat şi eu important, ofticat de încetineala minţii fetei şi a... minutarului din ceasornic.
            Când am intrat pe scara blocului la Nacu, pereţii vibrau de inconfundabilele acorduri ale chitarei lui Nicu Covaci. Nu a auzit nimeni soneria, aşa că am intrat neinvitat, ca la mine acasă. Toate uşile erau deschise ca să se poată auzi de peste tot la fel de bine. Iar când am pătruns în camera a treia, sala de audiţie... Mi-a rămas întipărit pentru totdeauna în memorie tabloul ce se înfăţişa înaintea ochilor mei dilataţi şi excitaţi: bunii mei prietenii, cărora li se alăturase şi Gigi Genes cu ale sale boxe tari, dansau haotic şi în transă prin mijlocul camerei, cu ţigările aprinse în mâini sau molfăite caraghios între buze, scuturându-şi pletele (Aiurea! Ce, ălea erau plete?!), dansau cu nişte paşi inventaţi, după o coregrafie doar de ei înţeleasă. Iar Nacu, cu ochelarii pe ochi şi cu urechea lipită de una din boxe, se scălâmbăia la mine şi făcea eforturi evidente să-mi spună ceva de genul: - Ce tari sunt Phoenix-ii ăştia, băi!
            - Auzi vioara? – insistă Nacu să-mi atragă atenţia la superba intervenţie a viorii din Negru Vodă. Nu reuşeam să aud nimic din ce spunea el, dar i-am citit pe buze.
            - Da, bă! E tare! – i-am răspuns începând să mă zbat şi eu ca un apucat prin cameră.
            Nacu se chinuia să-mi mai spună ceva, dar nu reuşeam să-l înţeleg. Mi-am apropiat urechea de buzele lui. Cu mare dificultate, am reuşit să-i descifrez spusele:
            - O boxă s-a dus în (prostie mare!)!...
            - Şi ce-a spus Genes, mă? – l-am întrebat eu îngrijorat.
            - Ce să spună? Nu vezi că dă din cap ca un nebun? Până n-o fărâmăm şi pe astalaltă, nu ne lăsăm!
            - Hă, hă, hă... – au fost singurele sunete descifrabile pe care am putut să le debitez.
            Nu-mi mai păsa de nimic. Eram aproape de preţiosul trofeu, aflat permanent sub atentă supraveghere, împreună cu cei mai buni prieteni din lume... Ce mi-ar mai fi trebuit? A doua boxă a rezistat până la sfârşit, în zori. Gigi Genes şi-a asumat cu demnitate paguba şi ne-a asigurat că în câteva zile o va repara pe cea dusă, pe cheltuiala sa. Era foarte importantă această atitudine a lui, deoarece nu se putea compara o audiţie stereo cu una mono. Mai ales când era vorbă de un Phoenix grandios!
 
            Iubiri adolescentine. La un moment dat, toţi cei patru amici  reuşiserăm să ne facem câte o prietenă. Aceasta era o adevărată performanţă; în acei ani, adolescenţii erau mult mai pudici şi mai timizi decât cei de azi. Nacu o avea pe Lenuş, Mario pe Clara, Duduş pe Mica, iar mie mi se recunoştea dreptul de a fi unicul adorator al frumoasei Mara. Singura problemă în cazul meu era că aveam posibilitatea de a-mi strânge în braţe iubita doar câte o saptămână în vacanţa de vară şi, în cel mai fericit caz, câteva zile şi în cea de iarnă. În rest... Mult prea puţin în comparaţie cu potenţialul meu de îndrăgostit, potenţial rămas neutilizat! E adevărat, sufeream enorm în lipsa Muzei mele – îmi trăiam dragostea la intensitate maximă mai mult din schimbul de epistole (scrise pe hârtie de culoare roz, bineînţeles!) – dar de câte un mic flirt, o plimbare târzie prin parc, un... pupic nevinovat... cu alte fete... nu mă puteam abţine. Din acest motiv (cel al iubitei aflate la mare depărtare), cu toate că nu eram tocmai un timid, la mai toate petrecerile noastre ei aveau asigurată fata, pe când eu... eu rămâneam doar cu speranţele. Cu speranţele şi visele neîmplinite. Ne adunam cu toţii la ora şi locul fixat, iar mie mi se întâmpla adeseori ca fata ce-mi promisese că va veni, să nu fie lăsată de părinţi la petrecere. Atunci mă juram că în viaţa mea nu o să mai am de-a face cu aceste specimene nedemne de atenţia mea şi că, de-acum încolo, o să-mi văd doar de sport (eram mândru că făceam parte din echipa de handbal a Şcolii Sportive de Elevi din Galaţi). Îmi trecea supărarea mai apoi, dar suferinţele rămâneau. Într-o astfel de noapte, după ce s-a mâncat foarte puţin şi s-a băut şi fumat mult mai mult, după ce s-au jucat obişnuitele jocuri de societate ce se finalizau cu inocente săruturi şi pipăituri nu tocmai cuminţi, după ce Duduş şi-a cântat ultimele compoziţii folk iar eu am ghicit în cafea, spre dimineaţă şi-a găsit fiecare câte un loc mai retras pentru giugiulelile de rigoare. Eu, singur fiind, am ales să mă culc direct pe covorul din dormitor. Duduş şi iubita lui, Mica, veniţi mai târziu, au ocupat fericiţi şi înfierbântaţi, patul. Încă de când i-am auzit intrând, am început să sforăi. Vai de sforăitul meu! Eu îmi jucam, altruist, piesa de teatru în timp ce Duduş o pupăcea zgomotos şi nesătul pe Mica lui, tot încercând s-o convingă să mai renunţe la ceva haine de pe ea.
            - Duduş, cuminţeşte-te! Dacă se trezeşte Flory? – îl tempera fata cu blândeţe, dar încinsă şi ea.
            - Cine? Florinache? (Doar Duduş îmi mai spunea aşa.) Nu-i auzi sforăitul? – o linişti Duduş strecurându-i şiret mâna pe sub bluză şi chinuindu-i sânii micuţi, încă în formare.
            - Iubitule – replică fata cu vigilenţa pe jumătate adormită de obraznica mână – dar dacă doar se face?
            - Doarme buştean poetul nostru! – o calmă vicleanul trubadur. Uite, fii atentă şi tu: Florinacheee, dormi?
            Am început şi mai dihai să trag la aghioase.
            - Florinaaacheee, doooormi? – îşi repetă şi Duduş jocul.
            Buştean dormeam, buşteni se puteau tăia pe mine! Până şi necredincioasa de Mica a fost convinsă de veridicitatea somnului meu şi
i-a permis iubitului să păstreze în mâna sa preţiosul conţinut al trupului ei feciorelnic la care tocmai avusese norocul să acceadă! Acuma, ce-a mai pupat-o şi dezmierdat-o în noaptea aia!...
            Da, uşor-uşor, fără să ne dăm seama, deveneam bărbaţi. După criteriile noastre adolescentine, pentru desăvârşirea bărbăţiei era musai să se parcurgă câteva etape de bază: prima ţigară, primul pahar (de tărie!), încurajat de primul pahar urma primul sărut... Apoi, o prietenă a ta şi numai a ta, care să-ţi dea siguranţa că nu ajungi singur la petreceri... şi-abia într-un târziu, într-un târziu nedefinit în minţile noastre înfiebântate de agitaţii hormoni, se punea problema sexului. Nici nu prea aveam curaj să ne-avântăm cu închipuirea aşa departe!
            - Any, ştii... vreau să-ţi spun ceva... dar... te rog... să nu te superi (bâlbâieli, pauze, mâini cu care nu ştii ce să faci, înghiţiri în sec, cuvinte căutate îndelung...)... Fata, Any, de regulă mai îndrăzneaţă, te-ncuraja (când te-ncuraja!) cu o privire plină de lumină şi un glas dulce şi cristalin, cum numai pe la 16 ani mai găseai:
            - Da, Flory...
            Deveneam bărbat:
            - ... Any... vrei să fii prietena mea? – interogaţie urmată de privirea aceea nesigură şi pierdută pe lângă obiectul adoraţiei. Era clipa cea mai lungă trăită vreodată (până atunci), în care ai fi luat-o instantaneu la fugă, dar speranţa unui răspuns favorabil te ţinea pe loc.
            - Da, Flory! – şi Any m-a luat de mână şi ne-am continuat cotidianul drum al condusului fetei de la şcoală către casă. Secretul era să mergem cât mai încet posibil, dilatând astfel timpul. Iar după ce m-a luat şi de mână...
            Bărbăţia adevărată, cea de dincolo de simţurile primare, s-a instalat mai târziu, în timp şi fără să ne dăm seama, pe măsura experienţelor acumulate.
           
            - Nae, ia uite la plozii ăia de-acolo, cum se sărută ziua în amiaza mare! În văzul lumii, Nae! N-au pic de ruşine copiii din ziua de azi!
            - Taci, tu, Zanzi, şi hai, mai degrabă, să mergem, că ăla este chiar feciorul nostru, este Florin!
            - Cum, ăla este Florinel al meu?!
            Prin acest al meu, mama îşi punea toată dragostea maternă de care era capabilă, dragoste dublată de un simţ al proprietăţii dus până la limitele extreme, simţ ce doar o mamă îl poate avea pentru puiul ei. Iar simţul proprietăţii se manifesta atât în aplicarea corecţiilor părinteşti, cât şi în apărarea puiului de toate atacurile, de orice fel ar fi fost ele şi de oriunde ar fi venit.
            - Ei, lasă, că vine el acasă! Să vezi tu ce o să păţească de la mine! Să mă facă el de o aşa ruşine şi să se sărute ziua, în amiaza mare, pe strada principală, în faţă, la Modern?!...
            Zanzi era mama, iar Nae, tata.
 
            Muzele... mai şi trădează! Frumoasa Mara, iubirea vieţii mele, Muza mea, nu mă iubea! Cel puţin nu aşa cum mi-aş fi dorit eu. Poate că îi făcea plăcere compania mea, poate că se bucura că era venerată în versurile unui „poet” avântat şi îndrăgostit, dar ea nu mă iubea! Ştii, dragul meu, şi eu te iubesc, dar... într-un fel anume... – a răspuns în scris, la un moment dat, insistentei mele întrebări asupra existenţei reciprocităţii amorului declarat. Nu m-a satisfăcut răspunsul primit dar, orbit în dragostea mea fiind, am preferat să descifrez doar partea care-mi convenea, cea cu iubirea: te iubesc şi încercând să nu ţin cont de acel atât de deranjant detaliu: într-un fel anume. Practic, aceste ultime cuvinte anulau toată declaraţia de dinainte, dar cine să ţină cont de ele? Cum primeam o scrisoare de la ea, imediat îi şi răspundeam. A doua zi, depuneam la poştă binecunoscutul plic roz, cu un teanc consistent de pagini scrise şi – obligatoriu! – cu ultimele dedicaţii în versuri. Imediat începea şi aşteptarea mea înfrigurată care putea să depăşească şi o lună... Urmăream zilnic cutia poştală şi chiar o pândeam pe poştăriţă s-o întreb dacă nu cumva mi-a rătăcit vreo scrisoare... - Nu, nu s-a rătăcit  nimic dar, fii fără grijă, ţi-o voi înmâna personal când o s-apară! – mă asigura amabila poştăriţă, aceeaşi care, de altfel, avea grijă şi de abonamentul meu la Gazeta matematică. Dar şi când venea... mă retrăgeam în camera mea şi o desfăceam nerăbdător şi cu mare grijă, să nu provoc preţiosului plic vreo nefericită stricăciune. O citeam de zeci, de sute de ori, o... o sărutam (!) − nu mă vedea nimeni! − o întorceam şi studiam pe toate părţile, încercam să-i pătrund cele mai ascunse subtilităţi descoperind iubirea chiar şi acolo unde ea nu exista, o învăţam pe de rost, o purtam cu mine în geantă la şcoală, dormeam cu ea sub pernă până la primirea următorului semn de la iubita mea..
            Dar iubita... iubita nu mă iubea! De altfel, printr-a XI-a, după o seară petrecută la mine acasă cu tot grupul, fete şi băieţi, o seară în care toţi am fost falşi, convenţionali şi ne-am întrecut în platitudini, am rulat vreo două filme prin aparatul de fotografiat şi ne-am imortalizat în tot felul de ipostaze care mai de care mai aiurite, m-a luat de mână şi m-a tras înspre camera mea, pentru că avea să-mi spună ceva deosebit. Eu simţisem că ceva neobişnuit se petrecea, o anumită nervozitate parcă ne marca pe toţi, nimeni nu era în apele lui, dar nu-mi convenea de fel să-mi traduc acel sentiment. Tensiunea plutea în aer. În fine, de îndată ce ne-am găsit singuri, Mara mi-a mărturisit cu un aer vinovat şi inocent că... s-a îndrăgostit de Nacu!
            - Cum, te-ai îndrăgostit de Nacu?! Chiar de Nacu, bunul meu prieten?! Eşti sigură?! Tu înţelegi ceea ce spui?! – nu-mi puteam stăpâni eu uimirea. Toate aceste întrebări şi multe altele se precipitau prin mintea mea răvăşită. M-am blocat. Şocul era mult prea puternic. Nici nu-mi era prea clar sensul cuvintelor spuse de iubita mea. Sau... mă rog... de fosta... Cât despre durerea sufletească... ce să mai vorbesc?
            - Da... dragul meu! Nu ştiu nici eu cum s-a întâmplat!...
            - Dar Nacu este cu Lenuş! Ei se iubesc! Te-ai îmbrăţişat cu el,
v-aţi... v-aţi... sărutat?... – am întrebat-o disperat şi cu speranţa că încă nimic iremediabil nu s-a petrecut.
            - Ah, nu...
            Oricum, întregul meu echilibru se dusese pe apa sâmbetei. Siguranţa mea, mândria de a iubi şi a fi iubit de cea mai minunată făptură apărută vreodată în ţara în care se nasc zânele cele bune, darnice şi frumoase s-a năruit. Din acel moment, Nacu a ieşit din inima mea. Chiar dacă nu am avut niciodată dovada trădării sale, el mi-a picat complet în dizgraţie. În poemele mele următoare, el avea să devină trădătorul, gândacul, vampirul... Ulterior, s-a căsătorit cu Lenuş, dar eu nu i-am putut ierta niciodată vina de a fi fost cel pentru care Mara m-a părăsit cândva. Chiar dacă am continuat să petrecem mult timp împreună, aceasta s-a dovedit a fi unica, dar decisiva fisură a prieteniei ce ne lega.
 
            Iarba dracului, apa de foc şi... poezia. Am încercat de vreo două ori să-mi manifest talentul poetic noaptea, la lumina veiozei de pe masă. Toată casa era cufundată în liniştea cea mai deplină, părinţii găsindu-şi odihna binemeritată după o zi de muncă şi griji. Cărţile şi caietele de şcoală ascundeau foile înţesate de hieroglifele doar de mine înţelese. Ca să fabric o atmosferă cât mai... adevărată, aşa cum îmi închipuiam eu că-l caracterizase pe vremuri şi pe Eminescu (îi admiram şi părul bogat, lăsat pe spate, şi atitudinea-i boemă, şi privirea-i luminoasă ce trecea dincolo de sufletul meu!), mi-am cumpărat o sticlă de cognac şi un pachet de ţigări Zefir şi, la adăpostul nopţii, mi-am umplut paharul şi mi-am aprins o ţigară. Nu eram nici fumător, nici băutor – fratele meu, bun diplomat, mă convinsese că nu în aceste vicii stă bărbăţia – dar actul creaţiei cerea un experiment nou! Vară fiind, am deschis geamul liniştit. Cu un aer suveran, am inspectat pentru o ultimă oară camera şi totul mi-a părut a fi în ordine. M-am aşezat la masă, am deschis caietul şi am pus mâna pe pix. Am sorbit din pahar, am tras şi din ţigară... – nimic! Iar am sorbit din pahar şi iar am tras din ţigară... – Muza, mută! Din punctul meu de vedere totul era perfect, căci mă studiam de fiecare dată, când trăgeam din ţigară, în oglinda cea mare de pe perete. Şi arătam bine, eram chiar interesant! Aduceam un pic a Eminescu! Am încercat chiar şi nişte poziţii mai...  elaborate... Ce mai – eram fain! Nu m-am neliniştit, căci sticla era încă plină, iar pachetul de ţigări, la fel! Am reumplut paharul, am aprins o nouă ţigară... – Muza, la fel de încăpăţânată şi absentă. În prima noapte, recunosc: n-a mers! Dar nici în a doua şi nici în a treia nu am avut mai mult succes! Singura satisfacţie pe care am încercat-o în cele trei nopţi de chin poetic a fost că dădeam bine în oglindă atunci când ţineam ţigara între arătătorul şi mijlociul de la mâna stângă – chiar la baza degetelor – şi paharul de cognac în cealaltă mână. Am rămas doar cu satisfacţia acelei imagini virtuale şi mincinoase. Şi cu o serioasă ameţeală şi durere de cap de la cele două blestemate ingrediente: iarba dracului şi apa de foc. Mi-am dat seama că picarea în admiraţie a imaginii din oglindă nu-mi aduce Muza ci, din contră, mi-o alungă pe cine ştie ce meleaguri eterice şi, din acel moment, am renunţat la experimentul eminescian.
 
            Întoarcerea Muzei. Eram student, iar eu tot mai făceam eforturi serioase să mi-o scot din inimă şi din minte. Nu era deloc uşor. Cum aş fi putut? Ea era unica, era iubirea vieţii... era... era Muza, am spus-o doar! În vara dintre anul întâi şi anul doi de facultate, am trăit o aventură furtunoasă şi pasională cu o medicinistă de la Iaşi. Ar fi vrut fata să ne şi căsătorim, dar eu... nu, nu ea era aleasa!
            În vacanţa de iarnă a revenit de la Bucureşti o prietenă de-a mea din liceu, studentă acum la Farmacie. Mario spunea că, după vară-sa, Doina era cea mai bună tipă pe care am cunoscut-o eu vreodată. (Şi lui i se cam scurgeau ochii după ea.) Ne-am intâlnit, ne-am îndrăgit... - Iubitule, faci Revelionul cu mine?/- Facem, iubito!
            - Flory, am o veste grozavă pentru tine: vine Mara să facă Revelionul cu noi, la Galaţi! Îl facem la mine acasă. Te interesează? – m-a interpelat, oarecum insidios, Mario, cu vreo trei zile înainte de finele anului.
            Inima a început să bată cu putere, să-mi spargă pieptul, nu alta. Sigur că mă interesa! Dar făcusem atâtea eforturi s-o uit pe Mara!... Ce să fac? Să redeschid vechea rană? Şi cum să mă comport acum? S-o iert? Să uit toată suferinţa acelor nopţi de chin, nelinişte şi nesomn? Cicatricele inimii, cu oarecari eforturi, se mai vindecaseră ele... Raţiunea îmi spunea că nu, nu trebuie să-mi mai pese de Mara! Ea nu mă iubea! Nu mă iubise niciodată cu adevărat! În plus, o aveam pe Doina, pe Doina cu nurii şi cu... promisiunile ei. Fata nu merita s-o fac să sufere! Nu!
            - Mara soseşte special pentru tine! Vii, băi, Flory? – punctă, aparent detaşat, dar decisiv, Mario.
            Acel vii, a fost imperativ. Nicio dificultate în a-i înţelege sensul. Un vii ce-ţi impunea şi răspunsul. Chiar dacă nu am deschis defel gura, chiar dacă raţiunea mi se împotrivea, în sinea mea, decizia fusese demult luată: îi voi da o nouă şansă Marei, voi acorda o nouă şansă iubirii. Ce faci acum cu Doina? – începu să mă şicaneze conştiinţa.
            - Iubitule, rămâi, te rog, cu mine de Revelion şi n-o să-ţi pară rău! – mă împloră Doina.
            - Draga mea, înţelege-mă şi tu, am o mare obligaţie, dar promit ca după 12 noaptea să vin la tine! – o amăgii pe fată şi mă amăgii şi pe mine însumi.
            - Nu o să regreţi dacă te întorci la mine! – îşi încercă fata, pentru ultima oară, puterea persuasiunii.
            - Promit să fiu al tău după 12 noaptea!
            Din păcate, nu a fost singura promisiune pe care nu mi-am ţinut-o la viaţa mea! Şi nici singura minciună asumată! Pe 31 am fost foarte agitat. Seara, la cina petrecută alături de părinţi, am fost înnegurat şi trist. Când am pus mâna pe paharul de vin pe care trebuia să-l ciocnesc cu ei de La multi ani!, am început să-l bat nervos, sacadat şi necontrolat de masă, până am rămas doar cu cupa în mână, piciorul de sticlă etalându-şi supleţea rănită de moarte pe imaculata faţă de masă. Să fi fost un semn rău?!... Mama m-a înţeles şi nu m-a certat. Îmi cunoştea suferinţa inimii. A scos doar un alt pahar din vitrină. După ce-am ieşit pe uşă, m-am îndreptat ţintă către cinematograful Ţiglina. Am intrat la ultimul spectacol, cel ce rula de la 9 la 11, seara. Voiam să-mi omor timpul, să amân cât mai mult posibil revederea atât de dorită, dar de care îmi era şi atâta teamă. Rula Pantera roz. Îl mai văzusem de vreo cinci ori, dar n-avea nicio importanţă atunci: aşa înţelegeam eu să mă chinui singur pentru toate deciziile tâmpite pe care eram conştient că le luam: pentru compromisul pe care nu puteam să mi-l refuz, pentru Mara care nu mă merita, pentru Doina pe care o minţisem ca un nemernic...
            Aproape de 12 noaptea am intrat şi eu, apatic, în locuinţa prietenului meu. Eram îmbrăcat într-o ie bărbătească, nou-nouţă, foarte frumoasă. Îmi stătea bine cu ea. În bezna camerei, albul îi ieşea imediat în evidenţă, ceea ce era un punct bine marcat. Ca de obicei, muzica era dată la maximum şi se dansa doar la lumina instalaţiei din pom. Nimeni nu trebuia să se simtă stingher atunci când îmbrăţişa sau se lăsa îmbrăţişat, când săruta sau se lăsa sărutat...
            - Ce faci, măi, Flory? Unde-ai fost? Ce-ai întârziat aşa? – mă întâmpină Mario, vădit bucuros de apariţia mea.
            Mormăitul meu nu a fost înţeles de nimeni, dar nici eu nu ştiam ce am vrut să spun. Important era, pentru toată lumea, că ajunsesem la timp, înainte de miezul nopţii.
            - Mara te aşteaptă! – îmi şopti el cu subînţeles, după ce mă trase deoparte.
            Prietenul meu, Mario! Bunul meu prieten! Încerca, cum putea şi el, să repare ceea ce, probabil, nu avea să mai fie reparat vreodată. Toţi, fete şi băieţi, cunoscuţi şi necunoscuţi m-au înconjurat şi au început să mă cerceteze asupra motivelor întârzierii.
            - Am fost la film! – am răspuns eu morocănos şi tâmp.
            - Şi ce, băi? Filmul a fost mai important decât prietenii tăi? – mi-au aruncat ei cu un reproş condescendent.
            - Ia mai lăsaţi-l, băi, în pace! Hai, la mulţi ani, că acu’ vine Anul Nou peste noi! – făcu urarea Duduş din partea tuturor şi-mi puse un pahar în mână.
            - La mulţi ani! – strigarăm toţi la unison, asemeni vitejilor muşchetari de pe vremuri – şi, în mijlocul sufrageriei, ciocnirăm în înalturi paharele, echivalentul contemporan al celebrelor spade cavalereşti.
            Puteam spune că am scăpat de dat explicaţiile acelea enervante pentru lipsa de limpezime a minţii mele complicate. Deodată, pe banda de magnetofon a început Let It Be, una din preferatele mele. Am simţit cum în jurul meu s-a format un gol, un gol imens ce nu credeam vreodată să-l simt atât de apăsător, cuplurile s-au refăcut pe nesimţite, iar pe mine m-a luat de mână şi m-a întoars uşor spre ea... Mara! Instantaneu, toată încrâncenarea mea s-a topit. În faţa mea era ea, aceeaşi ea, iubita, Muza, făptura din ţara în care se nasc zânele cele bune, darnice şi frumoase. Şi era mai strălucitoare şi mai minunată ca oricând! Prin toată acea beznă lumina ochilor ei negri m-a pătruns până în străfundurile fiinţei, iar zâmbetul ei cald!... Ce mai? În faţa mea se afla chiar îngerul! Îngerul în persoană! Iar îngerul şi-a aşezat adoratele, superbele-i braţe albe pe după gâtul meu şi
m-a tras uşor spre el.
            - Nu vrei să dansezi cu mine?! – mi-a sunat din nou în urechi cântul acelui glas aidoma susurului unui râu năvalnic ajuns cuminţit la poalele muntelui, glasul acela mai dulce decât cea mai parfumată miere, glasul atât de dorit şi după care am suspinat atât de mult în lungile mele nopţi de nesomn.       
            - Ba... ba da! – răspunsei precipitat.
            Am prins-o de mijlocelul subţire şi, încă ţeapăn, am început să ne mişcăm prin cameră.
            - Dragule, te rog, iartă-mă! – îmi şopţi ea la ureche. Te rog mult, mult de tot, să mă ierţi!
            Pământul se învârtea iar pentru mine, planetele îşi reluaseră şi ele mişcarea firească în jurul astrului solar, omenirea se reaşezase pe coordonatele-i normale, iar eu... eu mă aflam chiar acolo: în centrul lumii!
            - Şi, te mai rog ceva: strânge-mă în braţe! Strânge-mă tare!
            Mă topisem încă de la dragule. Dar când i-am simţit mătăsoasele-i bucle negre şi trupul graţios lipite de mine... Am înlănţuit-o cu furia iubitului trădat, dar încă însetat de dogoarea îmbrăţişării trădătoarei şi i-am căutat carnea buzelor într-un sărut prelung şi pătimaş. Da! O iertasem! O iertasem şi, dintr-odată, aveam din nou curajul să sper într-o împlinire pe viaţă a dragostei noastre, aveam curajul s-o iubesc din nou.
            - Măruş, mi-a fost aşa dor de tine, Muza mea!
            - Şi mie mi-a fost dor de tine, dragul meu poet!
            Balada Beatles-ilor se terminase de mult, pe magnetofon banda rula un rock îndrăcit, ceilalţi se strânseseră în cerc şi, cu paharele în mână, urlau mai tare decât cei de pe celebrele role ORWO, dar noi tot îmbrăţişaţi ne găseam şi nu ne mai săturam să stingem o sete ce de milenii nu a fost de nimeni stinsă vreodată: cea a sărutului de îndrăgostit.
            - Băi, şampania! Se face de 12! Intrăm în noul an!
            Aşa era. Muzica tare îl acoperise pe Ceauşescu ce nu mai contenea cu gargara-i searbădă pe televizorul dat şi el tare, al unui vecin de-al lui Mario. În ce priveşte şampania... la auzul invitaţiei prietenului meu, un zâmbet fugar, neobservat de ceilalţi, mi-a apărut pe buze... tocmai îmi  amintisem de un scheci vechi, auzit într-o emisiune intitulată Ora veselă, la radio, care a făcut furori într-un timp... o glumă devenită celebră, a unui comic vestit al vremii – parcă Mircea Crişan – cu un tip care nu ştia ce cadou să cumpere celor ce-l invitaseră la Revelion. Cadoul trebuia să fie şi deosebit, şi arătos, dar şi... ieftin: O şampanie ar merge foarte bine! Da, da... o şampanie! Dar şampania este cam scumpă!... Sticla aia nici nu are fundul la locul ei... Nici măcar nu are-un kil... Mai bine cumpăr o sticlă de PANCIU! Îhî! Pun şi eu pe etichetă un ŞAM înainte de PANCIU... Va ieşi... ŞAMPANCIU! Unde mai pui că sticla are fundul la locul ei şi... kilu-i kil...             Noi ne găseam, de fapt, absolut singuri. Lumea ne aparţinea. Dispăruseră toţi şi toate. Nimeni şi nimic nu ne putea atinge. Existam în universul nostru, unul proprietate personală şi nu aveam chef de niciun intrus. Noaptea aceea de Revelion ne-a aparţinut în exclusivitate şi a fost una a îmbrăţişărilor permanente, a săruturilor pătimaşe şi prelungi, a iertărilor şi a înnoirii tuturor declaraţiilor de dragoste. Reapăruse Muza!
            - La mulţi ani, iubito!
            - La mulţi ani, iubitule!
            - Ah, dacă aş fi măcar în anul trei... te-aş cere de soţie!
            Mara şi-a pecetluit confirmarea cu un nou sărut, pasional şi prelung.
            Cât despre Doina şi jurământul meu... Fusesem cândva trădat, iar acum, trădam la rândul meu!
          
