Aforismele lui Lucian Blaga

Aforismul este pentru Blaga o modalitate, nu de neglijat, specifică de exprimare a gândului. Prezenţa permanentă a aforismului are importanţă şi pentru faptul că, fiind corelată cu celelalte elemente din universul poetic şi chiar din cel filosofic, dezvăluie filonul clasic care străbate întreaga operă.
Este un argument care susţine ideea că orice mare şi autentic creator, indiferent sub ce auspicii debutează, indiferent câte curente, şcoli şi orientări străbate şi asimilează, ajunge la spiritul clasic; şi nu întâmplător într-un aforism Blaga afirma: ”Premisa – Dumnezeu, dacă ar fi romantic ar fi creat alţi Dumnezei. Fiind însă clasic, a creat lumea” (p. 40 – toate citatele cu indicarea doar a paginii sunt din volumul Elanul insulei). Pentru a vedea cât mai adecvat ce înţelegea Blaga prin aforism, pentru a stabili cât mai exact locul aforismului în gândirea şi opera lui Blaga, şi înainte de a încerca o descriere a lui, e bine să subliniem câteva lucruri: 1) în 1925 în ziarul Cuvântul, Blaga publică microeseul Studiul proverbului, inclus în volumul Ferestre colorate şi apoi integrat în Trilogia culturii; 2) După apariţia Eonului dogmatic (1931) prima carte din Trilogia cunoaşterii, aforismul nu mai formează obiect al publicării. După Pietre pentru templul meu din 1919 de abia în 1945 publică al doilea volum de aforisme, Discobolul. Mult mai târziu revine la ”iubirea din prima tinereţe” şi aşterne pe hârtie noi aforisme publicate doar în parte. În 1946 se gândeşte la un nou volum de cugetări: Elanul insulei. Un alt caiet cuprinde ciclul Din duhul eresului – aforisme din ultimii ani de viaţă. Această istorie internă a cugetării scriitorului pusă faţă în faţă cu lucrările filosofice ne conduce spre un fapt caracteristic pentru Blaga: circulaţia permanentă cu dublu sens a aforismului; aforisme independente sunt dezoltate şi înglobate în eseurile şi lucrările de filosofie sistematică, iar din aceste lucrări sunt ”extrase” ”fragmente” cărora le acordă statut de aforism. În ansamblul lor aforismele, cugetările, ”însemnările”, ”fragmentele” sunt un adevărat seismograf pentru mişcarea creatoare a filosofului.
Gândurile, observaţiile, consideraţiile, aforismele, maximele, destăinuirile sunt rezultatul unei ample acţiuni de captare a izvoarelor şi de orientare a lor spre aceeaşi vatră.
”Blaga descoperă în istoria gândirii câteva tipuri de rostire euforistică. Primul tip îl reprezintă acele aforisme capabile fiecare în parte să exprime sensul cosmic, să exprime o întreagă viziune asupra lumii, simplă dar adâncă, tainică, aşa cum se întâmplă la Lao-Tse sau Heraclit. Dar există aforisme ca cele pascaliene, care izolate, nu mai sunt în stare să reflecte fiecare în parte universul, ci abia prin înlănţuirea lor ne pot oferi o viziune integrală. În sfârşit există aforisme cu valabilitate de sine-stătătoare, care nu solicită întregirea cu altele, dar nici nu participă la închegarea unei viziuni filosofice, n-au «rezonanţă metafizică», ele vizează un obiectiv circumscris, dezvăluind inteligenţă, perspicacitate, experienţă psihologică pe viu. Ilustrative ar fi pentru acest tip aforismele lui La Rochefoucaulde” (Traian Podgoreanu, Filosofie şi aforistică la Lucian Blaga, în volumul Lucian Blaga, cunoaştere şi creatie – culegere de studii, Cartea Românească, Bucureşti, 1987). Dacă teoretic este simplu să faci distincţie şi clasificări în sânul acestei materii, practic lucrurile devin mai anevoioase. Ce tip de aforisme cultivă cu precădere Blaga? Răspunsul nu e uşor şi nu poate fi tranşant deoarece ”luate izolat, aforismele blagiene îşi au înţelesul în sine, alăturate, ele se înlănţuie şi fixează o perspectivă asupra lumii, asupra unui aspect al acesteia, o atitudine umană. E un fenomen interesant acesta de constituire din elemente distincte, complet individualizate a unui întreg care are o altă valoare decât suma părţilor […]. Am zice noi că valabilitatea aforismelor blagiene decurge şi din armonia ce le cuprinde când se întâlnesc”. (Traian Podgoreanu, op. cit). Prin urmare aforismele ca şi celelalte domenii de afirmare a spiritului universal al lui Blaga au prin ele însele durabilitate valorică şi istorică.
