Biografie

 

Mariana Irimia este o prozatoare din România. S-a născut pe 30 aprilie 1984 în oraşul Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud. Este membră a Uniunii Ziariştilor profesionişti din România şi membră a Societăţii Scriitorilor din Bistriţa.
 
Educaţie şi formare
 
Colegiul Naţional ”Andrei Mureşanu” Bistriţa, 2003
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, secţia Jurnalism, 2008
Master Administraţie publică, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele comunicării , 2009
- din 2014, doctor în sociologie, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială, UBB,
Cluj-Napoca
 
Titluri publicate
 
Copilărie în castele de nisip - Karuna Bistriţa, 2006 (studiu asupra cazurilor de copii rămaşi în grija rudelor după plecarea părinţilor la muncă în străinătate)
 
Copii pentru egalitate de şanse - Karuna Bistriţa, 2008 (referat despre priorităţile educative ale activităţilor de grup pentru copiii cu dizabilităţi)
 
Jocul cu copiii între 3 şi 7 ani - Karuna Bistriţa, 2008 (caiet de exerciţii cognitive pentru copiii între 3-7 ani”
 
Păpuşa cheală - Karuna Bistriţa, 2008 (roman)
 
Creativitate şi joc în educaţia copilului - Karuna Bistriţa 2008 (culegere de jocuri şi activităţi în aer liber şi interior)
 
Trecerea de pietoni - Karuna Bistriţa (roman), 2009
 
Dincolo şi dincoace de râu - Karuna Bistriţa (roman), 2014
 
Volume în colaborare
 
Maria Cioncan-start spre infinit - Karuna Bistriţa, 2007, autori  Mariana Pop, Tiberiu Irimia
Alexandru Pugna - pe cărări de cânt şi dor - Karuna Bistriţa, 2008, autori Mariana Pop, Tiberiu Irimia
 
Premii literare
 
Premiul I concurs proză ”Mihail Sadoveanu”, Muzeul Literaturii, Iaşi 2013
Premiul III - Societatea Culturală Apollon-decembrie 2013
Menţiune I – Concurs literar ”Ioan Slavici”, Revista Tribuna, decembrie 2013.
Fotografii reprezentative
 
 
Linkuri către autor
 
Karuna Cultural
Blog personal
Editura Karuna
Mesagerul de Bistriţa
Răsunetul de Bistriţa
Mariana Irimia - Proză
 
 
 