Mă-ntorc pe-o cale veche, de mult îngălbenită
Să-ntreb pe-Amor bătrânul de-i bine ca-n ispită
Să pic iar, ca pe vremuri şi s-o iubesc pe Mara,
S-o scot din vechi poeme şi să-i dedic iar vara.
Sau s-o ucid cu totul în gând şi în simţire?
S-o las pradă uitării? Să neg că-n amintire
E ea cea mai frumoasă, cea mai iubită muză?
O, zei din veacuri, aş vrea să-i pot găsi o scuză!
Mă-ntorc pe calea veche... frumoasă sau deşartă.
Mă las pradă iertării ce leagă a mea soartă
De muza mea eternă – m-aşteaptă iarăşi vara!
Mă-ntorc pe calea veche s-o întâlnesc pe Mara!
 
            Iubire neîmplinită. Întotdeauna, după sărbători, urmau emoţiile sesiunii de iarnă. Cam pe 10 ianuarie debutau examenele. Aparent – doar aparent! – gândurile de însurătoare (cu Mara, bineînţeles!) treceau în plan secund. Prioritatea numărul unu – cel puţin oficial – deveneau examenele. Eram conştient de importanţa promovării lor, deoarece fiecare probă absolvită mă apropia cu încă un pas de marea împlinire profesională dar, oricât de mult căutam să-mi concentrez atenţia asupra studiului, imaginea iubitei îmi revenea mereu în minte: figura ei mă obseda, Mara devenise icoana vieţii mele. Făcusem şi o socoteală simplă, dar cam... deprimantă la început: în fiecare an trebuia să susţin şi să absolv câte şapte examene grele. Înmulţit cu cei cinci ani cât dura facultatea, însemna că trebuia să câştig TREIZECI ŞI CINCI de bătălii! O groază de dispute! Plus colocviile care nici ele nu erau floare la ureche! Oare, voi reuşi? Încercam eu să pătrund tainele complicatelor formule matematice sau scheme tehnice din cursurile litografiate ale politehnicii gălăţene, dar cum putea mintea să rămână limpede şi să-şi urmeze cursul raţiunii şi, în acelaşi timp, să-i ţină piept năvalnicei inimi îndrăgostite de cea mai frumoasă fată din România?
            Iubita mea urma cursurile Şcolii Tehnice Sanitare din Constanţa. Cu speranţele cândva înşelate, devenisem extrem de gelos. Nu mai credeam în nimeni, suflam, cum se spunea, până şi-n iaurt. Eram chiar gelos pe oraşul Constanţa, deoarece îmi răpise iubita pentru studii şi îi oferise oportunităţi pe care Galaţiul i le refuzase, iar acum o găzduia undeva, în imensitatea cetăţii, într-o locuinţă pe care eu nu i-o ştiam...
            Reluasem corespondenţa. Aceleaşi plicuri roz extrase din mapele special cumpărate pentru astfel de epistole, roz şi acestea. Dragostea circula, roz, în ambele sensuri, între Galaţi şi Constanţa. Parcă mai înfocată şi mai... sinceră dinspre Galaţi. Discutam şi la telefon, dar nu atât de mult pe cât mi-aş fi dorit. Ori era la cursuri, ori la bibliotecă, ori dormea... De cele mai multe ori mă conversam cu gazda iubitei, nu cu iubita...
            - Mara este plecată în oraş, tinere! Nu-mi spune ea mie unde se duce! – mă informa laconic şi concediator gazda. Şi-mi trântea telefonul în nas înainte de a mai îngăima eu ceva sau pentru clasicul săru’mâna.
            Cât de mult mă tortura această gazdă! Tonul pe care îl folosea atunci când îmi dădea acele informaţii reci şi maliţioase, parcă picura otravă direct într-o inima rănită de iubire şi dădea startul celor mai chinuitoare interpretări posibile: Să aibă Măruş a mea cursuri şi la această oră? Aşa de târziu?! Dar, oare, n-o avea vreun alt iubit pe-acolo? Dacă
s-o săruta cu el chiar acum? Oh, Doamne, atât de frumoasă cum este ea, cum să nu roiască toţi constănţenii pe lângă iubita mea?! Aşa de mult mă consuma nesiguranţa!...
            - Mulţumesc!... Săru’mâna!... – răspundeam mecanic şi  dezarmat vocii ce mă trimisese la plimbare şi care nu mai era de mult pe fir. Apoi, aşezam abătut telefonul în furcă.
            Adeseori îmi reproşasem că nu făcusem tot ce ar fi trebuit pentru
a-i merita dragostea, pentru a-mi justifica statutul de pretendent al inimii ei, pentru a-i demonstra intensitatea şi veridicitatea sentimentelor mele. De exemplu, când a fost odată bolnavă şi a stat la pat mai multe zile, m-am limitat în a-i transmite urările mele de sănătate prin Mario. Nu am îndrăznit mai mult. Nici măcar un telefon n-am îndrăznit! Să n-o deranjez! De ce oare, Doamne, nu m-am dus la ea, la Feteşti, măcar pentru a o ţine de mână? Nu cred că m-ar fi alungat părinţii ei. Mai ales că ştiau de mine de la părinţii lui Mario. De ce nu m-am dus atunci la Feteşti!? Dacă o iubeam cu adevărat, trebuia să-mi demonstrez iubirea, să construiesc pas cu pas puntea ce o voiam stabili pe viaţă între inimile noastre. Poate chiar indiferenţa mea idioată o determinase să se îndrăgostească subit de Nacu! Nu! Aşa ceva nu va mai trebui să se întâmple!
            - Măruş, ce părere ai dacă voi veni la Constanţa de 1 Mai? Se cuplează câteva zile libere, mai chiulesc şi eu vreo două de la cursuri...
            - Sigur, Flory! Ce bine ar fi! Dar... unde o să stai? Că ştii, la mine... la gazdă...
            Pe gazdă o ştiam mai bine chiar decât credea ea!
            - O sa caut o cameră la un hotel... (Cel mai ieftin! – am completat în sinea mea.)      
            - Bine! Atunci... peste o săptămână chiar ne vedem?
            - Sigur că da! O să zbor, iubito!
            Resursele mele financiare se limitau doar la bursa studenţească de 540 de lei pe care o primeam lunar. Părinţilor nu îndrăzneam să le cer niciun ban, eforturile pentru susţinerea mea la facultate afectând şi aşa suficient de mult bugetul familiei. Dacă nu ar fi fost şi sprijinul din partea fratelui... Trebuia să mă descurc singur: să mă limitez doar la resursele proprii şi să apelez la o strategie studenţească. Tradus, luând un personal de noapte, aveam posibilitatea de a negocia mai uşor cu naşul, ajungeam dimineaţa devreme la Constanţa şi, în felul acesta, mai câştigam o zi întreagă alături de iubita mea. Mai rămânea să rezolv cu hotelul cel ieftin, iar în privinţa mâncării...
            Cu naşul mi-a ieşit: nu a apărut deloc! Am fost singur nu numai în compartiment, ci în tot vagonul! Dar am făcut nişte cuie!... Mă îmbrăcasem subţire, ca de vară şi a fost un frig în acea noapte de 30 aprilie... Am început să fac sprinturi prin vagon, flotări şi genoflexiuni la greu... Toată noaptea m-am antrenat ca pentru olimpiadă, dar dinţii nu conteneau din clănţănit! Aş fi preferat un compartiment supraaglomerat, în care să stăm claie peste grămadă, cu riscul de a suporta mirosurile grele de transpiraţie sau de picioare descălţate, numai să nu mai sufăr aşa de frig.
Mai grav a fost altceva: spre dimineaţă m-a luat o durere cumplită de inimă! O durere ce nu o avusesem niciodată până atunci şi pe care nu mi-o puteam explica de fel! O gheară interioară îmi prinsese inima ca într-un cleşte şi nu mai voia să-i dea drumul. Nu mă ştiam a avea probleme de cord! În afară, bineînţeles, de... chinurile iubirii! Eram îngrijorat nu atât în privinţa durerii fizice, cât mai ales a faptului că o astfel de afecţiune mi-ar fi periclitat buna dispoziţie şi forma perfectă de bărbat pus pe fapte mari. Cum am coborât din tren, m-am şi îndreptat spre farmacia gării. Fetele de acolo mi-au recomandat un medicament de care nu mai auzisem până atunci, unul absolut nou, dar de care m-au asigurat că voi fi foarte mulţumit, deoarece îmi va lua durerea cu mâna. Nici nu era scump! Era vorba despre  Paracetamol.
            - Cum trebuie luat acest medicament?
            - Nu există nicio regulă! Îl luaţi de câte ori este nevoie! Înghiţiţi chiar acum o pastilă! – m-a încurajat farmacista.
            Într-adevăr, medicamentul şi-a dovedit imediat eficacitatea şi, în câteva minute, gheara din piept m-a părăsit.
            Hotelul cel ieftin l-am găsit undeva, pe strada ce cobora spre port, în zona veche a oraşului.
            - Vă rog... aş dori... dacă se poate... poate nu mai introduceţi pe nimeni în camera mea!... – am implorat-o cu nişte ochi umezi de vită tâmpă pe recepţionera din faţa mea, întinzându-i timid o garoafă, special achiziţionată pentru această mişcare subtilă. Cred că abordasem şi o figură de milog... pentru că nu aveam deloc experienţă pentru astfel de acţiuni şi nici prea plimbat prin hoteluri nu eram. De altfel, acela cred că a fost primul popas hotelier din viaţa mea! 
            - Dacă nu o să avem solicitări, poate o să rămâi singur în cameră! – mi-a răspuns glacial recepţionera. Dar a înşfăcat garoafa şi, găsindu-i locul potrivit într-o sticlă goală din spatele ei, mi-a întors un spate absolut indiferent şi m-a lăsat al nimănui. Cu toate acestea, am putut observa cum pe faţă i s-a aşternut un zâmbet batjocoritor, acel zâmbet superior, comun celor care puteau decide, la un moment dat, pentru tine... Recepţionerelor de hotel, întotdeauna trebuia să te ploconeşti pentru camerele veşnic ocupate şi doar cu o intervenţie de sus sau cu una din... portofel le mai puteai înmuia cerbicia...
            Abia a doua zi m-am văzut cu Mara. Nu i-a funcţionat telefonul sau nu l-a auzit, sau a mai avut nişte cursuri – nu mai ştiu – dar i-am crezut scuzele şi le-am acceptat în totalitate. Doar era iubita mea! Dacă nu credeam în ea, în cine aş mai fi putut avea încredere?! Toată ziua am bătut străzile oraşului! Ne ţineam de mână ori mergeam înlănţuiţi, ne îmbrăţişam şi ne sărutam ori de câte ori aveam chef, ne aşezam pe câte-o bancă să ne mai tragem sufletul şi să mai povestim de-ale noastre, de-ale îndrăgostiţilor... iar ne plimbam... iar ne sărutam... Am făcut şi poze. Mai bine spus, doar pentru imortalizarea iubitei mele am consumat pelicula. Pe mine de ce să mă fotografiez? Şi nici nu eram interesat de figura mea! Ce să fac cu mine? Pe mine mă aveam în orice moment, mă vedeam zilnic în oglinda mare din camera mea sau cea de la baie. Nici nu mai ştiu ce am mâncat, dacă am mâncat ceva şi unde. Ştiu sigur că nu îmi permiteam nici cel mai mic exces. Şi aşa îmi chiorăiau maţele... Mara intuia jena mea financiară şi nu a venit cu nicio propunere deranjantă. Om fi mâncat, poate, vreo gogoaşă, vreun sandwich, nu mai ştiu! Spre seară, când ne-am despărţit, eram amândoi frânţi de oboseală şi leşinaţi de foame. La intrarea în hotel am studiat din nou, cu atenţie, holul de la intrare, în speranţa că a doua zi îmi voi convinge iubita să urce cu mine în cameră şi să ne iubim aşa cum nu o mai făcuserăm niciodată până atunci. Era o aşa vizibilitate de la recepţie... Doar dacă ar fi lipsit sau adormit tipa în post, aş fi putut spera ceva... Erau vremuri grele pentru îndrăgostiţi: etica partidului nu permitea cazarea în aceeaşi cameră a două persoane de sex opus, decât dacă prezentau la recepţie actele de identitate din care să reiasă că sunt căsătoriţi. Partidul veghea la morala comunistă! În fine, mai trebuia îndeplinită o condiţie ce nu ţinea de mine: să nu fi fost cadorisit între timp cu vreun nedorit vecin de cameră. Nu, nu-mi băgaseră pe nimeni! Eram tot singur! Patul de alături rămăsese nedesfăcut şi niciun bagaj sau şosetă străină şi mirositoare nu trăda prezenţa vreunui coleg de sforăit. Am mâncat liniştit din pachetul pregătit de mama acasă şi am adormit buştean, ca de obicei, cu aleasa inimii în gând şi în suflet. 
            A doua zi ne-am revăzut pe la patru după-amiaza. Mara mi-a spus că dormise neîntoarsă toată dimineaţa şi că nu auzise telefonul. Ne-am reluat plimbările de îndrăgostiţi cuminţi, dar de data aceasta pe malul mării, la Mamaia. Iar îmbrăţişări, iar săruturi prelungi, iar declaraţii şi jurăminte... Ne-am descălţat şi ne-am lăsat picioarele să fie mângâiate de spuma albă a mării. Am stat înlănţuiţi scrutând orizontul mult timp şi, extaziaţi de măreţia soarelui ce se scurgea spre orizont, i-am cântat, aproape şoptit, la urceche, ultima melodie ce-i dedicasem:
 
Quand l’espérence et quand la mer,
Tant que la chance sont sur la terre,
Je veux t’avoir!
Je veux tes yeux, je veux ta bouche,
Qu’on voit le noir, qu’on sent le rouge...
Je veux t’avoir!
 
La lumière des yeux,
La douceur de ta bouche
Et l’amour, l’amour profond
De ton coeur apeuré...
Je veux t’avoir!
 
Je veux la vérité,
Mon coeur désespéré
De ses larmes qui pleurent soudain
Et me laissent souffrir en vain...
Je veux t’avoir!
 
En apathie
Je rêve éveillé
Ta figure transfigurée
De la lointaine qui s’écartait...
Je veux t’avoir!
 
Quand l’espérence et quand la mer,
Tant que la chance sont sur la terre,
Je veux t’avoir!...
 
            - Măruş! N-ai vrea să mergem la hotel? Sunt singur în cameră! Să nu mai fugim ca... adolescenţii! Să stăm liniştiţi... îmbrăţişaţi... şi... şi... Je veux t’avoire, Măruş!...
            - Ai vrea asta, Flory?
            - Tu, nu, iubito?
            - Ba... Ba da!... Dar crezi că vom putea intra împreună?
            - Nu ştiu!... Sper!... Va trebui să ne furişăm!...
            Hormonii o luaseră razna. Dorinţa ţipa. Durea carnea pe noi. Nu, nu-mi este deloc ruşine: simţeam că fac explozie dacă... Tăcuţi şi fără explicaţii stângace şi inutile am luat degrabă autobuzul spre oraş. Cu cât ne apropiam de hotel, cu atât eram mai speriaţi şi studiam feţele tuturor celor pe lângă care treceam, căci ne simţeam stigmatizaţi de o vină veche de când lumea: vina pasiunii ce se cerea ostoită, a pasiunii desăvârşite doar prin magica unire a trupurilor goale, până la contopirea lor într-o singură identitate şi o singură suflare.
            - Dumneata unde mergi? – a interpelat-o brutal recepţionera pe iubita mea.
            - Este cu mine! Vine la mine în vizită! – am încercat eu, cu o atitudine aparent detaşată, să-i păcălesc vigilenţa celei de dincolo de tejghea.
            - Nimeni străin nu are voie să pătrundă în hotel! – a decis brutal recepţionera.
            - Doar stăm de vorbă!... – am mai încercat odată cerbicia paznicului moralei comuniste, folosind aceeaşi veche armă a privirii umede şi tâmpe..
            - Ia dă-mi buletinul să văd şi eu cu cine am de-a face! – s-a adresat hotărât Marei recepţionera-miliţian şi, ridicând tăblia ce ne despărţea, dădu să o apuce de braţ.
            Iubita mea se îmbujorase toată încă de la intrarea în hotel, iar în timpul dialogului nostru se făcuse mică, mică de tot. Când a mai auzit că trebuie să prezinte şi buletinul... a rupt-o imediat la fugă. Din câţiva paşi ca de felină a şi zbughit-o pe uşă. Am bolborosit şi eu ceva a scuze spre zgripţuroaică şi am ieşit grăbit după ea.
            Afară, fata plângea în hohote. Am luat-o în braţe şi am încercat s-o liniştesc, dar pumnii ei delicaţi băteau orbeşte în spatele meu. Erau toate în dezlănţuirea ei: era furie, disperare, era ciudă, umilinţă, era... dispreţ?!
            - Asta m-a luat drept altceva!... M-a luat drept... una din alea de pe stradă!... A crezut că sunt... că sunt...
            Plângea întrerupt, cu sughiţuri şi oftaturi. O strângeam în braţe, neputincios şi ruşinat şi-i înţelegeam chinul. Pieptul i se zbătea spasmodic, în ritmul bătăii inimii speriate. Nu spuneam nimic, căci nicio vorbă nu ar fi rezolvat atunci dezlănţuirea iubitei. Trebuia lăsată să se manifeste până la capăt, până ce furia i se topea de la sine. De altfel, cred că aş fi făcut o mare greşeală dacă aş fi încercat s-o liniştesc cu vorbele mele stângace şi lipsite de orice substanţă atunci. Probabil că aş fi declanşat un nou val de furie. Frazele convingătoare, în faţa recepţionerei-miliţian ar fi trebuit să le găsesc, nu acum, în faţa ei...
            În fine, parcă s-a mai liniştit. Dar mă şi tăie scurt:
            - Eu plec acasă! Te rog să nu mă conduci! Vreau să fiu singură! Trebuie să mă liniştesc!
            - Dar, Măruş!... – am îngăimat eu o minimă încercare.
            - Te rog, nu! Este încă lumină şi mă descurc şi singură!
            Mă simţeam concediat. Concediat de iubita mea! De data aceasta, pe bună dreptate. Permisesem să fie umilită şi nu am fost în stare s-o apăr! Dobitocul de mine, nici măcar nu încercasem să-i strecor tâmpitei de la recepţie un 25 de lei!... Măcar atât: o amărâtă de hârtie de 25 de lei! Sigur, asta aştepta scorpia! Idioata! Idiotul de mine!
            - Mîine... pe la ce oră pot să te sun?...
            - Nu ştiu! Sună şi tu când vrei!
            Dispăruse toată poezia. Frumuseţea şi sublimul dragostei noastre se neantizaseră dintr-odată, se topiseră şi se scurseseră pe nesimţite pe platoul din faţa acelui nenorocit hotel. Betonul rece de sub noi s-a transformat în mormântul marii mele pasiuni. Iubirea nu se mai simţea vibrând.
            Mara s-a desprins din strânsoarea îmbrăţişării, mi-a adresat un ultim zâmbet trist şi s-a îndepărtat. A uitat să mă şi sărute. Dar... o fi uitat? În acea nefericită zi de început de mai, de la Constanţa, am ratat marea şansă a împlinirii dragostei noastre. Sau... doar a mea! Nu ştiu! Nu voi şti niciodată! Atunci am pierdut totul! Atunci a fost momentul de răscruce în care destinul a decis pentru noi, pentru că noi singuri nu am ştiut face alegerea potrivită. Atunci am pierdut-o pe marea iubire a vieţii mele, chiar dacă de acest lucru mi-am dat seama mult, mult mai târziu, spre maturitate. Muza a rezistat vreme îndelungată în gândurile şi visele mele, dar a rămas doar una tristă, tristă şi pesimistă.
            Eram tot singur în cameră, dar acest aspect nu mai avea nicio relevanţă pentru mine. Nu am închis deloc ochii în noaptea ce a urmat. Mă frământam şi recapitulam mereu şi mereu toate faptele ce mă nefericiseră în ajun. Unde greşisem? Ce altceva ar fi trebuit să spun sau să fac? Mă analizam şi mă acuzam în acelaşi timp, dar nimic din toată această severă judecată nu putea repara ceva ce devenise ireparabil. Simţeam că între mine, îndrăgostitul Flory şi Mara, Muza mea, se crease un gol imens ce nu mai permitea poeziei şi iubirii să-şi găsească locul.
     
