Biografie


 

George Tăutan-Cermeianu s-a născut pe 23 august 1933 în oraşul Cermei, România. Romancier, profesor, arhivist şi academician, a studiat în România limba şi literatura română şi limba şi literatura franceză. A activat ca jurnalist între anii 1952-1959.
Obţine o diplomă de studii superioare la Şcoala internaţională de limbă şi civilizaţie franceză din Paris. În anul 1981 ajunge în Québec şi îşi continuă studiile în jurnalism şi comunicaţii. În anul 1986 obţine un certificat de arhivist la Universitatea din Montréal.
Debut şi activitate literară
 
 
George Tăutan-Cermeianu a debutat ca jurnalist şi a continuat să scrie schițe și piese de teatru. A publicat 15 romane, dintre care treisprezece au fost editate în limba franceză. A scris de asemenea trei volume dedicate domnitorului Vlad Țepeş, “Moi, Vlad l'empaleur, dit Dracula prince de Valachie”.
 
George Tăutan-Cermeianu a obţinut în 2000 Premiul Salonului Internaţional de Carte din Oradea, România, pentru romanul En écoutant la chanson des sirènes.
Este membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Oradea. Este membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada.
 
George Tăutan-Cermeianu est membre de l'Union des écrivaines et des écrivains québécois.

 
Romane reprezentative

Vouivre sau duhul sinelui, Editura Cogito, 2004

Un destin pe muchie de cuţit, Editura "Viaţa arădeană", Oradea, 2006

Que J'étais Beau Comme un Dieu! - Humanitas, 1994
 
Le Fils Bien-Aimé - Humanitas, Montréal, 1996
 
En écoutant les sirènes, Émeraude, 2000
 
La soif d'une âme déracinée, Émeraude, 2000
 
A la recherche de la terre promise, Émeraude, 2001
 
L`agent secret du président, Éditions Bénévent, 2004
 
Fotografii reprezentative

 

 

Linkuri despre autor:

Tribuna noastră - Montréal
L'ÎLE - Montréal
Revista presei arădene
Littérature Québécoise
Cités Nouvelles - Montréal
 

Adresă: 155 Rue Colombier, Ile Bizard, Qc., H9C 2K1,

Tel: 514-624-2121

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

George Tăutan-Cermeianu - Proză

 

 

 

Un destin pe o muchie de cuţit

                 (Fragment)

 

 „ Era 14 septembrie, 1944. Armatele germane şi maghiare trecuseră graniţa la Ciumeghi şi înaintau fără o rezistenţă serioasă către Cermei. După amiază, sosiseră primii refugiaţi. Apoi, numărul lor devenise din ce în ce mai mare. Îşi încărcaseră în căruţe şi care tot ce aveau mai important, îşi luaseră hrană pe mai multe săptămâni. Nu vroiau să rămână sub jugul maghiar. Atrocităţile săvârşite în Ardealul de Nord, cedat ungurilor în urma „ Dictatului de la Viena”, pusese toată lumea în alertă. Stăteam şi priveam cu nedumerire convoaiele nesfârşite, feţele amărâte ale oamenilor şi ale copiilor, câinii legaţi în spatele carelor şi căruţelor. Era o adevărată tragedie să iei calea exilului...

- Ce ne facem? – am întrebat-o eu pe mama.

- Noi n-avem cu ce să ne deplasăm! – mi-a răspuns mama.

- Rămânem sub ocupaţie, mamă?

- Tatăl tău lucrează pentru armată. Eu nu pot să las toată gospodăria pradă de război. Fie ce-o fi! Eu cunosc limba maghiară, bunicii tăi , de asemenea. Nici tu, nici soră-ta nu sunteţi străini de această limbă. Fii sigur că vom supravieţui, ca atâţia alţi români, de sute de ani...