 
Trecerea de pietoni - fragment
 
 
Pe rafturile grele şi roase de timp, aşezate dezordonat unul lângă altul, dosarele erau clasificate în ordine cronologică. Mirosul de praf şi hârtie aproape mucegaită era înţepător şi greu de respirat. Mii de nume trecute cu cerneală de scrisuri strâmbe sau caligrafice, şterse pe alocuri şi rescrise de aceleaşi mâini, şi-au găsit un locuşor pe veci şi spre veşnica uitare, de-a dreptul sugrumate de multitudinea sufletelor care gemeau de singurătate în sânul acestor dulapuri. Bruno Ursan mai aduse de dimineaţa alte câteva. Le lăsase pe biroul de metal, unul peste altul. Era amiaza şi ora mesei pentru Bruno. De când făcuse diabet se obişnuise să mănânce doar la ore exacte. Două felii de pâine uscată, legume fierte într-un borcănaş şi o sticlă romboidală cu ţuică de prune făcută în casă. Rupsese cu degetele osoase din pâine, apoi o strânse bine în pumn şi începu să scoată legumele din borcan cu bucata de pâine. Uneori aceasta se rupea şi rămânea rătăcită printre bucaţile de morcov, conopidă şi verdeţuri. Atunci Bruno scobea borcanul cu degetele, punând ceva trudă în asta încât broboanele albe de sudoare se adunau imediat pe tâmplele încreţite de cei 60 de ani pe care îi avea. În surdină vocea sacadată şi timbrată puternic a crainicului spunea ştirile amiezei: „Aici Radio Europa Liberă”. Chipul lui Bruno, slab, cu trăsături adânci tăiate în piele, sub ochelarii mari ce-i acopereau o parte a obrazului şi groşi ca borcanul de legume ce-l avea în faţă, părea liniştit, oarecum împăcat în adâncul sinelui. De mai bine de douăzeci de ani, cu noaptea în cap, Bruno pleca la serviciu. Parca bicicleta veche, cumpărată chilipir dintr-un obor „de la un băiat cumsecade, dom`le”, îşi lua servieta ponosită din piele cu catarame aproape ruginite sub braţ şi intra în oficiul de primire a dosarelor persoanelor decedate din oraşul Bisnard. Încet, încet, morţii au devenit prietenii lui pe care avea grijă să îi cureţe de praf când trecea tacticos, cu mâinile la spate, printre rafturi luând la întâmplare un domn: Marinescu, Iliescu, Andreescu, Ionescu, Titulescu, Iacobescu, Dragomir, Iordache, Stănculescu, Ardelean, Moldovan, Turcescu, Săndulescu sau Sănduţa sau Sandoan, Iosif sau Iosiv, Sinulescu, Bănulescu, Nicolaescu sau Nicolae, Traianescu, Săsărman, Pânculescu, Galeriu, Socaciu, Târnăvan, Ambrozie, Câmpian, Iudean... şi multe alte dosare pe care Bruno le deschidea, scotea dinlăuntrul lor câte o foaie galbenă, bătută la maşină abia vizibil, o întorcea pe toate feţele, apoi o aşeza misterios înapoi în dosar. Puţini ştiau că printre numele morţilor erau şi destui vii, a căror viaţă a fost legată ireparabil de ofiţerii de securitate ce treceau odată pe lună pentru a mai aduce dosare. Bruno trebuia bineînţeles să închidă ochii şi să se prefacă în orice moment că nu a auzit vreodată că vreun mort de-al lui să se fi trezit viu. Le găsise locuri speciale pentru ca, dacă i-ar fi cerut cineva, să îi poată găsi imediat. Sufla de două-trei ori răsucind dosarul în palma groasă şi uscată, tuşea flegmatic până nu mai avea aer apoi, după ce îşi revenea, aşeza frumos numele-mortul-viul-dosarul înapoi pe raft, acolo unde era locul morţilor şi al viilor urmăriţi de securitatea din oraşul Bisnard.
Un strop de conopidă rece şi unsuroasă, cu pete galbene de gogoşar, sări iute de pe bucata de pâine, printre degetele lui lungi şi ajunse în bună regulă, fără să se destrame prea tare, pe primul dosar, ieşit puţin în afară din rândul celorlalte lăsate pe masă de Bruno. De îndată conopida se bucură de cunoştinţa creionului chimic de nuanţă albastră ce prinsese ceva mai demult forma unui urme. Cartonul primitor îşi deschise porii într-o îmbrăţişare caldă, cu arome apetisante. Bruno îşi linse degetele de ulei, apoi cu mâneca bluzei tricotate şterse dosarul cu mişcări lente, aşa cum era întreaga viaţă a lui la oficiul de primire a dosarelor persoanelor decedate din oraşul Bisnard. Trăgându-şi resturile de mâncare dintre dinţi cu sfişcăituri puternice, luă dosarele de pe masă şi începu să le aşeze acolo unde ştia că era locul fiecăruia. Primul îl duse în încăperea din fund dinspre grădina cu castani comestibili, de la fereastra căreia se mai vedeau încă ruinele unei filigorii de vară a vechiului castel, ce s-a prăbuşit pe jumătate, iar restul, acolo unde se aflau şi încaperile cu dosarele lui Bruno, este acum spital pentru persoane neliniştite şi fără discernământ. Urcându-se pe o scară metalică, ce se clătina ameninţător la fiecare pas batrânesc al lui Bruno, căuta un loc bun, pentru un nume ce murise de doar câteva zile: Mistral Zamfir.
 