            Te iubesc, Măruş! Te iubesc, zâna mea! Ziua următoare am rătăcit ca un beat pe străzile oraşului. Fixasem în minte toate telefoanele publice din zonă. Mă îndreptam spre unul, pentru a-l părăsi apoi şi a mă îndrepta spre următorul. Ridicam receptorul din furcă şi îl lăsam apoi jos, speriat şi neîndrăznind să formez numărul adoratei. Ce să-i spun? Cum s-o împac? Cum să repar ireparabilul? Mă aşezam pe câte-o bancă să-mi trag sufletul, recapitulam pentru a mia oară cuvintele ce trebuia să i le repet iubitei, îmi făceam curaj şi iar mă îndreptam spre cel mai apropiat telefon. În fine, am îndrăznit şi am format numărul. Ţârâitul lung ce a urmat suna în urechile mele, în conştiinţa mea, greu, ca un dangăt de clopot. Dar... nu a răspuns nimeni! Nici iubita mea, nici... gazda ei. Am fost dezamăgit, dar am prins şi o nouă doză de curaj. Ca atunci când, condamnat la moarte fiind, călăul întârzie să-şi facă apariţia. Pe de o parte, te bucuri că nu ai încă ştreangul la gât, pe de alta, doreşti să se termine totul cât mai repede.
            Am sunat de la toate telefoanele din drum, pe care le-am luat din nou la rând. De la un receptor la altul insistam tot mai mult cu apelul, dar dangătul de clopot pleca mereu în gol. Nimeni la celălalt capăt. Aveam nevoie stringentă ca ea să-mi răspundă, să-i aud glasul, să-i surprind starea de spirit pentru a mă lega de ceva, de orice, de a-i vorbi din nou de marea pasiune ce ne leagă şi că trebuie, că putem să depăşim împreună momentul acela penibil... Dar... Muza era absentă...
            Pe la ora 12 am lichidat la hotel şi am plecat pe jos spre gară. Recepţionera din ajun îi lăsase locul alteia, una cu o mutră la fel de acră. Le purtam un dispreţ total şi ei, şi celei din ajun, ca şi tuturor femeilor ce lucrau în acel hotel. Ele nu ştiau, dar toate îmi deveniseră duşmani de moarte. Şi le uram. Pe ele dădeam vina pentru toată nefericirea mea. Cât de mult ar fi însemnat pentru noi, pentru viitorul nostru, dacă am fi fost lăsaţi să intrăm împreună în camera de hotel! Ne-au privat de clipele unice ale magicii uniri, de legătura sublimă ce s-ar fi format dincolo de orice jurăminte. Aşa că... le-am înjurat la unison. Şi – zău! – ştiam să înjur!
            Aveam tren pe la ora 2. De data aceasta am luat bilet. Mi-am cumpărat vreo doi covrigi şi am muşcat din ei fără să le simt gustul. Amărăciunea din suflet nu-mi mai permitea să simt nici foamea, nici setea. Nu percepeam nimic din jur, nu vedeam pe nimeni, doar ochii-mi căutau înfriguraţi şi deznădăjduiţi chipul iubitei prin mulţime. În străfundul fiinţei mai nutream speranţa că ea va veni, că-şi va aminti ora plecării mele, că-i va păsa, totuşi, de dragostea noastră. Într-un târziu, s-a auzit fluierul conductorului de tren. Cei care conduseseră pe cei dragi au coborât grăbiţi, după îmbrăţişările de rigoare. S-a făcut auzit şi şuieratul locomotivei... Mulţimea pe peron devenea tot mai agitată. S-a urnit trenul...
            - Flory! Flory! Aici sunt, dragule!
            Imaginea iubitei mele alergând pe peron şi făcându-mi cu mâna nu o voi uita niciodată. E adevărat, era un şablon aidoma celor  remarcate prin filmele romantice şi siropoase. Îi lipsea doar batista. Ar fi dat bine pentru un final fericit. De acest final fericit credeam atunci că am şi eu parte. Alergând pe lângă tren, Mara, cu cel mai dulce şi nevinovat glas din lume, îmi striga gâfâind de efortul făcut:
            - Te rog să mă ierţi! Am fost la cursuri dimineaţă şi am uitat să-ţi spun de ele!
            Beţia pasiunii m-a cuprins din nou.
            - Nu-i nimic, Măruş! Sunt fericit că, totuşi, ai venit!
            - Te-ai supărat?
            - Nu, nu!...
            Un nod mi s-a pus în gât, iar ochii îi simţeam inundaţi de lacrimi. Trenul alerga tot mai repede, iar Mara rămânea în urmă, tot mai în urmă...
            - Te iubesc, Măruş! Te iubesc, zâna mea!
            Două lacrimi mari mi-au scăpat pe obraz şi le-am lăsat. Le-am lăsat să curgă. Erau obolul adus iubirii în care nu mai credeam. Eram la geam şi mi le-a uscat curentul.
 
            Se mărită Muza! A venit vara, a venit şi vacanţa... Corespondenţa dintre noi s-a rărit. Şi golul apărut în acea nefericită zi de mai pe platoul din faţa hotelului din Constanţa simţeam cum devine tot mai mare şi mai greu de umplut. Speranţele de împlinire printr-o pasiune puternică alături de Mara se stingeau treptat şi încercam să-mi vindec inima alături de alte fete, de fete care mă iubeau. Dar mă iubeau doar ele.
 
            - Săru’mâna! Vă rog... Aş dori... Mara e acasă?
            - Nu e acasă! Dar cine întreabă? – mă chestionă, cu răceala cunoscută, gazda.
            - Florin sunt! Prietenul Marei... de la Galaţi vă sun!
            Conta de unde dădeai telefon. Între Galaţi şi Constanţa se face că formai un apel interurban. Şi acestea costau ale naibii! De-asta am accentuat oraşul în care mă găseam.
            - Nu e acasă, nu ştiu şi nu mă interesează pe unde umblă fata asta! – continuă să-şi înfingă gazda, vechile pumnale otrăvite, în inima mea.
            - Dar am mai sunat-o şi nu a răspuns nimeni! – am insistat eu cu gândul că, totuşi, pot obţine mai multe informaţii. Şi le-am obţinut.
            - Dar dumneata ce crezi, tinere? Că ea este singură pe-aici? Că nu are pe nimeni? Aşa naiv eşti?!
            - Vă... vă rog să mă scuzaţi de deranj! Săru’mâna!...
            A fost ultimul meu apel către acel număr.
 
            1 octombrie. Prima zi de curs din noul an universitar. Şi prima zi de chiul de la cursuri. De altfel, tipul de la Mecanică, Matulea, un distins şi respectabil profesor, avea o vorbă care ne ungea la suflet: - Prima şi ultima zi de curs din an, vă aparţin! Atunci nu facem prezenţa! Eram cu toţii, cei patru buni prieteni, acasă la Mario. Erau şi iubitele lor. Consideram că este de bun augur să începem noul an universitar cu un chefuleţ.
            - Flory, vreau să-ţi spun ceva care, probabil, nu-ţi va pica bine! – m-a luat Mario deoparte, la bucătărie. Eram numai noi doi.
            - Ce este, măi, Mario? – replicai eu cu o detaşare mincinoasă. Bănuiam că este ceva în legătură cu Mara şi încercam să parez dinainte orice veste, oricât de nefericită ar fi fost ea. Dar neliniştea mă cuprindea.   
            - Băi, ştii... Mara se mărită! – spuse el dintr-o suflare şi trase o duşcă din paharul aflat din faţa sa.
            Am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Eram pregătit pentru orice: eram pregătit să-mi spună că Mara nu mă iubeşte, că nu vrea să mai audă despre mine, că are pe altul... Dar să se şi mărite?! Aşa de repede?! Doar în mai ce ne mărturisiserăm dragostea unul pentru celălalt!
            - Mario... transmite-i, băi, felicitări din partea mea! Casă de piatră!... – am bâiguit eu, dărâmat.
            Atunci, bunul meu prieten, vrând să mai dreagă busuiocul şi să-i justifice vară-sii decizia aceasta neaşteptată, punctă decisiv:
            - Ştii, băi, se mărită pentru că astfel îşi face buletin de  Constanţa. Se mărită cu unul de la Marină. Doar aşa poate rămâne în oraş!
            A fost măciuca pe care am receptat-o brusc şi brutal, dar care m-a şi ajutat să scap mai uşor din vraja pasiunii pentru Mara. Va să zică, ea îmi întoarce spatele pentru un amărât de buletin de Constanţa! Parcă, ce? Un buletin de Galaţi nu ar fi fost la fel de valoros? Şi unul de la Marină e mai bun decât unul de la Nave?! Dacă pentru aşa ceva m-a părăsit, înseamnă că nu mă merită, nu merită iubirea mea! E... e o... e o proastă! Regret că trebuie să recunosc această aspră judecată şi dur calificativ ce i-am aplicat atunci, dar doar astfel puteam să mă eliberez din chingile ce mă legau de marea iubire a vieţii. Doar dispreţuind-o puteam să sper în cicatrizarea rănilor sufletului şi să-mi ofer şansa unei alte iubiri. Acum îţi cer, sincer, iertare, dragă Muză!
 
            În toamna ce a urmat, Mara s-a măritat. Nici pentru mine nu a stat timpul pe loc. De Revelion am cunoscut-o pe Marinela, cea care avea să-mi devină soţie. Ne-am luat din dragoste, o dragoste specială, perenă, care şi acum, după o veche despărţire, mai dăinuie, ca un înger păzitor al frumuseţii din noi. Mulţi ani după ce m-am aşezat la casa mea nu am putut, însă, să-mi scot definitiv din minte Muza... nu am putut s-o uit. Oricum, chiar dacă destinul n-ar fi fost potrivnic (din acest punct de vedere) şi am fi rămas împreună şi ne-am fi căsătorit, probabil că tot rolul nefericitului l-aş fi jucat; nu mai aveam încredere în ea, devenisem nepermis de suspicios şi gelos.
 
            Da, destinul a avut alte planuri cu noi. În ce mă priveşte... mi-am cam înţeles cursul. Evolutiv. Evolutiv spiritual, îndrăznesc. Rolul Marei în viaţa mea, în evoluţia mea n-a fost să fie doar unul simplu, lumesc, al unei oarecare iubite de tinereţe, chiar dacă ridicată la preţiosul rang de marea iubire, ci unul mult mai nobil: cel al MUZEI! Şi... nu oricine poate fi muză!
 
            Epilog. Au trecut anii. Am uitat şi am iertat. Drumurile ni s-au despărţit. Afecţiunea care ne lega în anii tinereţii am început s-o manifestăm fiecare pentru propria familie. Cu toţii am trăit, acolo unde
ne-am găsit, şi împliniri, dar şi insuccese. Unii dintre noi, din păcate, s-au prăpădit înainte de vreme. Primul care a făcut acest gest necugetat a fost Nacu. Ce s-o fi grăbit aşa, nu ştiu! Nu reuşise la Medicină, dar a urmat o şcoală tehnică sanitară şi şi-a găsit fericirea alături de Lenuş. Oricum, şi-a jucat, parcă, o ultimă piesă în registrul cunoscut: o mimică a feţei, o glumă bună, un hohot de râs şi apoi... neantul! Duduş s-a mutat în Australia şi nu am mai aflat nimic nici despre el. A avut chemare pentru muzică, dar s-a dedicat ingineriei. Poate aşa i-a fost lui mai bine. Mario a urmat tot Navele şi s-a căsătorit cu aleasa inimii lui, cu Clara. Într-un final, mi s-a vindecat şi mie, definitiv, rana din suflet. După mulţi, foarte mulţi ani. Însă, cu siguranţă, Mara ocupă şi va ocupa permanent un colţişor al ei, numai al ei, în inima mea – locul Muzei.
 
            La începutul lunii august am fost anunţat că şi Mario, bunul meu prieten, a plecat într-o vizită la sfinţii din ceruri. Ce l-o fi apucat şi pe el graba asta pentru neantizarea sufletului... zău dacă mai înţeleg ceva! Cred că de treizeci de ani nu ne mai văzusem, dar ştiam că locuieşte acolo, în Galaţiul tinereţii noastre şi că are o familie închegată. Era suficient. Nici eu, nici el nu am încercat revederea. Aceasta însemna că amândoi aveam echilibru în viaţă. Şi era bine! Dar vestea dispariţiei lui m-a întristat mult. Aşa a apărut această poveste care are în titlu numele verişoarei sale, marea iubire a tinereţii mele, dar pe care le-o dedic deopotrivă şi lor, dragilor mei prieteni: lui Mario, lui Nacu şi lui Duduş. Îmi este tare dor de voi, dragi prieteni ai tinereţii noastre!
 
MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI – Prima şedinţă
            Mă simţeam uşurat. Narându-mi visul şi având grijă să-mi explic şi să-mi justific acţiunile, parcă mă debarasasem de un balast ce mă împovărase, fără să-mi dau seama, întreaga viaţă. Curios, abia acum sesizam liniştea din încăpere, dar şi pacea interioară. O pace liniştitoare, semn că valul înspumat se calmase la mal. Mi-era bine. O somnolenţă dulce punea stăpânire pe întreaga fiinţă şi, în candoarea mea, judecân-
du-mă cu vinovăţie pentru confort, mă ghemuii mai comod în fotoliul de sub mine. Voiam să profit de acalmia generală pentru că Vocea... tăcea. 
            Ce faci? – mă smulse din toropeală alter ego-ul meu.
            Tresării speriat. Interogarea nu fusese una imperativă, chiar se ghicea un fel de dulceaţă în noua tonalitate dar, intervenită pe fundalul liniştei generale, o resimţii ca pe un adevărat şoc.
            Păi, asta-i povestea! Ce-ar mai fi de spus? – încercai să îndrept dialogul spre finalul dorit. 
            Cum rămâne cu visul marii iubiri? Te consideri împlinit din acest punct de vedere?
            Încercam vechea senzaţie a punerii la zid. Începui tărăgănat şi nesigur:
            Este... adevărat: marea iubire... am ratat-o... dar mi-am iubit soţia! – repezii, la foc automat şi răsuflând uşurat, ultima propoziţie.
            Nu analizăm visul căsniciei acum! Visul marii iubiri este subiectul! – mă puse din nou la punct, necruţător, Judecătorul.
            Şi ce-ar mai trebui să fac? – încercai un ultim refugiu.
            Să tragi concluzii! Să-ţi asumi răspunderea eşecului! Al visului neîmplinit! – fui răstignit de propria conştiinţă. Eram încolţit şi nu aveam scăpare.
            Da... marea iubire s-a diluat în neant... fără a trece testul împlinirii! Dar nu am dezarmat: am mers înainte! Mi-am căutat fericirea alături de cea ce urma să devină soţia mea!
            Eram debusolat. Nu este uşor să-ţi asumi eşecurile vieţii. Mai ales când eşti la începutul ei şi când acesta se raportează la marea iubire. Cum aş fi evoluat dacă visul ar fi devenit realitate? Aş fi fost eu mai bun? Viaţa mea ar fi luat un alt curs, unul ce m-ar fi îndrituit să mă consider fericit? Nu eram prea convins. În sufletul meu îşi făcuseră loc germenii neîncrederii, ai geloziei. Iar aceştia sunt germeni ai iadului. Chiar dacă Mara mi-ar fi dăruit fructul trupului ei necondiţionat şi şi-ar fi deschis cupa inimii să-i sorb doar eu nectarul, aş fi trăit permanent în nesiguranţă, o nesiguranţă provenită de la propria fiinţă, de la propriile îndoieli, de la propriile neguri. Iată de ce spun că germenii neîncrederii şi ai geloziei aparţin răului, aparţin iadului. Iar răul, iadul, în mine îşi găsiseră lăcaşul.
            De ce încerci să ascunzi aceste gânduri? – mă luă la rost Vocea. Ai curajul şi asumă-ţi-le în totalitate! – mă presă ea.
            Recunosc: marea iubire a reprezentat un eşec al debutului vieţii mele!... Dar...
            1 – 0! Gata! Vocea chicotea. Nu mai continuăm pe tema aceasta! Ai pierdut prima partidă! Şi, dacă sunt îngăduitoare (I-auzi Vocea: cică e îngăduitoare!), este pentru că nici cu prietenii nu ai încheiat-o prea fericit! Deocamdată, te iert de acel periculos 2 – 0! Îţi ofer imediat şi revanşa. Ia-t-o, reprezentată de următorul vis: cel al...
            Nu, aspectul marii iubiri nu poate fi tratat chiar atât de simplu! – aproape că am strigat. Antipaticul procuror şi-a îndreptat surprins privirile spre victima sa. Exact când credea că o dovedise, aceasta prinsese glas. Şi chiar am dat dovadă de un curaj vecin cu inconştienţa, continuând pe aceeaşi tonalitate şi făcând echilibristică pe firul subţire al permisivităţii instanţei:
            Când aveam puţin peste douăzeci de ani, chiar aşa gândeam: că mi-am ratat visul marii iubiri. Fusesem trădat de singura fiinţă ce-mi cotropise definitiv inima. Am plâns, am disperat, iar am plâns şi iar am disperat. Treceau anii şi eu tot de dorul Marei mă ofileam. Dar, acum, la maturitate...
            Continuă! – mă îndemnă, cu blândeţe (?!) Judecătorul. Întreruperea, însă, avu un efect nedorit asupră-mi: mi-am cam pierdut aplombul.
            ... acum, la maturitate... altfel interpretez faptele...
            Cum? – nu fui lăsat să-mi caut prea mult vorbele. Mi-am revenit:
            Am ajuns la convingerea, la înţelegerea, că Mara, marea mea iubire şi-a jucat perfect şi până la capăt cartea ce i-a fost atribuită din Înalturi. Mai mult chiar: a fost onestă!
            Din Înalturi?! Onestă?! Cum aşa?! Nu te cam joci cu vorbele? Explică-te!
            Unicul rol al Marei a fost cel de Muză, nicidecum de iubită. Cucerirea iubitei ar fi însemnat, implicit, pierderea Muzei, iar Acolo, Sus, rolul Muzei este la mare preţ.
            Şi vrei să spui că... – încercă să plaseze o răutate Procurorul.
            Vreau să spun că, pe parcursul vieţii, am cunoscut mai multe femei... iubite... dar... doar iubite. Unora nici nu le mai ştiu numele. Dar, în felul lor, au fost femei care şi-au pus amprenta pe formarea mea ulterioară, pe maturizarea mea. Chiar dacă, pe moment, nu eram conştient de aceasta. Dar Mara...
            Ei, ce-i cu Mara? – deveni nerăbdător Judecătorul ce ignorase intervenţia inoportună a Procurorului.
            Mara a fost... nu a fost, ea este... este unică pentru că şi-a păstrat nobilul rol ce-i fusese atribuit prin jocul cosmic: cel de Muză!
            Şi ce dacă? Ce vezi aşa de important la o Muză?! – se băgă iar în seamă, zeflemitor, fitilistul de serviciu.
            E foarte important aspectul şi aceasta a fost revelaţia mea de la maturitate: iubitele şi-au îndeplinit scopul pentru care mi-au intrat în viaţă şi-apoi... s-au volatilizat... neant. Atât le-a fost istoria în relaţia cu mine. Uitate complet, au rămas simple amintiri romantice. Pe când Mara... ea
şi-a intrat încă de la început în rolul de Muză şi Muză a rămas. Pe viaţă! Nimeni nu i-a şters numele din inima mea şi, bineînţeles, nici zeităţile nu au renegat-o – pentru că şi-a îndeplinit misiunea divină!
            Linişte în marea Sală a Conştiinţei. Trăsei o căutătură înspre Judecător. În ce mă privea, mă simţeam oarecum împăcat cu gândul că reuşisem să reevaluez corect speţa şi să-i scot în evidenţă valenţele incontestabile. Da, era adevărat, Mara nu mi-a fost niciodată iubită în sensul pământean al contopirii trupurilor – am suferit destul pentru asta în tinereţe – dar ea mi-a apărut permanent ca o zână bună, ca una din „ţara în care se nasc zânele cele bune, darnice şi frumoase”! O zână ce m-a inspirat. Şi care mi-a dăruit poezia, poezia vieţii. Abia acum îmi dădeam seama de adevăratul motiv pentru care am iubit-o pe Mara şi pentru care nu mi-o puteam scoate din inimă. Ce-aş mai fi putut adăuga? Nimic, pentru că se auzi bătaia ciocănelului judecătoresc:
            Ai reuşit să convingi, să mă convingi că ţi-ai înţeles destinul şi că ai perceput perfect rolul Muzei în viaţa ta. Ai depăşit angoasele iubirii lumeşti, neîmpărtăşite şi ai acceptat şi preţuit darurile primite din partea Muzei. Din acest punct de vedere... da, cade acest cap de acuzare! Nevinovat! Schimbăm prima decizie: nu 1 – 0, cum ne-am cam precipitat iniţial, derutaţi fiind de acuzare şi fără o înţelegere a temei în profunzimea ei, ci 0 – 1! Apoi, îndreptându-se cu autoritate spre cel vizat: ce altceva mai avem?  
            Procurorul era complet năucit. Nu-şi venea în fire. Pierduse o primă luptă. Şi avusese cauza în mână! Dar, ca orice germen al negativităţii, simţea nevoia revanşei şi abordă cu şi mai multă înverşunare (şi răutate!) următoarea speţă:
            Să ne vorbească inculpatul despre visul... nu, nu despre visul, ci despre ratarea visului sportiv!      
            Conştiinţa cunoştea arta atacului. Şi când te gândeşti că putea fi atât de versatilă încât să treacă, în câteva clipe, de la rolul antipaticului Procuror la cel al echidistantului Judecător! Doar rolul Avocatului îi pica greu. Nu-l prindea. Voi mai vedea. Trebuia acum să mă pregătesc de noua bătălie. Pe prima puteam spune că o câştigasem.
            Ai avut momente când, datorită trădărilor, te-ai dezis de iubirile adolescentine pentru a te dedica complet sportului. Sportului de performanţă, cum îţi plăcea să scoţi în evidenţă. De mare performanţă, cum îţi erau aspiraţiile.
            Gata, începuse atacul. Şi cu câtă lipsă de eleganţă se intra în viaţa mea!... Se pornise tăvălugul...
            Am jucat handbal...
            Păstrăm regula! Ia-o cu începutul! – reintroduse disciplina stăpâna gândurilor mele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

Florin Meşca - Marea visăreală
 
Capitolul II – CAMPION MONDIAL. CAMPION MONDIAL?!
 