N-am mai zis nimic. Dar, după câteva minute, mi-am luat o traistă, mi-am pus o bucată de slănină şi un codru de pâine şi plecat am fost. In curând, m-am alăturat imensului convoi de refugiaţi, care se revărsa, ca un fluviu, către necunoscut, către dealurile şi munţii Transilvaniei. 90% dintre cermeieni făceau parte dintre cei care-şi părăsiseră vatra strămoşească. Văzusem mai mulţi cunoscuţi, dar nu mă ataşasem de nimeni. Eram un refugiat pe cont propriu. La un moment dat, am făcut o haltă lângă satul Avram Iancu. Erau moţii care coborâseră din munţi, după reunirea Transilvaniei cu patria mamă. Satul era aproape pustiu. Am mâncat o bucată de pâine cu slănină. Fusesem prevăzător şi-mi luasem un cuţit. Am mâncat bine şi am băut apă rece de la fântână. Restul de slănină l-am dat unui câine vagabond. Stăpânii lui plecaseră deja departe.

Mi-am continuat drumul pe jos şi, deodată, am descoperit într-o căruţă pe sora bunicii, Floriţa, pe unchiul Iaia Vlad. M-au luat cu ei şi de acum nu mai eram obligat să merg pe jos şi nu mai eram singur. Noaptea ne-am oprit la nişte cunoscuţi de-ai unchiului. Ni s-a dat de mâncare şi am dormit într-o mare de perne, rezervate pentru nunta fetei gazdei. Dimineaţa, unchiul Iaia şi mătuşa Floriţa mi-au propus să mă întorc acasă.

- Ce să faci, tu, copil singur, într-o zonă de război şi refugiaţi? Că mâine o să vină avioanele germane şi maghiare să ne bombardeze şi o să se facă praf totul. Vom fi între două fronturi şi avem şansa să fim omorâţi de şarjele de artilerie. Mama şi bunicii te aşteaptă şi n-avem cum să-i anunţăm...

- Credeţi că mă mai pot întoarce înapoi? O să mă împuşte ungurii la intrarea în sat...

- Du-te măcar până la marginea Cermeiului...

I-am îmbrăţişat pe mătuşa şi pe unchiul Iaia. Mi-am luat străicuţa plină de alimente şi mi-am propus să mă stabilesc la unchiul Ieşu, singurul din familie care se căsătorise cu o unguroaică. El ar putea să-i spună mamei unde m-am ascuns şi să vină să mă vadă în secret. Mi-a trebuit mai mult de o jumătate de zi ca să revin în partea de est a Cermeiului. În sat se aşternuse o tăcere de mormânt, iar câteva case fuseseră incendiate.Deodată, liniştea fu tulburată de doi călăreţi, care aveau picioarele însângerate.Ungurii trăseseră după ei. Apoi s-au auzit alte câteva împuşcături de partea de către Şomoşcheş. O mică trupă de ostaşi ţinuse câteva minute de rezistenţă. Invazia germano-maghiară fusese pregătită cu mare discreţie şi trupele române n-avuseseră timpul necesar să înceapă contraofensiva. În aceste condiţii, eram în faţa unei întoarceri imposibile.Dezamăgit, cu teamă pentru viaţa mea, am reluat calea refugiului spre munţi. Oamenii îmi dădeau de mâncare şi-mi permiteau să dorm sub căruţele lor. Alteori mâncam struguri şi mere roşii (vorba lui Beniuc) de la casele părăsite ale oamenilor. Era un septembrie cald şi grajdurile erau mai mult decât confortabile. Îmi plăcea să dorm în fânul de curând cosit de către gazde. În drum spre Sebiş, am întâlnit o unitate militară de elevi ofiţeri. M-au primit ca voluntar pentru câteva zile şi m-au transformat în cercetaş. Grosul armatei sovietice era dincolo dincolo de Gurahonţ ca şi al armatei române. Le aduceam şi apă de la u n izvor, ca să nu atragă atenţia armatei de invazie, care înainta ca un tăvălug către munţii apuseni. Începusem să nu-mi mai fie frică de nimic de când îmi aprinseră lumânările.”
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 
 
 


Un destin pe o muche de cuţit

(fragment)

 

 

...Primii morţi i-am văzut la Sic, ceva mai sus de Beliu. Pe o mică vale era un ofiţer în frumoasa-i uniformă cenuşie de honver. Era culcat pe spate şi ţinea pumnii strânşi.