Ploua încet, cumva stingher, ca un gând burlac ce se zbate îngust în memoria zbârcitã de vremuri multe care au petrecut-o. Licărul dimineţii de toamnă şubredă şi imperfectă mă duce cu gândul la toţi şi la toate, multe câte am văzut. Glasul preotului se întretaie uneori obraznic cu gândul meu şi din încrucişarea lor zgomotoasă tresar alte şi alte gânduri bolovănoase în firea lor. Lângă mine o femeie vârstnică îşi şterge lacrimile uscate apărute brusc în ochii îngustaţi şi rătăciţi prin mormanul de straturi umflate şi veştede ce formează ploapele ei. De ce-l mai plânge? Ce rost mai au lacrimile ei, tristeţea ei, pudoarea cu care îşi sterge colţul ochilor? Pentru ce mai există lacrimi în ochii ei, pentru viaţă, pentru coşciugul din apropiere probabil, pentru amintire, pentru omul din coşciug, din ea din noi toţi - omul acela care mereu se va naşte şi va muri, omul care nu poate exista fără a fi pe deplin şi a se inventa la fiecare nouă existenţă? Începe să plouă mărunt şi ar trebui să-mi placă. E însă frig. Noiembrie. Brumac. Bătrânul este îngropat repede, grăbit şi fără nicio evlavie, ca un clipit brusc, panicat, spasmodic, neprietenos, cel dinainte de dincolo. Se spune că la ţară oamenii sunt mai cucernici şi ţin la religiozitatea lor. La ultimul bruj de pământ, diacul încă lălăie ceva neînţeles. E gata. O plecat şi ăsta. Altul la rând! Cine, eu? Profesorul se ridică greoi, cu gândul încă rătăcind în îndepărtata Spanie, la „biserca” de pe Mirafloresi, iar când banca mică, cu lemne lipsă pe alocuri, pe care se lăsase încet pentru a-şi mai potoli astmul de care suferea, rămase în urma, îşi scoase carneţelul de notiţe din buzunarul de la piept şi notă în grabă câteva cuvinte aproape neinteligibile: Zarathustra a murit. Graiul lui va rămâne pretutindeni fără ca cineva să-l poată cunoaşte. Aici totul se sfârşeşte şi se naşte din nou!


 
 
 