            Se înfiripează visul. Primul sport practicat a fost... şotronul. Eram bun. Dintotdeauna am preferat compania fetiţelor din faţa blocului. Ele erau delicate şi vorbeau frumos. Băieţilor, în schimb, le plăcea să-şi încerce forţa în luptă dreaptă (trânta) sau, când jocurile degenerau, puterea pumnilor era cea care stabilea ordinea. Slăbănog de felul meu, mai puţin dezvoltat fizic decât tovarăşii de joacă, nu eram adeptul agresiunilor de niciun fel. La trântă, eram pus la pământ din prima, iar în ce priveşte boxul... nici măcar nu-mi puteam închipui cum ar fi fost să lovesc pe cineva cu pumnii. Agresiunea nu făcea parte din programul meu genetic. Pentru rezolvarea unor astfel de divergenţe făceam apel la protecţia fratelui. Sau, cu alte cuvinte, mă foloseam de statura lui impunătoare pentru a rezolva disputele copilăriei. La fotbal, dădeam cu stângu’-n dreptu’. Când se alegeau echipele, cei doi lideri (cei mai buni mingicari) strigau pe rând numele celor pe care îi doreau în teren. Eu eram ultimul ales, asta dacă nu aveam ghinion ca, la întâlnirea respectivă, să ne adunăm în număr impar. În acest caz, trebuia să aştept să-l cheme pe vreunul mamă-sa în casă şi să-i iau locul în echipă. De atacant nepunându-se problema, întotdeauna jucam fundaş. Doar că, din această postură, nimeream mai mult gioalele adversarilor decât mingea. Ce mai, eram un cotonogar! Atunci, sub presiunea urletelor şi ameninţărilor adversarilor, ajungeam în poartă. Aşa m-am specializat, în fine, pe un post pe care, treptat, am început să fiu performant. Chiar şi aşa, portarii erau aleşi tot printre ultimii la formarea echipelor. Am avut norocul (şi inspiraţia) de a mă împrieteni cu unul dintre cei doi lideri şi, astfel, mi-am asigurat locul pe terenul de fotbal ca portar, titular. Jocul ţinea... zi-lumină! Campionate între blocuri, campionate între cartiere... Aşa am ajuns, pentru prima oară, campion. Campion pe cartier la fotbal. Devenisem vedetă!
            Într-o perioadă, la insistenţele fratelui, am cochetat cu boxul. Decisesem amândoi că venise vremea de a rezolva, o dată pentru totdeauna, problema conflictelor cu tovarăşii de joacă. Dar, a aflat mama de noul meu demers şi, sub ameninţarea că mă va spune tatei, după două zile de frecventare a sălii de box, am renunţat. N-apucasem nici să dau vreun pumn, dar nici să încasez!
             Crescând deşirat şi stângaci (chiar la propriu), fratele meu, un polisportiv bine construit (în comparaţie cu sfrijitul de mine), mi-a îndrumat paşii spre handbal. Ei, de aici începe visul! Visul devenirii mele de campion, de mare campion!
            Anii adolescenţei au coincis cu cei ai marilor performanţe ale echipei României de handbal masculin, confirmând statutul de multiplă campioană mondială încă din anii 1961 şi 1964. Două ediţii la rând (1970 şi 1974), România şi-a cucerit întâietatea mondială după meciuri memorabile disputate în finală în compania redutabilei selecţionate a R.D.G. Urmăream cu urechile ciulite la tranzistor (atunci când trebuia să mă eschivez de interdicţia paternă ce-mi impunea să dau prioritate studiului) sau pe ecranul alb-negru al televizorului Cosmos (ce avea prostul obicei de a se juca cu nervii şi răbdarea noastră atunci când imaginea o lua la fugă în sus, cadru cu cadru, sau se deforma – PL 500! – dădea, imediat, verdictul, tata – ce buşituri încasa nemernicul şi ce înjurături!...) şi trăiam la intensitate maximă fiecare fază. Alergam alături de români, aruncam la poartă odată cu Gruia, Birtalan sau Kicsid, fentam în acelaşi timp cu Gaţu, sprintam pe extremă cu Cosma, apăram cele mai puternice şuturi împreună cu Penu. Aleargă Tudosie, plonjează Stockl, hai băieţi! Nu vă lăsaţi! Încălecaţi-i! Gooool! Bravo, băieţi! Pe ei, pe ei, băi! Bravooo, Penuuu! Strigam, încurajam, ovaţionam reuşitele, transpiram odată cu luptătorii tricolori. Mai greu de descris năduful când mingea atingea plasa porţii tricolore. Pumni în cap, buşituri de scaune, înjurături... tot arsenalul. Pot spune că, mulţumită lor, am devenit şi eu campion mondial la handbal. Când, urcaţi pe prima treaptă a podiumului şi cu privirile îndreptate spre drapelul tricolor s-a cântat imnul României... ei, bine, aflaţi că eram şi eu acolo, sus, alături de echipă. Cu mâna pe inimă şi intonând imnul. Eram cu gândul, dar eram! Iar lacrimile îmi curgeau în voie pe obrajii tineri. Aşa s-a născut un nou vis: acela de a călca pe urmele marilor campioni şi de a duce mai departe faima mondială a handbalului românesc.
 
            Primii paşi în handbalul de performanţă. Antrenamentele le făceam la sala I.C.O.R. Niciodată nu mi-am pus întrebarea ce semnificaţie purtau în ele cele patru litere; acum le bănuiesc, dar nu au relevanţă în cadrul visului. Încă din timpul gimnaziului fusesem observat în curtea şcolii de către profesorul Alexandru Ciolan (nea Sandy pentru prieteni, dom profesor pentru noi, aspiranţii la statutul de handbalist), sesizat potenţialul şi, într-o bună zi, a apărut la uşa noastră pentru a solicita aprobarea părinţilor în vederea formării mele ca viitor sportiv de performanţă. Aceasta însemna un program ordonat în cadrul Școlii Sportive de Elevi din Galaţi, cu minimum două antrenamente pe săptămână şi meci duminica. Părinţii au cam ezitat la început – pentru ei instrucţia şcolară fiind primordială – dar domprofesor i-a asigurat că va avea grijă să nu-mi neglijez absolut deloc obligaţiile de elev. 
            De acasă până la sală nu aveam mult de mers, dar trebuia să traversez un vechi cartier de case, al cărui colb mă pudra bine de tot pe vreme uscată şi căruia trebuia să-i frământ noroaiele în restul timpului. Nu dădeam mare importanţă acestor aspecte. Drumul spre sală reprezenta, de fiecare dată, un mic şi nesemnificativ tribut adus marii performanţe la care aspiram. La intrarea în sală ne întâmpina un nor rarefiat de praf, evidenţiat de lumina palidă ce pătrundea prin ferestrele aflate la o înălţime apreciabilă şi un miros persistent de transpiraţie, produsul muncii şi râvnei pe frontul devenirii sportive a mai multor tipuri de sportivi ce-şi efectuau antrenamentele acolo: handbalişti, voleibalişti, baschetbalişti, luptători... Iar la intrarea în vestiare, îmbrăcam de fiecare dată tricourile ude de transpiraţia ultimului antrenament. Nu era un bai, tot noi năduşisem în ele. Dacă la început mirosul de umezeală stătută a vestiarului şi a echipamentului era deranjant, ulterior acesta îmi devenise familiar. Vestiarul devenise o a doua casă pentru noi, o casă din care trebuiau să plece la echipa mare viitorii campioni mondiali de handbal şi printre care, bineînţeles, trebuia să mă aflu şi eu.
            Aveam calităţi, dar şi... minusuri. De partea bună a balanţei trăgea înălţimea, faptul că eram stângaci, fără probleme cu şcoala, sârguincios la antrenamente, ambiţios (nimeni nu bănuia cât de departe ţinteau aspiraţiile mele), nu fumam, nu mă atingeam de băutură, nu jucam jocuri de noroc, nu pierdeam nopţile când mergeam în cantonamente. Pe partea cealaltă, a minusurilor... nu aveam o musculatură bine formată (eram slăbănog), nu aveam detentă, cam scăpam mingea când îmi era pasată cu forţă, închideam ochii la blocajul adversarilor şi, contrar cerinţelor „postului”, eram timid! Îmi amintesc, atunci când am fost promovat la juniori (colegii mei, titularii, erau cu doi-trei ani mai mari decât mine) şi eram introdus pe teren, din cauza emoţiei mi se înceţoşau ochii, iar eu alergam pe parchetul sălii parcă cuprins de transă. Voiam să fac atât de multe în cele câteva minute de şansă acordate de către dom’ profesor!...
            - Hai, Meşca! Aleargă pe extremă! Ia şi vaca (adică mingea, în argoul echipei) cu tine! – mă-ncuraja şi mă dojenea, în acelaşi timp profesorul. Îmi aprecia disciplina tactică atunci când, odată ce echipa intra în posesia mingii, eu sprintam pe extremă, dar mă şi bombănea atunci când o bâlbâiam la prinderea mingii şi ratam un atac reuşit până la un punct.
            - Nu-i nimic, nu-i nimic! Sprint înapoi! – mă impulsiona cu vocea sa uşor răguşită de la ţigări, profesorul.
            În puţinele minute de joc acordate, cele câteva sprinturi pe extremă executate la intensitate maximă, mă epuizau. Mi se usca gura, gâfâiam şi scoteam limba de-un cot. Dom’ profesor avea stratagema lui şi pentru acest moment:
            - Bravo, Meşca! Bun atac! – striga de pe margine după câte-o reuşită. După care, schimbând tonalitatea într-una şugubeaţă, mă chema pe bancă:
            - Hai, ieşi afară că ţi se urcă la cap! Vasiliule, în teren! – urma comanda către alesul momentului.
 
            Primul cantonament. Ce fericire pe mine când, după promovarea spectaculoasă la juniori, am fost inclus şi în grupul celor ce urmau să plece în vacanţa de iarnă, în tabăra de pregătire de la Borsec. Vacanţă... aşa vine vorba! De fapt, eram încartiruiţi într-un veritabil cantonament, dar eu nu aveam habar cu ce se mănâncă treaba asta. Dacă aş fi ştiut dinainte ce mă aşteaptă... Mai bine că nu am ştiut! Iubitorul de mare performanţă din mine primea mereu confirmări că se află pe drumul potrivit. S-a adeverit şi când am fost convocaţi la magazia de echipamente: trening nou, flanea de piele şi indispensabili, pulovăr gros, tricouri, chiloţi, şosete, bocanci, totul, toate nou-nouţe! Şi, pentru a fi setul complet, o geantă sport, la fel de nouă. Niciodată nu fusesem atât de bine echipat. Începeam să mă simt sportiv de performanţă, să mă simt... important! Doar că, atunci când a venit momentul dotării cu schiuri, eu fiind cel mai mic, am primit ultima şi cea mai proastă pereche din depozit, un model depăşit demult, românesc – li se spunea Populare. Schiuri din lemn, scorojite, grele, prevăzute cu nişte legături rudimentare, ce nu se potriveau de fel bocancilor noi cu care fusesem dotat. În comparaţie cu mine, ceilalţi s-au căpătat cu nişte schiuri Zakopane moderne, poloneze, din fibră de sticlă, lucitoare şi mult mai uşoare. În primul moment nu mi-am dat seama de problemele suplimentare cu care urma să mă confrunt datorită acestei selecţii nefericite pentru mine. Urma să aflu pe pârtia de schi şi în timpul ascensiunilor montane.
            Tot ce a urmat, pentru mine s-ar putea foarte bine include într-o carte poştală veche, cu peisajul clasic de iarnă, cu case şi brazi acoperiţi de o cuşmă groasă de zăpadă, cu copii, cu sănii... Iar eu, eu mă aflam permanent în centrul unui vis. Al unuia hibernal care, de data aceasta mă cuprindea şi pe mine, juniorul cu geanta sport într-o mână şi cu schiurile Populare pe umăr. Borsecul ne-a întâmpinat cu o ninsoare de basm, una cu fulgi mari şi grei ce ţi se lipeau de nas şi te gâdilau. Felinarele din staţiune amplificau feeria, umbrele noastre şi ale brazilor grei de neaua abundentă, însoţindu-se tot drumul de la gară până la cabana în care urma să ne cazăm. Visul era continuu. Chiar şi antrenamentele epuizante, de o intensitate neobişnuită pentru mine, întregeau senzaţia de ireal.
 
            Yeti, omul zăpezilor. Mult înainte de răsăritul soarelui se dădea deşteptarea. Gimnastica de înviorare la bustul gol şi frecatul cu zăpadă reprezentau doar începutul unei zile încărcate şi pline de surprize. Apoi, cu echipamentul sportiv complet asupra noastră (aici incluzând şi schiurile, ce ne vor însoţi permanent pe durata cantonamentului) ne deplasam la sala de mese. Perechile de schiuri rămâneau afară, la intrare, aşezate într-o grămadă bine construită, asemenea armelor la instrucţia militară. Mic dejun consistent.
            - Meşca, ce tot cauţi cu nasul prin zăpadă? Scoală, leneşule! Hai, mişcă, mişcă, continuă coborârea! 
            Ţignalul profesorului se auzea pe toată pârtia. Dar şi fluierul. Primele lecţii de schiat le-am primit pe o pârtie uşoară: scurtă, lină, cu zăpada tocmai bună pentru nişte începători ca noi. Diferenţa dureroasă ce o resimţeam faţă de colegii mei era că ei au depăşit rapid stadiul de începători, atacând tot mai curajos coborârea de la altitudini ce creşteau de la o zi la alta, de la un antrenament la altul, pe când eu nici măcar nu reuşeam să mă aşez bine pe schiuri, că şi picam în nas. În nas, un fel de a spune, pentru că măcar atât învăţasem şi eu: să mă las într-o parte atunci când simţeam că-mi pierd echilibrul şi urmează o cădere spectaculoasă. Spectaculoasă a fost doar la început, când m-am amuzat şi eu odată cu ceilalţi. Problema e că nu reuşeam niciodată să înaintez mai mult de doi metri că mă şi prăbuşeam în zăpadă. Sub râsul zeflemitor al colegilor ce mă priveau de sus. Şi la propriu, dar şi la figurat. Mi-au atribuit imediat şi o poreclă: Yeti, omul zăpezilor. Plângeam de ciudă. Eram conştient că toată nefericirea mea provenea de la schiuri sau, mai bine zis, de la schiurile Populare. Nepotrivindu-se legăturile proprii acestui tip depăşit cu bocancii cei noi, schiurile nu se fixau bine şi-mi săreau imediat din picioare. Nu era deloc vina mea, dar eu eram cel ce resimţea toate ironiile. 
            - Nu-i nimic Meşca, prindeţi-le din nou şi continuă coborârea! – nu mă lăsa profesorul să-mi plâng singur de milă. Şi voi ce vă hliziţi acolo? Ce, voi n-aţi făcut cunoştinţă încă cu zăpada? Lasă c-o să vă frec eu, până vi se vor înroşi nasurile alea obraznice! Daţi-i drumul mai repede! – încerca, în aceeaşi notă încurajatoare pentru Yeti, să le îndepărteze colegilor atenţia de la caraghioasele  mele contacte cu zăpada.
            - Pârtieee! – se auzea de undeva, de sus.
            - Pârtieeeee! – se auzea de şi mai de sus, de la următorul punct de plecare.
            Fiecare pleca de la cota pentru care se calificase, în funcţie de cât de bine îşi însuşise tainele coborârii pe schiuri. Lor le tot creştea cota, pe când eu... tot la începători. Haină specială de schi nu primisem de la club. Nu ştiu dacă se inventaseră pe vremea aceea costumele specializate complete care să cuprindă şi clăpari, şi mănuşi, şi ochelari... Plecasem de acasă cu un paltonaş trei sferturi bleumarin, din stofă. Scurtimea lui era în avantajul vârstei adolescentine, deoarece îmi asigura o alură sport şi-mi permitea să-mi afund mâinile adânc în buzunare când mergeam pe stradă, şmechereşte. Doar că, pe pârtie... aşa se lipea afurisita de zăpadă de stofa hainei mele... Eram alb din cap până-n picioare.
            - Pârtieeee, că trece Yeti! – se auzeau colegii strigând de undeva de sus, în hohotele generale de pe pârtie.
            Mai mult mă înciudam. Strângeam din dinţi şi, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, îmi prindeam din nou scârbele de legături ce ştiam dinainte că se vor desprinde imediat ce mă voi avânta la vale.
            - Măi băiete, tu nu te lua după derbedeii ăştia! Tu vezi-ţi de pregătirea ta! Tot ce se întâmplă pe pârtia asta, face parte din acumulările fizice ale reuşitei unui cantonament. Fie ele coborâri, fie căzături, toate înseamnă pregătire fizică. Ai avut tu ghinionul să fii mezinul şi ai primit cele mai proaste schiuri, dar eu sunt foarte mulţumit de evoluţia ta. Aşa că, dă-i înainte şi... să nu ţi se urce la cap! – îşi termină profesorul disertaţia psihologică şi-mi aplică o uşoară scatoalcă, dovadă a unei simpatii doar de noi ştiute.
            M-am mai liniştit. Profesorul era conştient de motivele rateurilor mele. Dar hohotele de râs de pe pârtie tot mă atingeau. Nu avea nimeni chef să se lipsească de o aşa distracţie. Mai ales că, odată cu noi, îşi definitivau pregătirea de iarnă şi sportivi de la Bucureşti, de la Ploieşti, de la Constanţa. Râdea de mine şi Bucureştiul, şi Ploieştiul, şi Constanţa... Râdea o ţară întreagă.
            Zilele de pregătire pe pârtia de schi alternau cu ascensiuni montane (cu lemnele în spate, bineînţeles, pe motiv că vom efectua coborârea pe schiuri) epuizante sau cu crosuri pe schiuri. Atunci am descoperit alte dezavantaje ale Popularelor mele: în primul rând, erau ale naibii de grele! Şi nici nu stăteau bine prinse între ele, astfel încât să nu mai port decât grija purtării lor pe umeri. Una-două se desfăceau din legături, se crăcănau ca o praştie dezarticulată şi-mi alunecau de pe spate. Căci, în eforturile mele de a le disciplina, le mutam de pe un umăr pe celălalt, sau pe amândoi, pe ceafă, dar dacă legăturile nu ţineau... Aşa cum nu ţineau bocancul, tot aşa nu se ţineau între ele. Pentru ceilalţi, dotaţi cu Zakopane, alta era viaţa!
            - Dom’ profesor, eu de ce mai car lemnele astea în spinare? Doar ştiţi că n-o să pot coborî niciodată cu ele! – încercam eu o eschivă subtilă de la efort.
            - Lasă gura şi urcă! Ţine rândul – veni porunca scurtă a profesorului. 
            Strângeam din dinţi şi-mi continuam urcuşul chinuit spre nişte culmi nedefinite. Nu aveam timp nici să mă plâng, nici să plâng. Febra musculară cronică, dureroasă, din primele zile a dispărut brusc după prima ascensiune.
 