Aforismele lui Blaga se caracterizează printr-o mare varietate şi libertate tematică. Dar dincolo de această bogăţie tematică, aforismele blagiene au o unitate de substanţă. În primul rând ele dezvăluie o unitate şi o consecvenţă de gândire, în al doilea rând cugetările se deschid, dar se şi integrează, într-o perspectivă cosmică şi antropologică; în al treilea rând dezvăluie umanismul substanţial al lui Blaga şi nu în ultimul rând cugetările lui Blaga au o frumuseţe şi unitate stilistică care le dă, pe de o parte, farmec şi expresivitate, iar pe de altă parte le integrează în matricea unică şi originală a creatorului Blaga. Parafrazându-l chiar pe creatorul lor, putem spune despre aforisme că au accent de descântec şi gânduri care te vrăjesc şi că sunt ca o scoică în care răsună marea. Cultivând aforismul în mod insistent şi la un înalt grad valoric, Blaga ne-a lăsat un numar de ”definiţii” care mai de care mai profundă şi mai poetică: ”Literatura aforistică este sarea gândirii”, ”Ce este un aforism – o floare în stare de graţie. Aleasă să conceapă Logosul şi să-l nască” (p. 100). Aforismul pentru a fi aforism trebuie să îndeplinească nişte condiţii absolut necesare: ”orice aforism trebuie să fie astfel formulat încât să spună mai mult decât spune” (p. 220) sau ”Când formulezi un aforism trebuie să-l aduci în situaţia de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva canonic, închegat ca Biblia” (p. 28).
Întreaga aforistică dezvăluie o preocupare constantă a filosofului: descifrarea fondului unitar al diverselor manifestări creative: mit, poezie, religie, cultură, ştiinţă, civilizaţie şi a relaţiilor dintre aceste manifestări. Expansiunea tematică pe care am sesizat-o se manifestă atât prin acumularea numerică de aforisme, cât şi prin caracterul lor plurivoc.
Este firesc în cazul lui Blaga ca filosofia să formeze obiectul numeroaselor meditaţii. Gânditorul face o adevarată pledoarie pentru necesitatea filosofiei şi pentru demnitatea ei. Numind pe filosofi domni ai lumii, el acordă filosofiei rolul de a-i restitui omului adevarata menire în univers.
Dar filosofia este şi ea o forma a creaţiei. Când un filosof (sau o filosofie) se dezice de la aceasta nu este un autentic filosof: ”Turmentarea metafizică a devenit la cei mai mulţi gânditori actuali un scop în sine. Ei se complac în această frământare ca atare, şi fiecare şi-o alimentează în felul său. Totuşi, turmentarea ce nu-şi găseşte soluţia în creaţie şi într-o viziune metafizică este fie o neputinţă, fie o perversitate a spiritului” (p. 31, p. 32). Din perspectiva acestui gând, Blaga respinge curentele filosofice cum ar fi existenţialismul, după cum respinge nimicul, absurdul, nihilismul ca finalitate a existenţei umane.
Paralel cu definirea filosofiei şi stabilirea locului ei în ”corola” creativităţii, gânditorul Blaga încearcă şi delimitarea filosofiei de ştiinţă. Ştiinţa este ”ştiinţa răspunsurilor”, pe când filosofia este ”ştiinţa problemelor”. Pe Blaga l-a preocupat constant raportul dintre filosofie şi celelalte domenii ale activităţii umane şi în special cel al artei şi poeziei. Metafizica întenţionează să fie o revelare şi izbuteşte să fie doar o creaţie. Poezia aspiră să fie creaţie şi reuşeşte într-un fel, să fie revelată. Suprema calitate a metafizicii consistă însă tocmai în accea că ea reuşeşte mai puţin decât intenţionează, iar suprema calitate a poeziei consistă în aceea că ea izbuteşte să fie ceva mai mult decât intenţionează. ”Între poezie şi filosofie există o afinitate electivă, dar şi o mare divergenţă. Imprecizia filosofiei şi precizia poeziei fac casă bună împreună, dând adesea o suprem de valabilă poezie de sensibilitate metafizică. Dar foarte rea casă fac împreună precizia filosofiei cu imprecizia poeziei. Aceasta din urmă căsătorie stă la baza întregii poezii aşa-zis filosofică, didactice, discursive”. (p. 191–192). Pentru Blaga filosofia şi poezia rămân totuşi domenii distincte cu specificul lor propriu si inconfundabil.
 
 
- publicat în volumul Glose blagiene I, Ed. Ardealul Tg Mureş, 2003