Păpuşa cheală – fragment

 
Încã din primii ani dupã ce m-am mutat în orãşelul acesta de provincie mi-am construit o serie de detalii care în final au pus umãrul la armonia totalã a vieţii mele. Mersul sãptãmânal la aerobic. Locul unde cucoanele oraşului au creat o adevãratã plasã de ţânţari- toatã lumea nou venitã trecea la puricat pin plasa lor. Ce faci, cu ce te ocupi şi cu cine ieşi în oraş. Acolo am cunoscut-o pe Geta, o fatã finuţã, profesoarã de românã la un liceu din oraş, ulterior bunã prietenã, şi pe Gãbiţa, ziaristã la un cotidian local. La terminarea programului de sport ne opream la bar şi beam, eu ceaiul verde, ele cafeaua, sporovãind de una-alta. De cele mai multe ori fetele îmi spuneau ce se mai vorbeşte în târg, ce probleme au pe acasã, poveşti care în alt context m-ar fi plictisit de moarte. Şedinţele de ayurveda, un loc intim la nivel psihic unde am evitat sã-mi fac prieteni pentru a mã putea concentra asupra templului meu interior pe care îl sacralizam în permanenţã cu fiecare înghiţiturã de mâncare şi fiecare gând-forţã emis. EU. Lunar mergeam la masaj, aveam un prieten gay care fãcea nişte masaje foarte relaxante, uneori la cosmeticã şi la toate evenimentele culturale din oraş. Mediocre, ce-i drept în esenţã, dar multe, şi cu pretenţii. Cochetam cu literatura, dar încã nu scrisesem nimic relevant. La sfârşit de sãptãmânã, uneori, rezervam o cabanã undeva în munţi, unde îmi plãcea sã fotografiez. Şi sã meditez. Şi sã citesc. Şi sã culeg plante medicinale. Şi sã ascult Beethoven. Am remarcat-o într-o zi la o conferinţã Reiki. Venise un maestru din Zürich, iar îmbulzeala era pe mãsurã. Înainte de a pãrãsi sala am aruncat o privire spre mulţimea ce se înghesuia sã primeascã un DVD gratuit din mâinile vindecãtoare ale maestrului. Plângea tãcut aşezatã pe un scaun din fundul sãlii. I-am vãzut ochii mari, privind înainte, capul lãsat într-o parte şi lacrimile ce-i curgeau necontenit pe faţã. M-a tulburat şi toatã seara m-am gândit ce-o fi avut acea femeie de plângea. Toatã lumea pãrea foarte încântatã de prezenţa somitãţii în materie, se schimbau telefoane şi adrese de e-mail, se discuta agitat cu gesturi mari. Oare o fi rãmas pânã la sfârşit? Plângea de emoţia întâlnirii cu maestrul? O fi întrebat-o cineva de ce plânge, poate chiar maestrul? Mã gândeam chiar la o posibilã depresie... sau ...cine ştie. Când mi-a deschis uşa am împietrit. Stãtea aceeaşi, cu capul lãsat pe umãrul drept, cu ochii mari albaştri duşi în fundul orbitelor, trişti şi cercetãtori. Zâmbea, dar zâmbetul ei pãrea cusut în carne vie. Simţeam un amestec de milã si dispreţ, aşa cum mi se întâmpla faţã de beţivi. Îmi venea sã plec şi sã rãmân în acelaşi timp. Nu aveam putere sã mã mişc din loc. Când m-am vãzut în stradã m-am urât. Îmi era ciudã pe mine pentru cã nu am avut tãrie. Dar era femeie ca şi mine şi îi înţelegeam fiecare puls şi fiecare respiraţie a porilor. Ca o carte deschisã.
 