            Spionii. Mă frământam în somn. Visam zăpadă, un munte imens de zăpadă ce mă impresiona şi mă intimida, în acelaşi timp, prin dimensiune şi densitate. Simţeam că mă sufoc! Încercam să fug, să ţip, dar ceva mai puternic decât mine mă ţintuia locului.
            - Şşşşşt! – îmi şopti profesorul în timp ce-şi luă uşor mâna de pe gura mea. Scoală în linişte! – mă linişti cu vocea-i familiară, după ce constată că m-am dezmeticit de-a binelea. Colegii de cameră, la fel de nedumeriţi şi de somnoroşi, se echipau şi ei într-o tăcere desăvârşită.
            - În cinci minute să fiţi complet echipaţi, în careu! Nimeni nu scoate un cuvânt! Luaţi-vă şi schiurile cu voi! – ordonă, cu vocea joasă, înainte de a ieşi pe uşă, dom’ profesor.
            Nedumeriţi şi încă năuci, ne-am îmbrăcat pe întuneric, ajutaţi doar de lumina unei luni pline ce-şi făcea loc cu graţie prin ferestrele pictate de ger cu binecunoscutelele flori de gheaţă. Pe hol se auzeau paşii tovarăşilor din celelalte camere, ce urmau aceleaşi ordine ca şi noi. Am coborât în curte şi, pe poziţiile dinainte cunoscute, ne-am organizat în careu. Erau prezenţi toţi cei trei profesori care se ocupau de pregătirea şi supravegherea noastră în cantonament. Păreau la fel de preocupaţi ca şi noi, doar că ei ştiau ceva mai multe. Nimeni nu scotea niciun cuvânt. O tăcere apăsătoare răcea parcă şi mai mult atmosfera şi aşa sumbră a nopţii. Îngrijorarea îşi făcea tot mai mult loc şi un fior rece îl percepui urcând pe şira spinării.
Mi-era frică. Ce-o fi cu secretoşenia asta de la miezul nopţii? Ce, doar
n-or fi apărut extratereştrii?!    
            - Sunteţi toţi? – ne interogă dom’ profesor, pe aceeaşi tonalitate scăzută şi neobişnuită pentru el, îndrumătorul căruia i se auzea toată ziua ţignalul vocii sau al fluierului pe pârtia de schi. Nu a mai rămas nimeni prin camere? – insistă, în continuare, profesorul.
            - Nuuu! – încercarăm noi, într-un cor de cea mai joasă frecvenţă, să-i dăm informaţia solicitată.
            - Linişte! – ne tăie, speriat, murmurul vocilor, profesorul, însoţit şi de o gestică cât se poate de edificatoare, ceva cu o mână la gură şi cu cealaltă cu pumnul strâns deasupra capului.
            - Iată de ce v-am convocat la ora aceasta târzie din noapte! – i se făcu milă de noi şi decise să ne dea un minim de informaţii. Nu sunt nici treizeci de minute de când, în zonă, au fost paraşutaţi doi spioni americani şi...
            Frica, ce o resimţeam acum undeva, prin burtă, prindea consistenţă. Muşchii abdominali zvâcneau incontrolabil.
            - ... organele de securitate ale statului, fiind luate cam pe nepregătite, au apelat la ajutorul nostru pentru a-i încolţi în pădure şi a-i prinde pe duşmani! – îşi finaliză profesorul importanta informaţie.
            - Au apelat la noi pentru că ştiu că suntem bine antrenaţi – îşi justifică el acceptul. Suntem aşteptaţi jos, în staţiune, de către un colonel de Securitate şi vom intra sub comanda lui.
            Aoleo, mamă! Era groasă! Spioni americani?... Securitatea statului?... Şi noi, ăia bine antrenaţii... pe noapte, pe zăpadă, sub lună plină, cu schiurile în spate...
            - În cea mai mare linişte, în şir indian, coborâm în centru! Eu în frunte, ceilalţi profesori închid coloana! Urmaţi-mă! – ordonă profesorul şi, cu schiurile pe umăr, începu marşul.
            Căutând chipurile colegilor pentru a împrumuta din curajul lor, constatai că toţi erau cam la fel de speriaţi. Trebuia să-mi găsesc resursele de eroism în propria fiinţă. Mă-nchisei în mine, îmi aranjai încă odată neascultătoarele Populare pe umăr şi, cu mâna cealaltă afundată bine în buzunar, îmi luai locul în şirul şerpuitor. Un simţământ de războinic dădu liber adrenalinei, dublând pe cel de sportiv.
            În centru, undeva, din penumbra unei clădiri, ieşi securistul! Bine echipat şi cu o glugă ce-i acoperea complet faţa. Pistolul din toc mi-a atras imediat atenţia. Dom’ profesor se duse la el, discutară ceva în taină apoi, împreună, reveniră la noi:
            - Tovarăşul colonel vă va da informaţiile necesare – puţine, dar suficiente, pentru a înţelege misiunea – şi va prelua comanda! De acum încolo, în noaptea aceasta, de tovarăşul colonel vom asculta cu toţii! E clar? – făcu prezentările minime, oficiale şi pe un ton milităros, dom’ profesor. Poftiţi, tovarăşe colonel!
            - Băieţi, treaba este foarte serioasă! – îşi începu colonelul rezumatul misiunii. Iată motivul prezenţei noastre aici: în noaptea aceasta au fost paraşutaţi în zona Grotei Urşilor doi spioni americani, pe care noi de multă vreme îi supravegheam, dar nu ştiam că vor veni chiar acum şi nu pe această cale. Recunosc: am cam fost luaţi prin surprindere. Din această cauză avem nevoie de sprijinul vostru. Dacă ar fi fost să aşteptăm întăriri de la Centru, am fi riscat să le pierdem urma. În schimb, am primit aprobarea de a vă solicita  ajutorul, ştiindu-vă bine antrenaţi, în condiţii grele, de iarnă, de către profesorii voştri.
            Colonelul făcu o scurtă pauză, parcă pentru a-şi căuta cuvintele
şi-apoi continuă:
            - Trebuie să-i prindem în noaptea aceasta! Cu orice risc! Iar rolul vostru... – iar pauză – rolul vostru va fi să strângeţi cercul în jurul lor. Ca un veritabil laţ! Restul... e treaba noastră! Altfel... cine ştie ce or să facă bandiţii?!...
            Colonelul tăcu, lăsând punctele de suspensie să-şi facă efectul asupra noastră. La ora unu din noapte, iarna, sub lumina rece a lunii, orice tăcere e înfricoşătoare. Mintea îmi alerga nebună: Ce naiba caută spionii ăştia la noi, în România, taman la Borsec? Şi dacă or mai fi fost paraşutaţi şi alţii şi nouă nu voiau să ne spună? Cu ce ne confruntăm, de fapt? Doar n-or fi venit să bea apă minerală! Ne uitam muţi la colonel, îi căutam uitătura, dar chipul lui, bine ferit de glugă, nu permitea nicio interpretare. Impasibilă era şi figura profesorului.
            - Băieţi, ţineţi cont: spionii sunt înarmaţi şi, în consecinţă, deosebit de periculoşi! Nu se vor da la o parte de la nicio acţiune criminală! Nu vor ezita să tragă! Doar disciplinaţi vom reuşi să-i dovedim! Acum, ne vom împărţi în două grupe, una sub comanda mea şi cealaltă sub comanda unui coleg de-al meu, tot ofiţer de Securitate, ajutat, bineînţeles, de tovarăşul profesor Ciolan.
            În acel moment, dintr-un ungher întunecat şi nebănuit de niciunul dintre noi, se desprinse o altă umbră, cu faţa la fel de bine camuflată. Se alătură colonelului, fără a scoate o vorbă. Sub mantaua-i scurtă se putea ghici profilul aceluiaşi pistol Carpaţi, despre care ştiam de multă vreme că face parte din dotarea organelor. Surprizele, pentru noi, se ţineau lanţ.
            - Vom merge în cea mai mare linişte spre Grota Urşilor, pe două trasee diferite şi-i vom lua prin învăluire pe duşmanii poporului. Ne vom folosi de avantajul că spionii habar n-au că noi am aflat de debarcarea lor şi le-am luat urma.
            - Dar noi n-avem niciun fel de armă! – îngăimă, speriat, cineva din grup.
            - Voi n-aveţi nevoie de arme! Arma voastră va fi surpriza totală. Şi liniştea mormântală! – îşi încheie şeful expunerea.
            Am nimerit în echipa colonelului. Pe de o parte, eram mai liniştit ştiindu-mă sub comanda unui profesionist, pe de alta, frica, această mamă a prudenţei mă tot zgândărea: În ce naiba ai intrat, Florine? Mai ieşi, oare, viu din noaptea asta? Destinul chiar îţi cere să devii un erou al neamului? Să-mi rămână oasele pe-aici, pe la Borsec? Ce-or să se facă mama, tata? Mă consolam tot eu în final, abordând o gândire pozitivă: Fii liniştit, nu eşti singur în teatrul de război şi-apoi... suntem conduşi de un maestru în arta diversiunii, colonel de securitate! Umăr la umăr cu mine avansa colegul de echipă, cel ce făcea extrema stângă, Paralizie.
            - Florine, eu mai am un pic şi fac pe mine! – mă atenţionă el cu o voce sugrumată.
            - Stai, băi, liniştit! Tu nu vezi ce comandant avem? Colonel de Securitate, băi! Şi-apoi, duşmanii poporului nu ştiu că venim taman acum peste ei! Îi mâncăm de vii, mama lor! – încercai eu să-i alung lui Paralizie umbrele fricii din suflet, umbre care, fie vorba între noi, mă asaltau şi pe mine.
            Până să înţelegem prea bine ce aventură trăiam, ne apropiarăm de obiectiv şi colonelul ne făcu semne cu mâna să ne împrăştiem pe un aliniament invizibil şi să ne găsim adăpost pe după copaci sau ridicături înzăpezite. Nici n-apucarăm să ne ocupăm bine poziţiile, că se auziră primele focuri:
            - Poc! Poc!
            Liniştea nopţii a fost spartă brutal. Păcănitul armelor, dureros de zgomotos în liniştea profundă a pădurii, a fost urmat îndeaproape de un ecou ce se pierdea în depărtări şi amplifica frica ce-şi punea tot mai pregnant amprenta pe noi.
            - Uiiiuuuuuuuuu! – se pierdea în întuneric şuierul ecoului. Au fost suficiente doar acele două împuşcături pentru a simţi cum tot sângele îmi fuge din obaji. Tremuram din tot corpul, iar inima... inima bătea năvalnic, să-mi spargă pieptul.
            - Florine! Băi Florine! – mă auzii strigat, din spatele meu, de Paralizie.
            - Ce-i? Ce strigi aşa disperat? – mă răţoii şi-i întorsei coechipie-rului o privire furioasă. Strigătul lui gâtuit de spaimă avusese asupra mea acelaşi efect ca şi zgomotul împuşcăturilor de mai devreme. Nu apucasem să mă desprind de gândurile sumbre, că acum se găsea el să mă atace, pe la spate, doar prin simpla deschidere a gurii. Colegul mă privea îngrozit, cu ochii lui beliţi, ieşiţi din orbite.
            - Băi, m-am căcat pe mine!
            Nu mă aflam în dispoziţia de a mă amuza. Nu era nici locul, nici momentul. Frica era comună, doar că... eu nu o comisesem. Încă.
            - Acum ţi-ai găsit băi, să te apuce? – răbufnii dezlănţuit pe toate nenorocirile lumii.
            - Poc! Poc! – se auziră alte două împuşcături.
            Urmă o răpăială scurtă de răspuns din cealaltă parte. Noi, undeva pe la mijloc, în chiar centrul acţiunii.
            - Poc! Poc-poc-poc-poc! – reluă tirul sacadat prima armă.
            Nu mai aveam mult şi-o păţeam şi eu ca Paralizie.
            - Au! Au! M-au lovit! – un ţipăt de durere răzbătu până la noi. Era vocea profesorului! Ce-o fi păţit? Căutam privirile coechipierilor, dar toţi erau ca şi morţi, cu faţa înfiptă adânc în zăpadă. În comparaţie cu ei, Paralizie mai era şi... Mă gândeam la ce era mai rău. Dacă, Doamne fereşte...
            - Băieţi, l-au lovit pe dom’ profesor! – se auzi de undeva, de mai departe, vocea tremurată a lui Ţighiliu.
            - Cum, băi? Nu-i adevărat!
            - Tu nu l-ai auzit băi, tâmpitule? Sau eşti surd?
            Au urmat câteva momente de linişte apăsătoare. Şi derută. Focurile de armă conteniseră, dar frica ne anihilase tuturor ultimele fărâme de eroism. De undeva, din necunoscut, răzbăteau la noi doar gemetele surde ale profesorului. Dintr-odată, se auzi o voce izbăvitoare, declanşatoare de energii încă nebănuite:
            - Săriţi, săriţi, băi, sunt aici, i-am prins! – zbieră cineva din faţa noastră.
            - La atac, băieţi, pe ei! – ne ordonă colonelul.
            Nici nu ştiu cum am sărit, ca un arc descătuşat din tranşeea mea improvizată şi, urlând ca un apucat, m-am repezit spre brazii înzăpeziţi din faţa noastră, aliniamentul de protecţie al periculoşilor spioni americani.
            - Înainteeee!
            Văzusem asta prin filmele de război cu soldaţii ruşi eliberatori, victorioşi împotriva hoardelor fasciste. Colegii m-au urmat, impulsionaţi de aceeaşi lăudabilă bravură, în atacul ce trebuia să fie decisiv:
            - Uraaaa! – strigară şi ei cu un curaj înconştient şi se avântară spre necunoscut.
            A urmat o brambureală generală, generată de împuşcături, strigăte de luptă, urlete de durere şi... hohote de râs. Hohote de râs?! În haosul general, în care atacam ca orbeţii o redută invizibilă, ocupată de nişte duşmani periculoşi, la fel de invizibili şi folosindu-ne doar de armele inimilor avântate, ale braţelor, gurilor şi curajului nebunesc, propriu vârstei adolescentine, ne-am trezit într-un fel de trecătoare, cu stânci colţuroase de o parte şi de cealaltă, hăbăuci şi dezorientaţi. Ne întorceam brusc într-o parte sau în cealaltă, răcneam bezmetic unii la alţii, ne împiedicam de toate cioatele înzăpezite şi ne speriam de noi şi de umbrele noastre.
            - Unde-s, măi? Unde-s spionii? – ţipa unul.
            - Uite-i băi, după ridicăturile alea! – răspundea altul cu vederea mai ageră.
            Hohotele de râs ieşeau tot mai bine în evidenţă şi se amplificau pe măsură ce hărmălaia îşi pierdea din intensitate, nemaifiind de nimic întreţinută. Profesorii noştri şi cei doi securişti râdeau de mama focului şi, arătând spre noi, eroii:
            - Spionii, băi! Hă, hă, hă! Aţi prins spionii, băi? Hă, hă, hă!
            - Şpeon! Şpeon! – se strâmba profesorul hohotind cel mai tare.
            Ne-am întors la vilă într-o cu totul altă dispoziţie decât la pornirea în misiune. Toţi râdeam cu poftă de farsa trăită şi ne povesteam unul celuilalt emoţiile prin care trecuserăm. Şi faptele de eroism individual, bineînţeles. Descătuşarea era generală. Totul se terminase nesperat de bine. Schiurile nu ne mai păreau o povară şi nici nu le mai ţineam regulamentar, pe umăr. Eu unul... le purtam sub braţ. Restul de noapte s-a petrecut într-un amestec de poveşti fantastice, miştocăreli şi chicoteli, farse şi împunsături, până ce a sunat nesuferita deşteptare. De fapt, în noaptea aceea, ne-am trezit toţi înainte de a adormi.
            - Şpeon! Şpeon! – strigă dimineaţă, în loc de salut, la intrarea în sala de mese, profesorul.
            - Şpeon! – răspunserăm noi în cor, asemenea unei trupe aliniate în faţa comandantului, amuzaţi.
            - Paralizie, ce făceai tu, acolo, prin boscheţi, măi băiete? – îşi persiflă profesorul extrema stângă.
            Un hohot general de râs zgudui sala de mese. Toţi erau în temă cu... accidentul lui Paralizie. Eu nu povestisem nimănui păţania, dar astfel de evenimente nu aveau cum să scape vigilenţei grupului.
            - Când te-a pocnit, măi? Înainte sau după ce m-au rănit pe mine şpeonii?
            - În timp ce, dom’ profesor! – răspunse în locul nefericitului, vecinul lui de masă.
            Noi hohote de râs inundară sala de mese. Săracul impricinat îşi ascunse faţa în propria farfurie şi se făcea că nu înţelege ironiile colegilor. Ce era el oacheş de felul lui, dar acum devenise negru ca tăciunele. De acolo, dintre ouăle cu şuncă prăjite răzbătea doar un mârâit nervos, greu de descifrat:
            - Las’, c-o să v-o plătesc eu!...
            - Ei, gata cu distracţia – încercă profesorul să amelioreze indispoziţia lui Paralizie. La treabă acum! În jumătate de oră să vă văd pe pârtie! Poate ne-ntâlnim şi cu şpeonii... – trasă el, bine dispus, programul dimineţii, într-o ultimă şarjă de hohote ale adunării.
            Programul de masă era bine stabilit. Ca la armată. În jumătate de oră trebuia să fim cu masa servită, afară în careu şi cu schiurile în spate.
            - Astăzi, concurs! – decretă rănitul din ajun. Veţi efectua câte două coborâri pe pârtie, de la nivelul trei. Vă voi cronometra şi, cine va ieşi primul...
            Profesorul îşi roti amuzat privirile peste capetele noastre şi, rotindu-şi nelipsitul fluier agăţat de o panglică tricoloră, decise:
            - Cine va ieşi primul... va primi un fluier după ceafă!
            Rumoarea plana în sala de mese şi zgomotele provocate de lovirea furculiţelor de farfurii însoţeau starea generală de bine.
            - Voi vă gândiţi numai la premii, trântorilor! Ce, credeţi că dacă aţi prins doi şpeoni americani, gata, meritaţi vreo recompensă? Iar tu, Yeti, tu vei coborî de la nivelul unu.
            Alte hohote însoţiră vorbele antrenorului, doar că, de data aceasta, îmi erau adresate. Îmi ascunsei capul în farfurie pentru a evita miştocăreala generală.
            - Dacă n-aveai schiurile alea prăpădite... Ce, credeai că-ţi fac vreun favor?! Gata: am hotărât!
            Profesorul ştia să echilibreze situaţia şi să oblojească rănile sufletului. Ultimele două zile de cantonament au fost cele mai faine  pentru mine. Atenţia tuturor s-a deplasat de la Yeti, omul zăpezilor către Paralizie, cel care, prin emanaţiile sale mirositoare i-a dovedit la timpul potrivit pe şpeonii americani. Toată suflarea de pe pârtie aflase de aventura şi de faptele noastre de eroism, inclusiv de păţania bietului Paralizie. Ne cam invidiau sportivii din celelalte centre din ţară. Aveau de ce: ei nu trăiseră o aventură atât de incitantă. Şi, unde mai pui că, la a doua coborâre, am reuşit să trec linia de sosire. La mine nu conta timpul din cronometru, ci doar... să reuşesc să alunec pe schiuri, finişul. Bineînţeles, m-am căpătat cu promisul fluier după ceafă, recompensa promisă.
            - Ai grijă, să nu ţi se urce la cap! – mă atenţionă profesorul, cu dragoste părintească în glas.
            În ce priveşte aventura din noaptea aceea cu lună plină, de la Grota Urşilor, ea a devenit un reper al copilăriei mele. Unul cu spioni americani înarmaţi până-n dinţi şi cu securişti bine instruiţi şi dotaţi cu pistoale Carpaţi. Lauda fiind o caracteristică umană generală, nici participanţii nu au făcut excepţie şi s-au deconspirat singuri. Aşa am aflat, încă de la întoarcerea din misiune, că rolurile şpeonilor şi ale securiştilor le-au jucat ceilalţi profesori din tabără, de prin alte judeţe şi, deci, necunoscuţi nouă. Cât despre pistoalele Carpaţi... probabil că văzusem eu prea multe filme de război. Povestea aceasta fantastică am mai relatat-o odată, la admiterea la liceu, la teza de limba română. La partea de literatură aveam de ales între două subiecte, din care unul era scrierea unei compuneri literare. Tema, ne privea. Din comoditate (ca să nu tratez celălalt subiect, care implica o analiză literară ce-mi părea mai pretenţioasă, datorită rigurozităţii obligatorii), am ales compoziţia liberă, crezându-mă scriitor. Încă nu eram conştient că, înainte de a deveni scriitor, trebuie să stăpâneşti la perfecţie limba în care vrei să-ţi aşterni gândurile. Nu că acuma n-aş mai pica uneori victima propriilor erori de scriere. Sau că m-aş crede scriitor... Dar, cel puţin, eu îmi dau seama de importanţa stăpânirii limbii în care mă exprim...  
 
            Încep să se vadă rezultatele. Abia când am revenit acasă şi am reluat obişnuitele antrenamente, mi-am dat seama de cât de mult am acumulat din punct de vedere fizic în timpul durului cantonament. Sprinturile mele pe extremă aveau un zvâc suplimentar şi nici nu-mi mai ieşea limba de un cot la antrenamente. Profesorul mă folosea tot mai mult în timpul meciurilor şi eficienţa mea începu să se vadă şi pe tabela de marcaj. Eram înscrişi în divizia şcolară, divizie care cuprindea şcolile sportive din toate judeţele, aşa că, duminica, eram angrenaţi în meciuri palpitante, în Galaţi sau în deplasare. Fratele meu a continuat să mă încurajeze şi a avut un rol decisiv atunci când, descurajat de vreo răutate din partea coechipierilor, mă bătea gândul retragerii.
            - Măi, tu eşti fraier şi te iei după toţi derbedeii?
            - Da, măi Lulule, da’ Carp ăsta îmi pasează mingea tot într-o ciudă! – replicam eu cu năduf.
            - Şi ce treabă ai tu cu proştii? Dă-i-o şi tu la fel de tare, să vadă şi el ce înseamnă să fie pus în dificultate!
            Avea dreptate fratele meu, dar forţa mea nu se compara nici pe departe cu a tunarului echipei. Când se-nfingea Carp odată pe picioare la limita careului de nouă metri şi când trăgea o ghiulea... aproape că spărgea plasa. Fusese convocat şi la lotul naţional...
             - Meşca, treci în teren! – porunci, de pe bancă, profesorul. Vezi că acolo, pe partea ta, ai o pâine de mâncat! – fu ultimul sfat, înainte de intrarea mea în joc.
            Aveam numărul treisprezece pe tricou. Nu-l dorise nimeni şi m-am găsit tocmai eu să-l port! Nu credeam în superstiţii şi voiam să conving în ciuda numărului fatidic de pe spate.
            - Şerbaneee, pasă, băi!
            Prima intercepţie, primul sprint, prima reuşită. Figura o repetasem îndelung la antrenamente şi, cu Şerban, portarul, mă înţelegeam de minune.
            - Sprint înapoi! – strigă de pe margine, satisfăcut, profesorul.
            Ei, da, nu era timp de felicitări. Doar că, reuşita neaşteptatului gol, mă aruncă iarăşi în obişnuita transă şi nedoritul văl al emoţiei îmi înceţoşă privirea. Vuietul tribunelor pline ale sălii I.C.O.R. îmi dădea aripi ce-mi permiteau să abordez partida mult mai curajos decât de obicei. Începeam să mă scutur de complexul inferiorităţii.
            - Bravo, Florine, bravo, băi, scârţ! – recunoscui alintătura obişnuită a fratelui, de undeva, din tribune. Venise însoţit de o gaşcă întreagă de prieteni să mă susţină. 
            Jucam cu Şcoala Sportivă din Oneşti. Pentru mine reprezenta un prim examen ca sportiv de performanţă. Şi voiam să dovedesc (şi să-mi dovedesc) că sunt bun. Îmi intrase în cap să nu-i las adversarului direct nicio posibilitate de mişcare. Astfel încât, de câte ori se pregătea să primească mingea, eu făceam un pas în faţă, incomodându-l.
            - Stai, băi, pe semicerc! – îmi strigă iritat Tatian, interul de pe partea mea.
            Nu consideram că trebuia să iau în seamă sfaturile lui. Ce, s-a găsit el mai deştept să mă-nveţe pe mine? Încăpăţânat, îmi continuai mişcarea de incomodare a adversarului direct. O dată... de două ori... La un al treilea atac, în clipa în care am făcut pasul în faţă, pivotul advers, observându-mi mişcarea şi profitând de spaţiul liber lăsat în spatele meu, s-a strecurat pe lângă Tatian, a primit pasa de la inter şi... a fost gol! Muream de ciudă!
            - Nu ţi-am zis, băi, să stai la locul tău? – mă apostrofă Tatian.
            Nu mai aveau rost reproşurile. Înţelesesem şi singur că schema mea fusese păguboasă. Din clipa aceea nu m-am mai desprins de semicerc atunci când eram în apărare. Şi nici nu s-a mai marcat în zona mea.
            - Meşca, treci pe bancă că te strici! – îmi strigă de pe margine profesorul.
            Îmi era necesară pauza. Trebuia să-mi pun ordine în gânduri şi să uit prostia făcută.
            - Nu-i nimic, din greşeli se învaţă! – mă ajută antrenorul să scap de trauma erorii.
            Tot lotul era rulat în timpul unui meci. Nimeni nu tocea banca de pomană. Fiecăruia i se dădea cel puţin o şansă în timpul unei partide. Eu am avut parte de două în jocul cu Oneştiul. Şi eram hotărât să fructific la maximum oferta.
            - Vasiliule, ieşi afară! Intră Meşca! Tu ce gâfâi aşa, măi? Ori n-ai mâncat azi dimineaţă?
            Schimbările se făceau întotdeauna pe faza de atac, când echipele se rearanjau pe semicerc. Exceptând cazurile în care se pleca pe un contraatac. Dacă în apărare adversarul direct mi-o făcuse, am început să-l sâcâi în atac, prin fente rapide din corp şi driblinguri scurte. De trei ori am reuşit să-l depăşesc şi tot de trei ori am fost faultat pe semicerc, în momentul aruncării la poartă. 7 metri! Colegii mai forţoşi erau responsabili ai loviturilor de la şapte metri, eu neridicând nicio pretenţie justificată în acest sens. Mă simţeam răzbunat şi consideram că mi-am reparat greşeala din debutul partidei. Unde mai pui că am mai prins un contraatac pe extremă, finalizat cu un gol la vinclu... Două goluri şi trei lovituri de la şapte metri obţinute... nu era deloc puţin pentru un meci-examen.
            - Ai grijă să nu te deochi! – îmi trase profesorul una scurtă după ceafă, semn clar de satisfacţie pentru jocul făcut.
            Credeam că – gata! – m-am lansat! Şi că sunt, într-adevăr, bun! Gândeam iar, cu curaj, la lotul naţional. Asta pentru că eram naiv. Mai aveam atât de mult de muncit...
 