- De ce doarme ofiţerul acela acolo? – am întrebat eu pe mătuşa Floriţa.

- E mort, dragul tuşii – mi-a răspuns ea.

Pe străzi, sau în porumbişte, pe câmp şi pe valea Hamarcăi aveam să văd sute de oameni şi de cai, morţi sau răniţi. Era un spectacol trist al adevăratului şi crudului război... Mi-am luat o puşcă şi m-am urcat cu ea în căruţă. Mă gândeam că unul dintre soldaţii ascunşi putea să tragă asupra mea şi trebuie să mă apăr!

Ce se întâmplase? Cu o zi înainte, 12 avioane „cu marcaj german”, veniseră din spatele frontului! Nimeni nu luase vreo măsură de precauţie. Le considerau ca un dar al cerului contra uriaşei armate, care „tăvălugea” prima linie a frontului. Deodată, falsele Stiukas, au început să-şi verse bombele şi gloanţele peste armata invadatoare, făcând nenumărate victime. Piloţii erau români, care capturaseră o escadrilă germană şi pe care o folosiseră cu o strategie ucigătoare. Îşi aduseră ei aminte de Vlad Ţepeş, care se îmbrăcase în uniformă turcească cu soldaţii lui, ca să pătrundă noaptea în tabăra turcească? Poate că da, poate că nu. Rezultatul a fost, însă, acelaşi: o victorie zdrobitoare la Beliu, nu departe de Cermei...

Am ajuns acasă pe 18 septembrie. Toată lumea mă crezuse dispărut. Bătălia pentru alungarea invadatorilor se petrecuse şi în grădina casei noastre. Fusese acolo un ultim cuib de rezistenţă. Găsisem chiar o bombă incendiară şi am aruncat-o în gardul de spini al doamnei Ida, căreia îi „împrumutasem” fructele. Era cât p-aci să dau foc la jumătate din grădinile de pe uliţa bisericii. Noroc că au venit pompierii şi au stins repede incendiul...

Eram cu toţii în căutare de gloanţe, de grenade şi praf de puşcă. Scoteam capetele gloanţelor, le întorceam vârfurile şi le dădeam foc. Ne-am amuzat zile întregi cu împuşcăturile în spatele remizei de locomotive. Cineva ne-a pârât şi am ajuns în stare de arest pentru prima oară din viaţa mea. Cinci copii au fost închişi, la Postul de jandarmi din Cermei, pentru 24 de ore. Mai mult, ne-au pus să tăiem lemnele de foc ale jandarmilor. Am fost eliberaţi cu promisiunea de a lăsa armamentul şi bombele în pace. Totuşi, nu ne-am astâmpărat. În primăvara anului 1945, era pe marginea canalului, ce duce la Somoşcheş, un mare depozit de proiectile. Am desfăcut mai multe şi ne-am însuşit „macaroanele” de praf de puşcă. Ne-am dus pe malul apei şi am început să le aruncăm, în sus, spre seară. Unul dintre noi, Crainic Crăciun, şi-a umplut cămaşa sa ţărănească cu astfel de ma-caroane. A tot aruncat „praful de puşcă” în sus, amuzându-se enorm.

O mică scânteie i-a căzut în cămaşă şi s-a transformat într-o torţă vie. Copiii l-au împins în canal. Dar rău era făcut. Avea arsuri de gradul patru. L-au dus la Ineu. Dar, a doua zi, a murit. Era colegul meu de bancă şi cel mai voinic băiat din clasă. Călărea în picioare pe caii lui taică-său. De aceea, l-am rugat pe tatăl său să-l lase să moară în căruţă. I-am văzut recent mormântul.. Au trecut 60 de ani atunci...