***
Am sunat la interfon cu mintea golitã de gânduri. Îmi cumpãrasem o geacã din piele foarte şic, ce însã nu fãcea parte din stilul meu vestimentar. Era croitã dupã modelul bãrbãtesc, cu guler pãtrat şi cu fermoar. De cum am îmbrãcat-o am simţit cã e a mea. Vânzãtoarea, o femeie plinuţã şi frumoasã, îmi spunea, aproape fãrã sã o aud, cã e importatã din Pakistan de soţul ei, care pleacã periodic acolo sã aducã marfã. Oare cum s-o înţelege ea cu pakistanezul? Ţin minte cã discutam cândva cu un britanic despre aceasta şi-mi spunea cã e greu sã pui la mijloc douã culturi ca sã trãieşti în niciuna şi sã mai fii şi fericit. Am gãsit uşa deschisã. Nu mã mai întâmpina în prag.
Stãtea pe un fotoliu cu braţele încrucişate, ca un copil rãzgâiat.
- Bunã ziua...
- Sã-mi zici Corina. Sau Cori, dacã vrei. Nu e cazul sã ne eschivãm.
- Eu sunt Marieta, de fapt cred cã ştii... am primit e-mailul tãu.
- Sã ştii cã nu am nevoie de milã. Dacã asta crezi, poţi pleca...
Ştiam cât de dureroasã poate fi mila şi de aceea am preferat sã o las sã vorbeascã. De obicei oamenii cred cã dacã afişeazã pe chip o strâmbãturã de milã pentru semeni sunt împãcaţi cu Cel de Sus. Mila e cel mai dur venin pentru suflet, înãbuşã şi ultima fãrâmã de dragoste pe care o poţi arãta pentru un strãin.
- Nu ai stil, cred cã ai ceva... aşa... rudimentar.
Îmi privea geaca mea cea nouã. Probabil încerca sã deschidã o discuţie. Ştiam cã nu mã îmbrac dupã ultima modã, dar mã simţeam foarte bine în hainele mele simple, moi, confortabile. De fapt, cãutam haine practice pe care sã mã pot baza.
- Nu înţeleg... ce legãturã are stilul meu cu...
- Nu o sã înţelegi niciodatã. Am crezut cã eşti altfel, dar vãd cã eşti la fel ca şi ceilalţi. Superficialã.
Asta era prea de tot. Simţeam cã mi se ridicã sângele în creştet, dar îmi propusesem sã mã stãpânesc, orice ar fi. În astfel de cazuri nu obişnuiam sã iau în mod personal ceea ce mi se spunea. Eram o fire calmã şi rareori reuşea cineva sã mã scoatã din sãrite. Cu timpul am început sã înţeleg foarte bine oamenii şi preîntâmpinam reacţiile lor cu linişte.
- Corina, am vãzut în e-mailul tãu...
- Ce, ai venit cu lecţia învãţatã, sã faci pe psihologul cu mine? Ţi-ai pregãtit de acasã replicile inteligente care ridicã şi morţii din pãmânt? Pãi sã ştii cã nu e cazul, de fapt m-am rãzgândit dupã ce am trimis e-mailul, aşa cã... te rog sã pleci. Nu mai este nevoie... pacientul şi-a revenit brusc.
M-am ridicat sã plec. S-a ridicat şi ea şi a venit spre mine.
- De ce ai venit?
Nu puteam rãspunde. Am coborât scãrile în grabã, sã nu alerge dupã mine. De ce am mers? Sã mã dau mare psiholog, sã-i arãt cum este sã fii o femeie împãcatã, ce nu are problemele ei, sã-i arãt mila, sã o fac sã se simtã „sub tratament”? De ce am mers?
A doua zi m-a sunat. Şi-a cerut scuze. Mi-a spus cã a cumpãrat materialul pentru pãpuşã şi cã o sã mã anunţe când pot sã vãd o parte din ce a lucrat.
 
***
- Alo, bunã dimineaţa, doamna doctor?
Era Otalia. Ea îmi zicea „doamna doctor” de când am angajat-o. Abia ieşitã din concediul maternal, era bucuroasã cã şi-a gãsit un nou loc de muncã. S-a lãudat apoi la toate prietenele ei cã lucreazã la o doctoriţã de copii. Nu ştia ea prea multe, dar era o fatã bunã. Venise cu câţiva ani în urmã din Republica Moldova, abia se întreţinea, şi cu un copil pe deasupra.
- Eu sunt, Otalia.
- Vroiam sã vã spun cã a venit ziaristul acela care a sunat ieri pentru interviu.
- Aaa... hmm...
Uitasem. Nu-mi stãtea în fire sã fiu nepunctualã, ba chiar mã enervam de fiecare datã când stabileam o întâlnire şi cineva întârzia. Ziaristul era un tip grãsuţ, la vreo treizeci şi ceva de ani, obraznic şi dornic de scandaluri. Îmi displãcea ca persoanã, mai ales cã discuţiile cu el erau de cele mai multe ori enervante. Tipul era recunoscut pentru idilele sale cu unele vedete locale şi acest lucru îi crea premisa „oricum cu oricine şi mai ales oricând”. Şicanele lui la adresa singurãtãţii mele de „femeie scorţoasã de carierã” mã scoteau din sãrite.
- Bunã, la ora asta se vine la serviciu?
- Eeeh... mã astepţi de mult?
Am rãspuns, el a tot scris, a glumit în felul lui, eu am zâmbit în barbã, el a scris. Mai târziu, în timp ce scriam un raport, am primit un sms. Era Gãbiţa. Bogdan, ziaristul, se lãudase deja cu farmecul sãu masculin: Marieta, ce mai faci? Sper cã nu-mi spui cã desearã nu vii la retro-party-ul organizat de Luci. O sã fie tare de tot, mai ales cã se adunã numai lume bunã.

PS: A fost Bogdan pe la tine?