            Mi-am descoperit un admirator! Peste ani când, am ratat admite-rea la facultate şi am ajuns să fac armata la un an şi patru luni, mi-am întâlnit un admirator, unul Herbei, caporal aflat în ciclul doi de armată.
            - Măi, tu nu cumva eşti Meşca, handbalistul de la Şcoala Sportivă? – mă interogă acesta de cum mă văzu.
            - Daaa, eu sunt! – îngăimai eu speriat de mediul ostil în care ajunsesem.
            - Băi, ce jucător mare eşti! Te-am văzut odată într-un meci cu ăia de la Oneşti. L-ai făcut arşice pe fazanul de pe partea ta! Gata: te iau la mine în grupă! O să fii protejatul meu, să să n-ai nicio grijă!
            Nu ştiu ce înţelegea el prin protejat dar, în luna de instrucţie ce a urmat şi în care el mi-a fost comandant de grupă (un termen ce-l consider cam pretenţios, având în vedere nivelul la care ne găseam noi), am avut parte de şapte plantoane doi! Şapte! Cele mai multe din toată grupa de pufoşi din care făceam parte! Tovarăşul caporal Herbei obişnuia să mă vrăjească că-mi face un mare favor, repartizându-mi schimbul doi la plantoane: - Meşca, iar dormi de două ori la noapte! Aş! Stingerea se dădea pe la nouă seara, iar schimbul doi începea pe la ora doisprezece. Nu puteai aţipi de şicanele veteranilor, a râsului şi umorii generale şi, când să te prindă somnul, intrai de planton. Până la ora trei dimineaţa. După ce predai schimbul şi-ţi găseai, în fine, odihna mult dorită în culcuşul patului, furat de visele, adeseori erotice, în compania iubitei de-acasă, auzeai nesuferita comandă a plantonului trei:
            - Deşteptaaaaarea! – însoţită de zgomotul antipatic al unei cârâitoare şi de aprinsul tuturor luminilor.
            - Scoală, răcane! – comanda, somnoros şi morocănos, de lângă mine, caporalul Herbei, în timp ce el se întorcea pe partea cealaltă, furând armatei câteva minute bune. 
            Nu am descoperit niciodată prietenul din el... – caracterul nu-l ajuta. Cert este că, în ultima lui zi de armată, câţiva dintre colegii mei de leat l-au urmărit prin livadă şi i-au aplicat o corecţie corporală aşa, ca de aducere aminte peste ani. Nu am făcut niciun gest pentru a-i împiedica. Îşi făcuse prea mulţi duşmani, admiratorul meu.
            Ca o ironie a soartei, coleg de ciclu cu Herbei, l-am găsit în armată pe fostul meu coechipier Paralizie. Avea armata aşa un efect în a deconspira caracterele umane... Lui Paralizie, care nu a strălucit niciodată ca sportiv şi nici cu şcoala nu a fost în prea mare tandreţe, i s-a ivit nesperata ocazie de a se răzbuna pentru mândria nereperată cu ocazia prinderii şpeonilor în pădurea de la Grota Urşilor. Iar eu i-am apărut în cale la momentul (lui) potrivit. În sarcina unui soldat de ciclul unu (cum eram eu) cădeau  toate corvezile armatei: amintitele plantoane, curăţenia pe sectoare (dimineaţa, la prânz şi seara), incluzând aici dormitoarele, sala de mese, WC-urile, plus garda la drapel, măturatul frunzelor pe-afară... La toate acestea se adăugau multiple abuzuri cărora noi nu ştiam a le face faţă, de genul spălatului şosetelor celor de ciclul doi, curăţarea mizeriei de pe jos cu ajutorul periuţei de dinţi sau a propriului trup, remorcat, în amuzamentul general, de către un fruntaş sau caporal. Mizerii umane!
            Revin la Paralizie. Într-o seară, după cină, am rămas la sala de mese pentru curăţenia de rigoare. Îmi venise rândul. Supraveghetor vigilent al îndeplinirii misiunii de luptă: Paralizie. Mă aşteptam la un serviciu uşor, doar eram camarazi vechi, dar... soldatul de ciclul doi a fost intransigent!
            - Asta numeşti tu, curăţenie, soldat? – mă apostrofă veteranul de ciclul doi Paralizie, ştergând cu mâna o dâră invizibilă de pe una din mese.
            - Ce-ai, băi, colega, ai înnebunit? Nu vezi că lucesc toate de curăţenie? – îi replicai pe un ton camaraderesc şi afectuos, totdată.
            - Aici nu suntem colegi, soldat! Unul ca mine nu are cum să fie coleg cu un pufos! – îşi bombă el pieptul de soldat de ciclul doi. Treci pe motoretă şi ia-o de la capăt!
            Motoreta reprezenta culmea descoperirilor ştiinţifice în materie de curăţenie pe sectoare în armată şi era, de fapt, un teu din lemn pe care se înfăşura o cârpă murdară, înnegrită în urma repetatelor utilizării, cu care nefericitul de ciclul unu îşi desăvârşea importanta misiune administrativă.   Sala de mese îmi părea imensă. Mai ales că trebuia să rezolv singur sectorul, sub atenta supraveghere neaşteptat de exigentă a soldatului de ciclul doi, cel cunoscut sub numele de cod: Paralizie.
            - Drepţi! – sună, dintr-odată, comanda tunătoare a şefului.
            Speriat, am luat instantaneu poziţia de drepţi, încurcându-mă în motoretă, pe care nu mai ştiam cum s-o tratez: ca pe o armă şi s-o strâng la piept sau să-i dau drumul pe cimentul sălii. Oricum aş fi procedat, rămâneam expus reproşurilor superiorilor şi, bineînţeles, pedepselor cuvenite.
            - Ce se execută aici, soldat? – mă chestionă cu intenţia vădită de a mă face să-i simt autoritatea, fruntaşul Fluturaş.
            - Curăţenia în sala de mese, să trăiţi! – bâiguii, disciplinat şi speriat, fruntaşului din faţa mea.
            - I-auzi, băi Fluturaş, bibanul are pretenţia c-am fi colegi! Nu crezi c-ar trebui să-l învăţăm cum stă treaba cu armata? – provocă, insidios, Paralizie, atacul decisiv.
            - Să trăiţi, tovarăşe fruntaş! Aşa se răspunde superiorului! – preluă Fluturaş pasa colegului său, belindu-şi la mine ochii bulbucaţi şi spălăciţi ce-i încadrau faţa rotundă, roz şi tâmpă. (Descrierea aceasta acum mi-o permit. Atunci nu îndrăzneam nici să ridic ochii la superiorul meu, darămite să gândesc atât de îndrăzneţ.)
            Stau şi acum şi mă întreb: cum de nu a avansat şi mai mult în grad fruntaşul Fluturaş? Avea toate calităţile unui candidat la gradele (cârpele şi tablele) milităriei la un an şi patru luni, adică: era prost crescut, cu carte puţină şi fudul. Ofiţerii epocii (pe care, în general, nici pe ei nu-i prea caracterizau bunele maniere – cu excepţiile de rigoare!) îi preferau deoarece, prin lipsa lor de scrupule, îi dominau pe soldaţii de ciclul unu (bibanii, pufoşii) şi, în felul acesta, menţineau fără prea multe eforturi, disciplina trupelor. Se spune că prostul, dacă nu-i fudul, parca n-ar fi prost destul! Se potriveau perfect proverbului de mai sus aspiranţii cu opt clase ai efemerelor grade cazone. Erau conştienţi că armata reprezenta unul din puţinele momente (dacă nu singurul) ale vieţii când puteau deveni şi ei şefi.
            - Băi soldat! – se răsti fruntaşul Fluturaş la mine. Băi, eu dacă mă scutur oleacă, cade rugina de pe mine, băi! Ăsta e soldatul de ciclul doi! – şi fruntaşul chiar execută o scuturare caraghioasă de trup, umflându-şi, în acelaşi timp, cu mândrie, pieptul, ciolănos.
            Am comis-o şi, până să mă controlez, un zâmbet mi-a scăpat în colţul gurii. Atât mi-a fost:
            - Băi, tu râzi de mine sau râzi cu mine? – se năpusti, furios, fruntaşul Fluturaş la inculpat.
            Am rămas mut. N-aveam ripostă. Ştiam răspunsul, le ştiam şi replicile, eram conştient şi de urmările actului de indisciplină comis. Dacă râdeam cu el (cu veteranul de ciclul doi), riposta i-ar fi fost pe măsură: - A, îţi permiţi să râzi cu mine?! Sau dacă, mai grav, alegeam cealaltă formulă de răspuns, o sfecleam de-a binelea: - Cum?! Râzi de mine?! O dilemă ce nu a fost niciodată rezolvată, de niciun biban, în faţa niciunuia dintre superiorii de ciclul doi.
            - Băi soldat, eu sunt veteran, mai am câteva luni şi mă liberez, pe când tu, tu ai armată pe viaţă, băi! Asta e diferenţa dintre noi! – îşi finaliză, triumfător, fruntaşul Fluturaş, filosofica-i disertaţie.
            - Hai liberare! – se trezi urlând din toţi rărunchii, Paralizie, ca o subliniere a spuselor fruntaşului şi, în acelaşi timp, pentru a adăuga noi motive de întristare umilului de pe motoretă.
            Într-adevăr, la acest capitol îi dădeam mare dreptate lui Fluturaş: în timp ce ei (el, Paralizie, Herbei şi-ai lor) mai aveau câteva luni până la liberare (ce puţine îmi păreau ale lor!), pe mine mă aştepta armată pe viaţă (ce multe îmi păreau ale mele!)!
            - A.M.R. 200! Hai liberare! – ţipă din nou, isteric, Paralizie, cât îl ţineau bojocii, în sala de mese.
            (Notă explicativă: A.M.R. = au mai rămas. Adică, urletul lui Paralizie, neprescurtat, ar fi sunat aşa: - Au mai rămas două sute de zile! Dar parcă, neprescurtat, nu ar mai fi avut acelaşi farmec, nu s-ar fi bucurat de aceeaşi rezonanţă! Prin toate cotloanele unităţii, adică pe pereţii de la W.C., pe mese, pe uşi, scrijelit pe copaci etc. găseai: A.M.R. 82! Sau: A.M.R. 45! Bine, punctuaţia... cam lipsea... De asemenea, nicio epistolă trimisă acasă, la părinţi sau la drăguţă, nu se putea încheia mai fericit decât cu acel A.M.R. ... Ce fericiţi trebuie să fi fost cei care puteau imortaliza aceste repere de timp cu cifre atât de mărunte!)
            În seara aceea am gonit cu motoreta pe sectorul numit sala de mese până târziu, în noapte, în batjocura şi dispreţul veteranilor de ciclul doi.
M-a salvat oboseala (lor, nu a mea, căci eu nu aveam dreptul la un aşa lux) şi plictisul unui joc ce devenise monoton.
            Nici de Paralizie şi nici de vreunul dintre superiorii de ciclul doi de care am avut parte în armată nu am mai auzit vreodată după aceea. S-au întors, mai mult ca sigur, în mediile din care au provenit, în anonimat, acolo unde le era locul.
            No Face, No Name, No Number – este refrenul şi titlul unui cântec al nemţilor de la Modern Talking. Aşa au rămas ei, veteranii, în conştiinţa mea. I-am uitat, i-am iertat, i-am şters din memorie. Dacă n-ar fi fost povestea aceasta... No Face, No Name, No Number.
            Dar cea mai mare dezamăgire am încercat-o atunci când, ajunşi în ciclul doi, majoritatea colegilor mei le-au copiat întrutotul apucăturile mizere. Chiar dacă, în clipele noastre de deznădejde şi frustrare, i-am convins să jure că nu vor uita aceste umiliri şi vor avea un comportament demn faţă de noii veniţi în armată. Şi-au uitat jurămintele, iar eu m-am dezis şi de ei, ca şi de înaintaşii lor.
           
            Gata?! Asta-i tot?! – nu mă lăsă Vocea să-mi opresc şirul gândurilor.
            Păi, ce-ar mai fi de adăugat?
            Termină-ţi ideea! Ce s-a întâmplat în ciclul doi cu leatul tău? De ce te-au decepţionat colegii? – mă ajută tot ea să reiau nararea de acolo unde mă oprisem intenţionat.
            Eram iritat. Nu pentru că retrăiam momente neplăcute – de mult le dădusem la spate – ci pentru că trebuia să-mi amintesc de răutatea oamenilor, o răutate generalizată. Şi, în armată, a fost pentru prima dată când m-am confruntat cu nimicnicia unor oameni, a semenilor mei! A fost un şoc!
            De ce m-au decepţionat colegii? Aş prefera să nu mai vorbesc despre ei. Cert este că, eu unul, am continuat să folosesc „motoreta” şi în ciclul doi, cot la cot cu noii „pufoşi”. Şi nu numai „motoreta”. Toate privaţiunile vieţii de ostaş le-am împărţit cu ei.
            O făceai demonstrativ? – mă presă, suspicios şi atentă la detalii, Vocea.
            Nu, deloc! – răspunsei speriat că aş fi putut lăsa loc unei astfel de interpretări. Aşa gândeam că este corect să mă port. Nu le eram cu nimic superior colegilor mai tineri, aşa cum nu le fusesem cu nimic inferior vechilor... „tovarăşi”. Atitudinea aceasta făcea parte din educaţia mea, era conformă celor „şapte ani de-acasă”.
            Şi cum, chiar toţi colegii de leat au dat dovadă de lipsă de caracter?!
            În toată vâltoarea aceea de amintiri neplăcute şi de chipuri şterse, schimonosite de urâţenii, reuşise să reziste timpurilor figura luminoasă a Grindanului şi un zâmbet fugar îmi trădă seninătatea. Mitică chiar a fost un personaj, unul pozitiv!
            L-am avut alături, tot timpul, pe Mitică Grindanu’...
            Tot e bine. Oricum, despre acest personaj o să ţi se mai ofere ocazia să povesteşti! – şi Vocea mă lăsă, în fine, cu ale mele.
           
            Aruncarea la poartă prin rostogolire sau... începutul sfârşitului. Antrenamentele debutau cu o încălzire uşoară, urmată de o alergare de anduranţă în jurul sălii I.C.O.R. (executată afară, indiferent de anotimp), apoi exerciţii de forţă, altele de îndemânare, de detentă, sprinturi repetate, joc de unu la unu pentru deprinderea driblingului, aruncări la poartă cu şi fără paravan, aruncări de pe semicerc, din plonjon sau prin rostogolire...
            Rostogolirea m-a pierdut. A fost o modă a deceniului şapte pe care profesorul punea mare preţ: executarea aruncărilor la poartă prin rostogolire. Dacă, până atunci, şuturile la poartă de pe semicerc se finalizau prin plonjon acum, în mare vogă, deveniseră rostogolirile. Pentru pivoţi, metoda îmi părea justificată şi... posibil de executat. Ei, în lupta acerbă de pe semicerc cu nişte adversari de regulă puternici şi neiertători, nu aveau întotdeauna şansa reuşitei unui plonjon eficient care să adauge un plus dinamicii aruncării. În schimb, rostogolirea, tot un fel de dribling, le oferea posibilitatea unei piruete rapide pe semicerc, finalizate cu o aruncare surprinzătoare pentru adversari. Valabilă figura pentru unul ca Pavel sau Grecu, pivoţii noştri scunzi, agili şi rapizi. În schimb, pentru unul ca mine, lunganul de pe extremă dreaptă, atacând poarta adversă dintr-un unghi ce, de regulă, nu depăşea cincisprezece grade, aruncarea prin plonjon îmi părea singura soluţie. Una eficientă. Spaţiul, dinamica mişcării îmi permitea o astfel de execuţie. În unghiul de cincisprezece grade avut la dispoziţie, cu maximum un metru, un metru şi jumătate distanţă între mine şi adversar, după depăşirea acestuia şi ajungerea pe semicerc, nu dispuneam de spaţiul necesar executării unei rostogoliri până la picioarele portarului şi a unei aruncări plasate pe lângă el. Intram într-un unghi mort, favorabil ultimului apărător. Putea chiar să mă lase liniştit în pace – n-aveam nicio şansă! Plonjonul, în schimb, îmi oferea posibilitatea intrării în viteză pe semicerc şi, cu mâna stângă largată în prelungirea corpului, îmi măream unghiul de aruncare şi, deci, şi şansele de reuşită creşteau.
            - Meşca, treci şi execută aruncări la poartă prin rostogolire! – auzeam nesuferita comandă.
            Profesorul nu mă slăbea deloc cu această execuţie. Odată cu acumulările fizice şi tehnice evidente, pretenţiile faţă de mine crescuseră şi se ocupa îndeaproape de şlefuirea deprinderilor handbalistice. Forţând ameliorarea carenţelor observate încă de la început, mă punea să exersez până la exasperare pasele cu peretele, aruncările de la nouă metri peste obstacole (reprezentate de o băncuţă nevinovată) şi, bineînţeles, chinuitoarea aruncare la poartă prin rostogolire. Mi s-a explicat mişcarea poză cu poză, mi-a fost exemplificată de către simpaticii pivoţi Grecu şi Pavel, chiar şi de către seniorii de la C.S.U. Galaţi, atunci când se nimerea să ni se intersecteze drumurile la schimbarea ştafetei în sala I.C.O.R., dar... nu se lipea de mine. Dacă mi-ar fi pus cineva piedică în timpul unui sprint, cădeam, instinctiv, prin rostogolire. Şi o făceam foarte bine! Da, dar adversarii... nu-mi puneau piedică ca să le pot da eu gol prin această metodă la modă. Profesorul mă dojenea, colegii se amuzau de neputinţa mea, iar eu sufeream cumplit! Am început să-mi pierd încrederea de sine, să nu mai cred în şansele mele şi chiar locul de titular în echipă, ce părea la îndemână, a început să fie tot mai mult pus sub semnul întrebării. Lovitura  decisivă am primit-o de la cine mă aşteptam cel mai puţin: de la Şerban, portarul nostru titular.
            Acesta, nu ştiu de unde i-a venit tâmpita idee, dar l-a adus la sală, să-l facă mare handbalist, pe un văr de-al său căruia nu-i mai ţin minte numele. Ştiu doar că, acesta, fiind un tip construit aşa, cam ca din topor, adică scund, îndesat, cu capul mare, vânos, şi-a atras din prima porecla de Ţăranu’. Şi-aşa i-a rămas numele din acel moment. Cel puţin pentru mine care, recunosc, îi acordam noţiunii conotaţii negative. Ţăranu’ poseda o calitate pe care nu aveam cum să i-o contest: era stângaci ca şi mine. La înălţimea sa modestă, n-ar fi fost productiv să fie folosit ca inter dreapta, chiar dacă era vânjos, rămânând însă să-i fie probate calităţile pe extremă, locul vizat de mine...
            Ţăranu’ a confirmat rapid. Stângaci era, forţă avea, viteză de reacţie, de asemenea şi... ghinion: i-a ieşit şi aruncarea la poartă prin rostogolire! Din acel moment, steaua mea de mare handbalist în devenire a început să pălească! Calităţile mele, care aveau nevoie de antrenament şi răbdare pentru ratificare, au pălit în faţa impetuozităţii Ţăranului. Din câte am aflat ulterior, a confirmat şi la echipa mare a Galaţiului, jucând în prima divizie de handbal a ţării.
            În ce mă priveşte, profitând de faptul că ajunsesem în clasa a XII-a şi trebuia să mă pregătesc temeinic pentru cele două examene esenţiale ale vieţii – bacalaureatul şi admiterea la facultate – mi-am găsit singur o scuză plauzibilă pentru a ieşi din scena performanţei sportive şi, în consecinţă, de a renunţa la visul de a deveni un mare campion la handbal, campion mondial şi/sau olimpic. A fost un eşec ce mi-a produs o enormă suferinţă. Mulţi ani apoi am continuat să trăiesc acest vis, dar transpus doar în zona eterică, revăzându-mă adeseori în atacuri furibunde pe extremă şi marcând goluri spectaculoase în poarta adversă. - Goooool! Publicul era în extaz, iar eu... eu mă trezeam cu obrajii plini de lacrimi. Totul a fost şi... a rămas (?!)... un vis!...
 
 
MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. A doua şedinţă
 
            Vocea tăcea. Acorda un nou răgaz liniştirii mele şi revenirii pe centru. Era cât se poate de adevărat: relatând poveşti din trecut, fără să-mi dau seama, devenisem nostalgic şi... cam alunecasem pe stânga. Yin. Trebuia să mă desprind şi să revin în prezent, pentru a putea supravieţui judecăţii propriei conştiinţe.
            1 – 1! – mă ajută Vocea să revin la timpul de acum.
            Da, de data aceasta am eşuat... – recunoscui spăsit. 
            De ce crezi că ai eşuat? Începea tirul întrebărilor incomode.
            Păi, totul a pornit de la aruncarea la poartă prin rostogolire... – găsii, pe loc, o scuză plauzibilă. Convenabilă. Şi în care credeam.
            Doar atât? Doar atât poţi scoate din tine?! – mă ironiză Vocea. Parcă o auzeam şi chicotind, pitită pe-acolo, pe undeva, prin adâncul fiinţei.
            Eram şi mai mic ca ani... eram timid...
            Timiditatea asta te-a pierdut mereu! De ce nu te-ai debarasat de ea?
            Păi, ce? Era aşa de uşor? – mă trezii ripostând violent, asemenea sindicaliştilor ce bat cu pumnii în masă atunci când vor să-şi impună revendicările în faţa veroşilor patroni. Sau, pe la noi, pe malurile Dâmboviţei, în faţa guvernanţilor...
            Da, pentru că timiditatea îţi aparţinea în totalitate! Depindea doar de tine să te debarasezi de ea! Nimeni nu ţi-a impus-o, nimeni nu ţi-a apreciat-o! – deveni imperativă, Vocea. Când ai observat că reprezintă o piedică în evoluţie, trebuia s-o lepezi! Trebuia... să devii bărbat!
            Din nou, tăcere. Nu aveam răspunsuri şi nici nu mai făceam eforturi a le găsi. Obosisem. Era o oboseală psihică.
            Era Vasiliu cu ceva mai bun? Sau mai dotat? Ştii foarte bine că nu! Singurul lui atu era vârsta: era cu doi ani mai mare decât tine! Mare scofală! Asta trebuia să te doboare?! Iar Ţăranu’? Doar vâna era de el! Ştii cu ce te-a dovedit? Nu era timid! Din contra: a făcut tot ce-a putut pentru a-ţi lua locul în echipă! A tras la poartă, cu ghioaga lui, din toate poziţiile! Fără eleganţă, dar cu tupeu şi cu rezultate pe tabela de marcaj.
            Ce să zic? Eram mut.
            Şi nu ai relatat tot. Ca să scapi de vinovăţia eşecurilor, trebuie
să-ţi înfrunţi cu curaj şi obiectivitate propria istorie.
            Nu mă lăsa deloc. Mă presa, mă presa...
            Eu zic că n-am omis nimic! – îngăimai, nevinovat.
            Să-ţi amintesc eu, atunci: când, în vara aceea, a venirii Ţăranului la echipă, profesorul a plecat în concediu şi v-a lăsat pe mâna secundului să continuaţi antrenamentele... tu ai chiulit!
            De aspectul acesta chiar uitasem! Aşa a fost. Vară, vacanţă, soare, plajă, fete... toate coroborate cu eşecurile din sala de sport... A fost suficient ca dom’ profesor să plece în concediu, pentru a fugi ca un laş şi a renunţa la lupta pentru un loc în echipă. Am uitat de marile aspiraţii la primele eşecuri şi... m-am învins singur.
            Am lipsit doar cât a fost plecat dom’ profesor în concediu! Doar atât! Atât... De fapt, eram lipsit de argumente. Ştiam că, din acel moment, mi-am anulat singur toată munca de până atunci, toate acumulările.
            Aşa credeai că se ajunge la marea performanţă? Că e suficientă dorinţa şi... gata, ajungi mare campion? 
            Mă agasa insistenţa profesorului cu exersarea aruncării la poartă prin rostogolire! – încercai o eschivă demnă de scopuri mai bune.
            Ce ţi-ai spus tu, atunci? Ce rost mai are să muncesc, dacă dom’ profesor îl preferă pe Ţăranu’?” Dar te-ai gândit vreun moment că profesorul voia mai mult de la tine, că voia maximum şi că te muncea tocmai pentru că observase că ai potenţial? Te-ai gândit vreun moment la asta?
            Mă presa Conştiinţa. Mă presa al naibii de dureros.
            Nu... nu aşa am văzut atunci lucrurile. Mi-am zis că a renunţat la mine... că nu mai reprezentam o soluţie...
            Ţi-ai zis tu! – punctă decisiv Vocea, devenită Procuror.
            M-a trimis acasă! – răbufnii încolţit.
            A fost ultima încercare pentru tine! Profesorul ţi-a pus la încercare ambiţia, dorinţa de a face marea performanţă şi te-a pus să alegi!
            ... ?!
            Cum ai reacţionat? Îţi mai aminteşti?
            Întorcea cuţitul cu o determinare...
            Păi, m-am dus acasă, am pus tot echipamentul în geantă... m-am întors la sală şi... l-am predat profesorului...
            Aproape că-mi venea să plâng. La fel ca atunci, cu mulţi ani în urma când, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, depuneam la picioarele profesorului, în lumina difuză a sălii I.C.O.R., ca pe o ofrandă nepreţuită, geanta, geanta mea de sportiv cu ambiţii de mare performer, ambiţii năruite exact în momentul depunerii ei pe parchetul de joc.
            Acela a fost momentul rateului tău! Profesorul, altă reacţie îşi dorea din partea ta! El nu-şi dorea acea geantă! N-avea ce face cu ea! Nu era geanta lui! – aproape că strigă Vocea, subliniind dureros cuvântul lui”, pumnal împlântat adânc, în carnea sufletului. Geanta, nu pe el îl reprezenta, ci pe tine! Pe tine şi ambiţiile tale de a deveni un mare performer! – şi mai răsuci odată pumnalul.
            Începeam să văd. Dintr-odată, vălul acela ce mi se punea pe ochi în timpul meciurilor mele de debut, s-a ridicat şi mi-a permis să văd. Să văd şi să înţeleg. După mulţi ani în care credeam că nu mai aveam de ce să revin asupra unor alegeri din trecut, Conştiinţa îmi descifra cu claritate (cu o dureroasă claritate!) marea eroare.
            Adică... nu fusesem tratat ca un ratat?! Profesorul mă pusese să aleg conştient şi eu... eu am ales ca un dobitoc! În loc să-mi recunosc greşeala şi să-i solicit înţelegere şi reprimirea în lot eu, asemenea unui cocoşel îngâmfat nevoie-mare, m-am ambiţionat şi i-am returnat geanta. Cine a pierdut cel mai mult? Eu, în primul rând, eu, aspirantul la gloria sportivă! Eu, adultul care, la ora actuală, îi judecă cu asprime pe sportivii ce nu-şi dublează talentul cu o muncă susţinută şi se pierd pe drum. Eu, sexagenarul care lăcrimează şi acum când, la marile întreceri sportive internaţionale, drapelul românesc flutură pe cel mai înalt catarg, în acordurile imnului naţional. Doar că alţi români sunt pe prima treaptă. Eu... nu am avut niciodată acest merit!
            Da, pentru accesul la marea performanţă, talentul trebuie dublat de multă muncă, de perseverenţă, tenacitate şi spirit de sacrificiu. Şi – da! – şi de norocul pe care ţi-l oferă steaua norocoasă ce singur ţi-o alegi de pe cer în nopţile senine ale copilăriei. Mi-am urmărit eu steaua norocoasă?
            Se pare că ai început să înţelegi, ai început... să vezi! – mă trezi Vocea din propria analiză. Era, parcă, mai înţelegătoare.
            Talentat, nu ştiu dacă oi fi fost. Dar, acum îmi dau seama: la prima nereuşită am capotat. Mi-am permis să capotez...
            Da, la prima nereuşită...
            ... În loc să depăşesc momentele critice printr-o muncă susţinută, prin perseverenţă, tenacitate şi spirit de sacrificiu, exact calităţile cerute unui performer, am permis negativităţilor să mă înfrângă: am preferat fuga, ce mai, am fost... am fost laş!...
            ... când era suficient să-ţi găseşti resursele în propria fiinţă, în propriile... vise! Bănuieşti, măcar, cum ar fi evoluat viaţa ta dacă te-ai fi ţinut de vis?
            Da. De propriul vis. Visul de a deveni un mare handbalist, un mare campion mondial. Singur l-am construit, singur am renunţat la el. Atât de uşor am renunţat!... Mi s-au împăienjenit ochii. O lacrimă s-a furişat printre şanţurile de pe obraz. O alta, mai... mi-a atins inima.         
            Închidem discuţia şi – da! – rămâne 1 – 1! Chiar dacă ţi-ai asumat eşecul şi ţi-ai însuşit lecţia, eşti depunctat pentru că nu ţi-ai dus până la capăt încercarea vieţii, nu ţi-ai atins culmile performanţei sportive. Nu ai făcut tot ce ţinea de tine şi te-ai oprit cu mult timp înainte de a te cunoaşte din acest punct de vedere. 1 – 1! Aminteşte-ţi de-al patrulea legământ al lui Don Miguel Ruiz – nu l-ai urmat!
            1 – 1...
            Dacă ar fi pe dreptate... scorul ar fi mai drastic. Bine că mă mai bucur, totuşi, de clemenţă. Mai ţineam ascunse câteva păcate pe care, Conştiinţa, sunt sigur că înadins nu le-a contabilizat. Poate pentru a mă... contra mai târziu?
            Următorul vis: ai vrut să devii aviator!
            O nouă provocare generatoare de dureri de cap şi transpiraţii reci pe şira spinării.
            Am fost foarte aproape! – aproape că strigai.
            Nu aşa. Ca de obicei, ia-o cu începutul. Şi Conştiinţa-Procuror-Avocat-Judecător se puse pe ascultat poveşti.

 

Capitolul III – AM VRUT SĂ ZBOR!...
           
            Se naşte un nou vis. Copil fiind, ascultam cu răsuflarea oprită, poveştile (poveşti absolut adevărate dar, relatate în atmosfera de pace a căminului copilăriei mele, cu greu diferenţiam realul de mit) tatei de aviator, a faptelor sale de eroism săvârşite la manşa avionului, din timpul marelui război mondial. Era perioada în care, prin educaţia primită la şcoală şi desăvârşirea ei (nealterată) în familie, lucrurile, pentru mine, erau cât se poate de clare: albul era alb şi negrul era negru. Adică, ruşii erau cei buni şi nemţii, cea mai nenorocită stirpă umană.
            - Mie, tovarăşa, îmi plac la nebunie timbrele ruseşti, dar când găsesc vreunul nemţesc... îl rup cu ciudă şi-l arunc la găleată! – obişnuiam să mă laud la şcoală, la tovarăşa învăţătoare, atunci când ne povestea despre faptele de eroism ale poporului sovietic eliberator, în contradicţie cu ororile săvârşite de fasciştii cei răi. Şi bine am făcut lăudându-mă, inocent, la momentul potrivit, pentru că, mai târziu, am aflat de la părinţi că tovarăşa învăţătoare era soţie de securist. Acum, nu sunt convins că tovarăşa ar fi dus vorba mai departe dar... prudenţa vremii cerea să fii precaut. Copilul din mine se comportase conform cutumelor vremii.
            Cel mai mult mă impresionau tehnicile de pilotaj descrise de tata. Povestindu-şi faptele, le retrăia la intensitate maximă şi ni le transmitea cu tot afectul cuvenit: ne dădea numeroase detalii despre manevrele efectuate în momentele critice pentru a scăpa de antiaeriana inamică sau de avioanele duşmane, despre loopinguri şi tonouri, despre periculoasele vrii şi picaje. Eram numai ochi şi urechi şi mă regăseam alături de tatăl meu, de extraordinarul meu tată, în carlinga avionului său.
            - Am avut un coleg de prin Moldova – îşi întărea el poveştile, relatând despre unii colegi şi luându-i martori tăcuţi ai istoriilor sale – căruia îi era o frică nebună de picaje. Pilot bun, de altfel, dar... nu pot să-mi dau seama de ce îl speriau aşa de tare picajele. De câte ori era pus să execute manevra aceasta în timpul zborurilor de antrenament, tremura din toată fiinţa şi se pierdea cu totul.
            - Nicule, nu ştiu cum faci tu, dar eu, când intru în picaj, văd negru în faţa ochilor şi îmi paralizează toţi muşchii. Noroc că intervine instructorul, altfel... direct în pământ aş intra.
            - Măi, Fănele – îl încuraja tata pe camaradul său, căutând să simplifice la maximum figura cu pricina – treaba este foarte simplă: pui avionul în picaj şi, înainte de a te apropia la limita critică de pământ... tragi de manşă cu putere! Asta-i tot!
            - Şi i-a ieşit picajul, tată? – interveneam, transpus complet în poveste şi, în acelaşi timp, nerăbdător şi plin de speranţe să aflu vestea cea bună. Pentru mine, pe colegul tatei, fiind şi el aviator, îl consideram un erou demn de a sta pe un postament aproape la fel de înalt cu al său.
            - Florinel, dragul tatei, la primul zbor în simplă comandă, având misiunea de a executa picajul, s-a dus bietul Fănel... s-a înfipt direct în pământ! Doar coada avionului a rămas afară...
            Povestindu-mi şi astfel de fapte, tragice şi sesizând tulburarea mea, tata mă lua de umeri şi mă strângea la piept. Aici îmi regăseam liniştea, calmul interior şi... vitejia! Voiam să fiu ca tata, voiam să devin pilot!
            - Copii, ce vreţi voi să vă faceţi când o să fiţi mari? – era una dintre întrebările obişnuite ale  „formatorilor“ scolii primare.
            Ce şofer, ce inginer, ce medic sau profesor? Nu mă încerca nicio îndoială, căci alesesem de multă vreme:
            - Eu vreau să mă fac aviator, tovarăşa! Ca tata! – strigam în gura mare, umflându-mi pieptul slăbănog.
            Adevărul e că mulţi copii îşi doreau să devină aviatori când vor fi mari, dar la ei visul se înfiripa doar urmărind  avioanele pe cer, cu palmele strânse cerc la ochi şi transformate în binoclu atunci când cântau cadenţat, pe maidanele copilăriei:
            Avion cu motor
            Ia-mă şi pe mine-n zbor...
            Ei vedeau doar nişte avioane pe cer, pe când eu ştiam cum se conduc şi ce fapte de eroism o să fac la manşă când o să-i urmez tatei visele de aviator...
            Poveştile părintelui meu erou au fost completate mai târziu de lectura câtorva cărţi despre aviaţie, pe două dintre ele considerându-le a fi de căpătâi: Aurel Vlaicu – un precursor al aviaţiei româneşti de Constantin C. Gheorghiu şi Un constructor de avioane povesteşte de A.S.Yakovlev. Desigur, copilul din mine era mai uşor de impresionat citind despre victoriile aviatorului Aurel Vlaicu asupra celebrului confrate francez Roland Garros în cadrul mitingului de la Aspern-Austria din 1912 şi despre ambiţia lui de a traversa primul Carpaţii, decât despre unicitatea soluţiilor tehnice descoperite de inginerul Vlaicu în proiectarea şi construirea primelor avioane româneşti. Mai mult: Aurel Vlaicu era român, eu, român...
            Celălalt titlu mi i-a apropiat pe eroii sovietici ai celui de-al doilea război mondial, făcând cunoştinţă cu inginerii lor constructori de avioane. Citindu-i în mod repetat şi cu cea mai mare atenţie cartea, l-am descoperit pe marele inginer Yakovlev, cel care a proiectat pentru aviatorii sovietici cele mai performante avioane de vânătoare, celebrele YAK-uri care le-au ridiculizat, pur şi simplu, pe cele ale duşmanilor nemţi, cunoscutele Messerschmitt, Focke-Wulf sau Heinkel. Cel puţin aşa afirma Yakovlev, iar eu nu eram în măsură a-i pune la îndoială spusele. De asemenea, numele celorlalţi giganţi ai construcţiei de avioane sovietice îmi deveniseră la fel de familiare: Mikoian şi Gurevici, constructorii celebrelor Mig-uri ce reprezintă şi azi principalele arme zburătoare ale noii Rusii, Tupolev, Antonov, Iliuşin, etc. Îndoctrinarea primită în şcoală, susţinută şi de filmele de război sovietice în care poporul rus eliberator era pus într-o lumină cât se poate de favorabilă, în contradicţie absolută cu toate celelalte popoare, îmi crea acea stare psihică favorabilă încrederii depline în adevărurile literaturii ruse. Eram fermecat de eroii din Tânăra gardă, Stiletul, Vasioc Trubaciov şi tovarăşii săi... şi mama mă găsea adeseori plângând pe înfundate atunci când citeam despre o tragedie trăită de protagoniştii lecturilor mele.
            - Mamă, de ce nu mi-aţi pus şi mie numele de Vasioc Trubaciov? De ce mi-aţi pus numele de Florin? – o întrebam, sincer necăjit, printre sughiţuri de plâns, pe mama, atunci când mă cerceta asupra tulburărilor mele.
            - Florinel, mamă, dar tu eşti român, cum o să te cheme Vasioc Trubaciov? – încerca să mă liniştească cu nişte argumente prea simple pentru a le accepta eu atunci.
            - Mai bine aş fi fost rus – uite ce fapte de eroism au făcut Vasioc Trubaciov şi tovarăşii săi!
            - Da, mamă, dar atunci era război...
            - Şi acum de ce nu mai e? – replicam nedumerit şi inocent.
            - Ei, lasă, că o să creşti tu mare şi o să înţelegi atunci mai bine – încheia mama discuţia filosofică, pecetluind-o cu un sărut tandru pe obrăjiorii plânşi.
            Aşadar, am vrut să devin şi aviator, şi erou de război! Erou (sovietic) de război sigur nu am devenit, dar aviator... chiar am fost pe-a-proape! Doar prudenţa tatei, iubirea sa nemăsurată pentru fiu şi anumite reţineri ale mele au făcut... Dar mai bine povestesc acest vis.
........................................................................................................
            Candidat la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. 1974. Regimentul de aviaţie Craiova. Ratasem prima încercare de a intra la facultate şi... am aterizat în armată tocmai la Craiova. La un an şi patru luni. Dezorientat, cuminte, sensibil, tuns zero şi aruncat într-o mulţime pestriţă de răcani cu o instruire şcolară inferioară – dar cu ambiţii de parvenire, până la a-şi vedea cârpele şi tablele atârnate pe umeri – greu adaptabil canoanelor şi disciplinei milităreşti. Mai bine zis, în opoziţie totală cu acestea. Să trăiţi!, Ordonaţi! şi Am înţeles! îmi păreau cele mai absurde şi umilitoare imperative de pe lume. De ce să-i spun eu unui soldat de ciclul doi Să trăiţi!? Sau Ordonaţi! Cu ce îmi era el superior? Eu fusesem învăţat în familie că toţi suntem egali şi că nu este frumos să te crezi în faţa semenului tău. Nu, cu toate că tatăl meu fusese militar de carieră, eu eram construit după alt calapod. Dar...
            - Tovarăşi soldaţi – ni se adresă într-o zi căpitanul Vasilache – vrea careva dintre voi să meargă la Academia Militară sau la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie?
            Ei, dar asta chiar era o oportunitate neaşteptată de a mai repara din ceea ce stricasem prin nereuşita la facultate! Iar Academia Militară... însemna să devin inginer! Fiind doar vreo trei bacalaureaţi în toată grupa, privirile se îndreptară automat înspre noi:
            - Eu vreau, tovarăşe căpitan! Vreau la Academia Militară! – răspunsei spontan noii provocări.
            - Şi eu, tovarăşe căpitan! Şi eu vreau la Academie! – sări, de lângă mine, Mitică Grindanu’, coleg de suferinţă de ciclul unu şi răsărit de undeva, din neanturile grindurilor tulcene, de unde şi porecla cu care se căpătase – Grindanu’ – şi care nu-i displăcea deloc. Din contră, chiar se mândrea cu ea! Un fel de mândrie patriotică pentru care-l stimam.
            - Hă, hă, i-auziţi, băi, la ăştia, vrea la Academie! Vrea s-ajungă ofiţeri! Nu le place soldaţi! Le pute! – se porni batjocura gloatei.
            Simţeam că-mi ard obrajii şi nici Mitică Grindanu’ nu cred că se simţea mai confortabil. Nu era indicat să ne punem cu cei de ciclul doi!
            - Măi băieţi – ni se adresă căpitanul blajin şi neluând seama la răutăţile veteranilor, aşa este, ni se cer candidaţi şi pentru Academie, dar...
            Căpitanu făcu o pauză lungă, căutându-şi, cu siguranţă, formula cea mai potrivită pentru a ne explica acel dar. Într-un final, se porni:
            - Haideţi să v-o spun pe şleau: măi băieţi, la Academie se duc toţi fiii de generali şi colonei din armata română – toţi piloşii, băi! Ăştia carte prea multă nu ştiu, dar... pilele funcţionează!... E greu... Uitaţi ce sfat prietenesc v-aş da eu: mergeţi, băieţi, la Şcoala de Ofiţeri de la Bobocu! Vă faceţi aviatori, vulturi ai înălţimilor, flăcăilor!
            Căpitanul a adoptat o tonalitate gravă şi joasă, care trebuia să apese major cuvintele, atunci când vorbea despre fiii de generali şi colonei dar când, însufleţit, ne-a dirijat imaginaţia către înălţimile accesibile vulturilor, tonalitatea folosită a fost una entuziastă, dublată de naturaleţe, de parcă doar simpla înscriere era suficientă şi – gata! – deveneam aviatori. În timp ce, la partea cu sfatul, tonu-i prezenta reale valenţe părinteşti.
            Urmă o pauză, nu foarte lungă. Pe mine chiar mă tenta ideea. Argumentul cu fiii de generali stătea în picioare, iar visul de a deveni aviator... nu dispăruse în totalitate. Unde mai pui că, lucrând în Punctul de Comandă a Regimentului, luasem contact direct cu toţi aviatorii de frunte ai unităţii, le urmăream zborurile pe planşetă şi în căşti... ce mai: eram fermecat de o astfel de perspectivă! Pentru mine ei erau, cu adevărat, nişte personalităţi demne de toată atenţia! Ce-ar fi să mă fac aviator? Ca tata! – şi vechile aspiraţii redeveniră de actualitate.  
            - Ei, ce spuneţi? – ne trezi din reverie, căpitanul.
            - Da, să trăiţi! – răspunserăm la unison, şi eu, şi Grindanu’. Ne facem aviatori! – conchisei, interpretând, din priviri, consensul Grindanului.
            - Bine, atunci... peste o săptămână, plecarea la Bucureşti pentru vizita medicală şi-apoi... la Bobocu cu voi! ’Ţeles, soldaţi?
            - ’Ţeles, să-trăiţi! – strigarăm, sacadat, formula (aproape) completă şi regulamentară cerută în astfel de ocazii, amândoi odată şi  consultân-
du-ne, din nou, din priviri. De invidia şi răutatea celor de ciclul doi nu-mi păsa. Ambiţiile lor se limitau la lupta surdă pentru tresele de cârpă sau tablă. Fie la ei!
            - Ce zici, Mitică? Dăm lovitura cu aviaţia? – îl luai deoparte pe Grindan.
            - Băi, mai tragem şi noi armata în piept! Măcar două săptămâni. Eu n-am niciun chef să devin ofiţer şi să fiu toată ziua la ordin!
            Va să zică, nici Mitică nu agrea ideea de a trăi toată viaţa încorsetat de cele trei formule imperative milităreşti: Să trăiţi!, Ordonaţi! şi Am înţeles!
            - Băi, prefer să stau la soare, sus, la mine pe grind şi să dau la peşte. Aer, apă, soare, nisip şi peşte – hai liberare!
            Grindanu’ tot grindan! Nimic nu-l scotea din lumea lui: grindul, balta şi peştele. Dar era un prieten de nădejde şi nu avea să mă dezamăgească niciodată.
            - Băi, Mitică, pe mine chiar mă tentează să devin aviator. Ca tata! El a fost erou în război, băi, a fost decorat cu Virtutea Aeronautică pentru faptele sale de vitejie!
            O dată alegerea făcută, în mintea mea începură să apară şi şovăielile. Nu în ce mă privea, pentru mine totul era simplu. Dar părinţii... Nu-i ascultasem când mă tot îndemnau să învăţ temeinic pentru admiterea la facultate şi, iată, făceam armata la un an şi patru luni. Făceau culcat cu mine prin livadă toţi neisprăviţii. - Culcat! / Drepţi! / Culcat! / Salt înainte! / Culcat! / Drepţi! / Aviaţie la joasă înălţime! Mă săturasem! Aş fi acceptat orice compromis ca să evadez din mediul cazon în care mă purtase prostia. Tocmai le scrisesem părinţilor o scrisoare sinceră, în care le cerusem iertare pentru neascultarea mea şi le promisesem ferm că, la întoarcerea din armată, o să fiu cel mai docil copil şi o să ţin cont de sfaturile şi deciziile lor. Nu telefoane, nu fete, nu plajă, nu plimbări! Nicio plăcere până la râvnita admitere la facultate!
 
            Analize, encefalogramă, cameră barometrică şi teste psihologice la Spitalul Militar. Cu astfel de frământări am plecat, alături de Grindanu’, la Bucureşti. Nu eram singurii candidaţi. Veniseră destul de mulţi rivali, proveniţi de pe la toate regimentele de aviaţie din ţară. Timp de o săptămână am fost supuşi celor mai riguroase controale medicale pe care mi le-aş fi putut închipui vreodată: măsurători anatomice, analize de sânge, verificări ale simţurilor, radiografii de tot felul şi... mult aşteptata encefalogramă! Ehei, acum or să-şi dea seama ăştia cu cine au de-a face, ce deştept sunt! – am gândit atunci satisfăcut, cu casca şi cu toţi electrozii ăia caraghioşi îngrămădiţi pe cap. Domnul Ego nu avea cum să se lipsească de un nou prilej de-a se împăuna cu toţi sclipicii lumii. - Tovarăşa doctor, vă rog, aţi putea să-mi daţi şi mie un exemplar din poza acestui examen? – mi-am încercat norocul la finalul cercetării genialilor neuroni. Tovarăşa doctor a zâmbit şi mi-a indicat, cu gentileţe, uşa. Am înţeles şi nu am insistat. Oricum, nu aveam cum să nu remarc uimirea de pe chipul ei la cercetarea edificatoarei imagini obţinute.
            Au urmat câteva examene specifice: camera de presiune (într-o capsulă etanşă, eram supuşi unor presiuni specifice zborurilor la mari înălţimi), centrifuga (într-un alt tip de capsulă, eram învârtiţi la viteze foarte mari, ce voiau să reproducă manevrele bruşte ale unui avion aflat în situaţii limită) sau strungul. Strungul era un fel de jucărie amuzantă prin care se analiza coordonarea mişcărilor ambelor mâini pentru urmărirea unei spirale desenate. Contracronometru. De aşa ceva aveam să mă lovesc şi mai târziu, la examenul pentru carnetul de conducere auto.
            Hotărâsem, încă de la venire, să mă supun fără niciun fel de reţinere examenelor medicale, căci unde altundeva mă mai întâlneam  cu o aşa ocazie? Să văd eu cât sunt de sănătos! Bine, personal, eram convins că sănătatea se afla la cote superlative, dar... trebuia să o constate şi alţii. Să observe şi singuri cu ce specimen perfect li s-au intersectat drumurile! În rest... luasem decizia de a boicota examenul psihologic, despre care auzisem că este de o importanţă capitală, că are cea mai mare pondere în tot ce se întâmpla cu noi acolo.
            Chiar şi aşa, îmi era foarte greu să dau curs propriilor decizii, atunci când acestora li se împotrivea acelaşi faimos Domn Ego. Cum naiba să boicotez examenul psihologic şi să răspund eronat unor teste simple de inteligenţă primară? Să par chiar un prost?! Nu eram chiar un geniu, dar nu agream nici ideea de a apărea drept un tâmp pe meridianele lumii! Chestia asta nu mă aranja de fel. Totuşi, cu strângere de inimă, am răspuns aiurea la unele teste. Lovitura finală mi-am aplicat-o la ultima întrebare, ceva referitor la felul în care m-aş comporta dacă m-aş afla, în acel moment, în zbor, ca pilot la manşa unui avion de vânătoare. Mi-am dat imediat seama că, dacă voiam să evit (elegant) recrutarea ca viitor pilot al armatei române, acum era momentul s-o fac pe nebunul. În clipa în care voi fi singur la manşă – mi-am început propria condamnare la eşec  – voi fi mânat de un aşa entuziasm şi curaj, încât o să forţez limitele avionului la maximum, până aproape de a-l rupe în două! Gata, în numele ascultării părinteşti, o comisesem. Doar că, din fericire, distracţia (vacanţa) noastră nu se terminase încă:
            - Mâine vă veţi prezenta cu toţii, la ordin, la Bobocu, la Şcoala de Aviaţie. Veţi primi acolo rezultatele la examenele medicale şi testele psihologice şi repartiţia pe arme. Până atunci, veţi urma programul militar adecvat şi – obligatoriu! – veţi frecventa cursurile de pregătire la limba română şi matematică ce vă vor fi ţinute de profesori specializaţi. Aţi înţeles, soldaţi?
            - Să trăiţi, am înţeles! – răspunserăm, în cor, toţi participanţii la careu.
            Nu era nici greu să înţelegem şi nici neplăcut. Se întrevedea o nouă perioadă de tras armata în piept. O săptămână o antamasem deja cu vizita medicală, dacă mai prindeam vreo două...
 
            Bobocu. Sau cum să întorci spatele visului. Am mai prins patru. Patru săptămâni de armată uşoară, fără corvezile umilitoare de la Craiova, fără Herbei, Fluturaş, Paralizie şi fumurile lor de soldaţi ruginiţi în armată. Mai mult de-atât: am reuşit imediat să mă afirm în cadrul cursurilor de pregătire organizate pentru noi, cei proveniţi din armată, în vederea unei prezentări onorabile le apropiatul examen de admitere la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Nu eram marcat de emoţia trecerii acestui obstacol şi, lăsând la o parte falsa modestie, eram cel mai bun dintre toţi! La matematică, mai ales. Acum ieşea în evidenţă, fără niciun dubiu, instruirea remarcabilă de care avusesem parte la Galaţi, la Liceul nr. 2, Mihail Kogălniceanu. Intervenţiile repetate şi corecte la orele de pregătire mi-au permis să mă afirm. Şi... recunosc, îmi făcea plăcere să fiu cel mai bun! Poate a fost pentru prima dată în viaţă când m-am aflat într-o astfel de măgulitoare (aţi făcut deja cunoştinţă cu numitul Domn Ego) situaţie. Ce bun sunt! – mă-m-păunam singur şi-mi admiram penajul invizibil al trufiei.
            - Acum, vă voi propune atenţiei un exerciţiu mai dificil decât anteriorul – ne atenţionă profesorul de matematică. Va trebui să rezolvăm – îşi continuă el monologul, ciocănind cu creta pe tablă – următoarea limită nedeterminată.
            Profesorul aşternu pe suprafaţa neagră din faţa sa complicatul exerciţiu şi, cercetând la reacţia mută a asistenţei, se lansă într-o rezolvare laborioasă, umplând două table.
            - Se-nţelege, de-acolo, din spate? – se sili dascălul, într-o încercare sortită, evident, eşecului, să capteze atenţia sălii.
            Doar că sala era... inertă. Practic, omul vorbea de unul singur, explicaţiile lui lovindu-se de imperturbabilul zid al generalei ignoranţe matematice. La o astfel de reacţie, profesorul nu avea cum să emită efuziuni de fericire.
            - Are careva dintre voi ceva de obiectat? De pus întrebări? De... propus altă soluţie? – lansă acesta, la final, o invitaţie mai mult într-o batjocură de nesesizat din partea asistenţei.
            - Eu aş propune o soluţie mai simplă şi mai rapidă, tovarăşe profesor! – mă trezii sărind ca un arc detensionat brusc în picioare şi pregătit să mă şi îndrept spre tablă. Încă de la începutul abordării problemei începusem să mă foiesc nerăbdător în bancă pentru că-mi adusem aminte de o soluţie originală pentru astfel de nedeterminări şi pe care mi-o însuşisem de la excelentul meu profesor de matematică din liceu, profesor ce mă purtase cu o prietenească asprime pe toată scara notelor permise de la 1la 10. Ei, 1 chiar n-am avut niciodată la el, dar 2... fie primit! Fie primit?! Doamne fereşte!
            - Zău, măi?! Şi care ar fi aceasta? – mă chestionă profesorul, neîncrezător. 
            - O astfel de nedeterminare se poate rezolva, mult mai simplu, folosind funcţia derivată, tovarăşe profesor! – răspunsei semeţ.
            Morga profesorului dispăru instantaneu. După sala inertă ce nu-l ajutase deloc în întreprinderea sa matematică, o voce tânără tindea (doar avea de rezolvat o limită, nu?) să-i schimbe umoarea negativă.
            - Ia poftim la tablă, soldat, şi demonstrează-ne măiestria!
            Tonul profesorului era unul cât se poate de serios. În plus, prin pluralul folosit, îşi luase ca partener în acest joc de-a şoarecele şi pisica, întreaga audienţă. El chiar îşi dorea să descopere performanţa la elevii săi.
            În ce mă priveşte, după obligatoria enunţare a domeniului de definiţie, din două relaţii matematice scrise pe tablă, am rezolvat problema, trăgând şi concluziile de rigoare. Părea prea simplu pentru a fi adevărat (pentru audienţa tăcută, lipsită de reacţie), dar nu şi pentru onestul profesor de matematică din faţa mea.
            - Bravo, tovarăşe soldat! Felicitări! Ai propus o soluţie inedită şi rar aplicată la nivelul vostru de pregătire. Felicitări, din nou!
            - Mulţumesc, tovarăşe profesor! – răspunsei radiind de fericire. Mândria iar îmi umfla pieptul de cocoş împintenat.
            - Ia spune: unde ai învăţat şi cu ce profesor ai studiat matematica?
            - La Galaţi, la Liceul nr. 2 – Mihail Kogălniceanu! Iar matematica am studiat-o cu tovarăşul profesor Cornel Novetschi!
            Da, eram mândru şi de liceul la care învăţasem, şi de profesorul Novetschi care, de cele mai multe ori, ne băgase forţat matematica în cap, din nişte considerente doar de el apreciate la timpul respectiv, dar care-şi arătau utilitatea acum, în astfel de momentele cruciale ale vieţii de tineri în devenire.
            - Felicitările mele şi şcolii dar, mai ales, profesorului tău de matematică! Novetschi?... parcă aşa ai spus că se numeşte!
            - Da, Cornel Novetschi!
            Îmi făcea plăcere să-i repet numele. Devenise, dintr-odată, prietenul meu secret. De altfel, ulterior, viaţa va dovedi că, datorită tenacităţii sale de a se-mpotrivi inerţiei noastre de elevi leneşi, majoritatea celor din clasa noastră va reuşi să acceadă în facultăţile dorite.
            Profesorul mă luă de umeri şi mă prezentă sălii.
            - Faceţi cunoştinţă cu viitorul ofiţer de aviaţie al Armatei Române! Nu am niciun dubiu: el va trece cu siguranţă de hopul examenului de admitere! Cum te numeşti, soldat?
            - Florin Meşca, să trăiţi, tovarăşe profesor!
            A fost momentul meu de glorie. Mă simţeam răzbunat de toate umilinţele îndurate în decursul primelor luni de armată. Parcă nici nu existaseră vreodată. Nu mai aveau nicio relevanţă, valoarea îmi fusese recunoscută! Începusem să mă cred şi eu cineva!
 
Scurt intermezzo. Cu Vocea.
 
            Cât sunt de înşelătoare aparenţele! Şi gloriile: efemere! Hi, hi, hi! – îmi râde, în ureche, Vocea.
            Nesuferito! – îi replic furios.         
 
            Doar că, acel moment de glorie nu l-am fructificat. Chiar dacă profesorul de matematică a bătut imediat darabana în unitate despre valoarea noului său favorit. Chiar dacă, în urma laudelor sale repetate, am fost chemat la ordin la şeful de stat major al unităţii. Chiar dacă, la aflarea numelui ce-l purtam, acesta şi-a dat seama că-l cunoştea pe tata, că făcuseră războiul împreună, ca piloţi în aceeaşi unitate de luptă.
            - Cum, tu eşti fiul lui Nicu Meşca, Nicu Meşca cu care am zburat pe Tecuci, Braşov şi Bucureşti?!
            - Da! – răspunsei mândru şi împăunându-mă cu gloria numelui ce-l purtam, numele tatălui meu.
            - Păi, tatăl tău a fost erou de război, măi, băiatule! Am zburat cu taică-tu, flăcăule! Prin câte n-am trecut împreună! – şi colonelul se lăsă cu toată greutatea pe scaunul de sub el, ridicând ochii spre un cer invizibil şi retrăind cine ştie ce fapte de arme din trecutul său glorios şi aventuros.
            - Gata, am decis! – reveni colonelul la cele lumeşti, adică la funcţia de şef de stat major – chiar mâine vei pleca la taică-tu, la Galaţi, îi spui că te-ai întâlnit cu mine şi-i ceri acordul să faci Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Îi spui că nu accept niciun refuz din partea sa! Şi-l inviţi aici, din partea mea, personal! Avem multe de povestit. Ai înţeles, soldat Meşca?
            - Să trăiţi, am înţeles! – şi luai poziţia de drepţi. Permiteţi să plec?
            - Liber, soldat!
            De fapt, a doua zi, întreg lotul de candidaţi aflaţi în pregătire la Bobocu a primit câteva zile de permisie (în funcţie de distanţa până acasă) pentru a se întoarce cu acceptul părinţilor, condiţie obligatorie pentru a fi acceptat la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Între timp, veniseră şi rezultatele de la Spitalul Militar. Răspunsurile mele nebune de la testul psihologic îşi atinseseră obiectivul: fusesem respins de la zbor, dar agreat pentru personalul navigant; adică, ofiţer în Punctul de Comandă. Nu în aer, ci la sol. Hm!
 
            Întreaga viaţă avem de făcut alegeri. Şi nu întotdeauna alegem corect. Sau, mai bine spus, niciodată nu vom şti cum s-ar fi derulat viaţa noastră dacă am fi urmat alte opţiuni. Visul de a deveni aviator s-ar fi putut împlini,  mi-a fost la îndemână,  dar alegerile,  condiţionate din exterior,  m-au purtat pe alte căi.
            Tata, prin poveştile sale şi lecturile de specialitate de mai târziu mi-au construit, încă din copilărie, visul.
            La adolescenţă l-am făcut uitat, devenind ceva mai pragmatic şi îndreptându-mă spre inginerie. La prima încercare am ratat şi aşa am ajuns să fac armata la un an şi patru luni.
            Visul a revenit prin propunerea de a urma Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Chiar eram tentat să zbor, să sfidez înălţimile, să fiu asemenea lui Aurel Vlaicu, lui Traian Vuia şi... tatei.
            Dar tata nu dorea ca fiul său iubit să trăiască la fel de periculos ca el, în tinereţe. Iar fiul, simţindu-se vinovat de ratarea primei admiteri la facultate, a hotărât, la modul cel mai onest, să-i dea ascultare părintelui, să ţină cont de înţelepciunea-i dobândită în anii de grele încercări. Şi s-a faultat singur, răspunzând aiurea la testele psihologice.
            Au urmat laudele profesorului de matematică, evocările trecutului glorios ale şefului de stat major, camaradul de zbor al tatei şi insistenţele sale.
            Doar că, de data aceasta, alegerea fermă mi-a aparţinut şi am luat-o singur, independent de voinţa tatălui, dar în acord deplin cu el: dacă tot nu puteam zbura, am renunţat definitiv la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Nu eram dispus să trăiesc la ordin, nu eram făcut pentru militărie. Compromisul l-aş fi acceptat doar dacă aş fi avut dreptul la zbor. Ar fi fost un compromis dulce-amar. Dar aşa...
 
 
MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. Şedinţa a treia
 
            Recunoaşte: singur ai renunţat la vis! Ai fost aproape, ţi-a fost la îndemână, paşii erau previzibili, dar ai preferat să dai ascultare imboldurilor părinteşti. Recunoaşte!
            Conştiinţa trecuse la atacul la baionetă. Voia să mă aducă la ordin. Am parat aproape instantaneu:
            Da, şi nu regret deloc! Liniştea părinţilor mei devenise importantă pentru mine! Începusem să-mi dau seama că ei sunt cei mai buni şi mai sinceri prieteni ai mei! Că-i iubesc, îi preţuiesc şi niciun sacrificiu nu este prea mare pentru liniştea lor!
            Aşa este – nu conteni Conştiinţa cu atacurile – dar, astfel, ţi-ai ratat visul. Căci acesta este cuvântul potrivit: ratat!
            Nu eram dispus la replică. Încercam să-mi închipui cum s-ar fi derulat povestea vieţii, ce aş fi devenit dacă aş fi zburat, unde m-ar fi purtat paşii. Sau aripile. Hm! Aripile... Îmi scăpă un zâmbet. Mă şi vedeam în-
tr-un alt vis, un alt vis netrăit, neprobat, doar unul... visat. Mă scoase din reverie Vocea:
            Să închidem povestea. S-o terminăm împreună. Ce-ai făcut, apoi?
            Păi, după ce am tras în piept armata timp de şase săptămâni, Grindanu’ s-a întors la unitate, iar eu... 
            Ei, da, tu, tu cum te-ai mai distrat?
            Eu... eu am tras o fugă de vreo două zile până acasă, la Galaţi...
            Ascult!...
            Tata şi-a dat seama că nu am permisie... şi m-a expediat cu primul tren la unitate, la Craiova.
            Te-au aşteptat toţi cu braţele deschise, nu-i aşa?
            Nu prea. Am ajuns noaptea... am sărit gardul... santinela era să mă împuşte crezând că sunt un spion... am ajuns la carceră!
            Aha! La carceră, care va să zică...
            Mda, am dormit pe ţambal vreo cinci nopţi...
            Şi, şi?
            Timp de cinci zile am săpat la o groapă enormă, de doi pe doi pe doi... alături de un alt condamnat...
            ... Şi Fluturaş ţi-a adus fasole cu cârnaţi de la bucătărie ca răsplată că i-ai reprezentat cu cinste, nu-i aşa?
            Au râs de mine!
            - Hă, hă, hă! Aviaţie la joasă înălţime! Adică... la groapă! Sapă, sapă soldat! Sapă, că mai ai până să devii ofiţer... aviator!... Hă, hă, hă! Uită, bă, soldatu’! Ofiţer, ai? Să mă comanzi tu pe mine, ai? Nici în visele tale, bibane!
            Nu-mi mai păsa de ei. Mă simţeam cu adevărat bărbat. Eu fusesem cel care renunţase la vis, eu şi numai eu! Şi-apoi, eram fericit că nu fusesem judecat ca dezertor: direct la batalionul disciplinar aş fi ajuns! 
            Înţeleg că nu trebuie să te depunctez... – mă salvă şi Vocea de la alt batalion disciplinar.
            Nu, şi pentru asta sunt gata să lupt!...
            Să lupţi?! Pentru ce?! Că ai eşuat într-un alt vis?! – mă luă Procurorul în zeflemea.
            Da, dar am avut nişte părinţi extraordinari! Şi sunt fericit că am putut, astfel, să le demonstrez că ţin cont de ei, că-i iubesc, că-i preţuiesc!
            Gata, i-am închis gura. Vocii. Conştiinţei. Procurorului. Judecătorului... Se pare că dacă-i iau pe părinţi drept scut, drept scuză... pot limita proporţiile scorului...
            Scuza ar fi plauzibilă. Dar tot eşec se cheamă. Un vis este vis. Şi trebuie făcut totul pentru a-l împlini. Iar tu te-ai oprit în cel mai favorabil moment al desăvârşirii lui! 2 – 1, amice!
            Aproape că ţipai:
            Da, trebuie, făcând... tot posibilul! Dar... trecând peste cadavre?! Adică, sacrificând liniştea celor mai importante fiinţe din viaţa mea?! Nu! Niciodată! Niciodată n-o să le pot returna părinţilor mei suficientă dragoste, pe măsura sacrificiilor şi iubirii lor necondiţionate!
            De revoltă, un nod mi se puse în gât. Aproape să mă înec. Apoi, după o scurtă pauză, suficientă recâştigării calmului interior şi revenirii la un puls normal, contraatacai impertinent:
            Ştii ceva? Nici nu-mi mai pasă de judecata ta! N-ai decât să mă duci şi la... 10 – 1!
            Tăcui. Tăcea şi Conştiinţa. Oare la ce medita? Nu prea-mi mai păsa, de vreme ce mă liniştisem şi eram tot mai convins că procedasem corect, în acord cu... cu propria conştiinţă? Păi, asta însemna că mă situam exact unde trebuia, respectasem una dintre poruncile Decalogului, a cincea: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ!”
            Mda! – reveni Judecătorul pe planşa de scrimă. Ai fost  convingă-tor. Ţi-ai respectat şi onorat părinţii. Mai am o întrebare: dacă ar fi fost stare de război, ai mai fi renunţat la vis?
            O lovitură frumoasă, subtilă, de spadasin versat, o nouă întrebare-capcană.  Era  suficient  să  răspund  în acord cu propriile convingeri şi
n-aveam cum da greş. Am răspuns şcolăreşte, sacadat, ca la examen:
            Dacă ar fi fost stare de război, chiar tata m-ar fi îndemnat să-mi slujesc ţara cum pot eu mai bine şi ar fi fost primul care m-ar încurajat
să-mi urmez visul în astfel de condiţii excepţionale! Şi l-aş fi urmat!
            Instinctiv, parasem perfect! De data aceasta, Judecătorul nu avea cum să nu-mi dea dreptate. Mi-a dat-o:
            La acest cap de acuzare, inculpatul a fost găsit nevinovat. Aşadar, scorul devine 1 – 2! Caz încheiat!
            Na, na, na! Exultam. O nouă victorie. La acest punct, rezistasem judecăţii anilor. Obţinusem o victorie, e adevărat, dar Procurorul se contopi din nou cu Conştiinţa şi mă avertiză insidios:
            E adevărat, dar pentru mine, tot un looser eşti! Şi acum, pregăteşte-te să-ţi aperi următoarea cauză şi, fii sincer: chiar ţi-ai dorit să devii inginer? Abia aştept să-ţi combat pledoaria!... Loosere!
            Şi mă abandonă în vălmăşagul gândurilor, al gândurilor şi îndoielilor.