Biografie


 

 

Prefaţa volumului Icoane pe sticlă

 

Spuneam cândva (şi nu-mi retrag cuvintele) că dacă mi-aş fi putut alege un alt loc al naşterii, în afara Maramureşului natal, acesta ar fi fost ţinutul Apusenilor. Altfel spus, dacă nu m-aş fi născut „moroşan”, mi-ar fi plăcut să mă nasc „moţ”. Ştiu însă pe cineva care a avut parte de o astfel de „dublă naştere”, parte moţească, parte moroşenească, deie-i Dumnezeu sănătate! Se numeşte Ileana Anghel Meşter, nimeni altcineva decât autoarea cărţii de faţă.
Necesara explicaţie, „pe scurt”, ar spune că Ileana Anghel - căsătorită Meşter - a dobândit viaţă în ŢARA MOŢILOR (folosesc majusculele pentru că aşa îi place ei) şi s-a realizat artistic în Maramureş. Explicaţia „pe lung” ar începe într-un 16 septembrie (nu-mi aduc aminte anul!) când, într-o familie din Abrud vine pe lume o fetiţă pe care părinţii o botează Ileana. Ea urmează liceul din orăşelul natal - Abrud (Ţineţi minte asta pentru poeziile din volum), urmând apoi Institutul Pedagogic din Cluj (Şi acest oraş merită reţinut ca reper în viaţa Ilenei) şi îşi finalizează studiile la Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti. Urmează repartiţia la Baia Mare (Maramureş), o şansă pentru tânara absolventă de a se integra în vestita „şcoală băimăreană de pictură”, veche - pe atunci - de aproape un secol şi de a colabora la cenaclurile literare existente, respectiv „Nord statornic” şi „Arta”.
Ce putea face deci un artist plastic într-o atmosferă impregnată de pictură şi de poezie? A început, fireşte, să picteze şi să scrie poezie... De fapt, nu a „început”, ci a „continuat” să picteze şi să scrie poezie, pentru că de început, începuse încă din timpul copilăriei petrecute la Abrud. Mai târziu, stabilită în Canada (o poveste care ar putea face obiectul unui roman extrem de captivant, dacă ar fi scris vreodată!), Ileana s-a apropiat cu pioşenie de cea mai autentică creaţie artistică românească : icoana pe sticlă. La Montreal, sintagmele româneşti „icoane pe sticlă” şi „ouă pictate artistic” sunt cvasi-sinonime cu „Ileana Anghel Meşter”, pentru că artista a avut în Canada şi Statele Unite peste douăzeci de expoziţii de icoane pe sticlă, iar în privinţa ouălor de Paşte pictate, familiile de români montrealezi care au avut parte de ele sunt cel puţin de ordinul sutelor...
Dar, şi aici ne apropiem de obiectul cărţii pe care o aveţi în mână, Ileana nu-şi uită (cum ar putea?) nici dragostea pentru cealaltă formă de exprimare artistică, poezia, pe care a cultivat-o, aproape pe ascuns, decenii de-a rândul, umplând caiete întregi de poezii, revenind asupra lor, din nou şi din nou, căutând cu asiduitate expresia cea mai potrivită... Şi, fie vorba între noi, profanii, căci mă consider mai degrabă un consumator ocazional de poezie decât un critic literar avizat, scrie precum pictează, adica bine, nuanţat şi colorat...
Vreţi poezii de dragoste? Citiţi „Şi cresc tăcerile”, „Descântec”, sau „Din dragoste, blestem”... Sunteţi nostalgic şi regretaţi anii tinereţii? Încercaţi titlurile „La o aniversare”, „Pe urma paşilor de ieri”, sau „Atelier”. Căutaţi poezii cu mesaj patriotic? I-auzi aici: „Când clopotul aducerii aminte”, „Închinare”, sau „Aţi fost vreodată la Abrud?”. Simţiţi fiorul emigrantului neînţeles? Nu sunteţi singurul, şi iată dovada: „Rugă la Pêre Nöel”, „Evadare” sau „Icoană pe sticlă”, care, de altfel, a inspirat şi titlul volumului).
Nu-i aşa că Ileana Anghel Meşter le spune mai bine decât le-am putea spune noi?
Dincolo de „momentul publicitar” de mai sus, subsem- natul recunoaşte deschis că există poezii din prezentul volum care au darul de a-mi face „pielea de găină”, astfel încât, în deplinătatea facultăţilor mintale, declar că de va fi să citesc vreodată această prezentare, voi „sări” cu premeditare para- graful de faţă, ca să nu-mi dea lacrimile... Pentru că, o recu- nosc sincer, la capitolul ”patriotic” Ileana Anghel Meşter m-a prins în mrejele versurilor ei, ceea ce cred că vi se va întâm- pla şi dumneavoastră...
Scurt pe doi, există doar două variante :
1. Vă este dor de România? Luaţi de citiţi poeziile Ilenei Anghel Meşter. Nu vă va trece dorul, dimpotrivă, se va amplifica până la nivelul la care veţi simţi nevoia de a căuta cât mai repede biletele cele mai convenabile pentru a ajunge în ţară.
2. Nu vă este dor de Romania? Citiţi poeziile Ilenei Anghel Meşter... Vi se va face un asemenea dor încât veţi căuta repede biletele cele mai convenabile pentru a ajunge în ţară.
În ambele variante, veţi ajunge, probabil, în Ţara Moţilor. Ar fi bine să duceţi cu dumneavoastră un volum al Ilenei Anghel Meşter. Acolo, în Apuseni, poate valora greutatea lui în aur!

Adrian Ardelean
jurnalist
 

Coperta volum:

Ileana Anghel Meşter - Poezii

 
 

 

16 septembrie

Un vânt subţire s-a pornit să cânte
O melodie ce-o credeam uitată.
Arcuşul lui trezeşte strune frânte.
Şi-atâtea lumi se prăbuşesc deodată,
Din cupa sufletului răsturnată!
Sunt tristă, TOAMNĂ, şi însingurată.

Mi-aşterni în van la prag, ca altădată,
Noianul tău de frunze colorate.
Căci fastul lor acuma mi se-arată
Cam... desuet. Ai să mă ierţi vreodată?
Cu micile-ţi nimicuri presărate
În preajmă, astăzi nu mă faci bogată...
Sunt tristă, TOAMNĂ, şi însingurată.

Decorul tău de bandă animată
Cu ocruri rafinate şi subtile,
Îmi aminteşte că demult, odată...
(S-au scurs de-atunci atâţia ani de zile!...)
De-un vrăjitor, paleta-i fermecată
Îţi întrecea măiastra-ţi plăsmuire.

Astăzi, mă-ntreb, de-i trec prin gând vreodată…
Uitat-a oare vremea de-altă dată?
Sunt tristă, TOAMNĂ, şi însingurată.


Când clopotul aducerii aminte

Când clopotul aducerii aminte
Despică-n dangăt negura de vremi,
Icoane vechi, din vremurile sfinte,
Întruchipări de duh şi oseminte,
Zoresc din lumea lor, în largi veştminte...
Tărâmul ne desparte şi ne minte,
Sunt umbre doar şi nu găseşti cuvinte
Şi nici putere n-ai să le îndemni...

În lung cortegiu umbrele se-arată.
Cuminţi se-opresc la locul de alean.
Drapat în falduri, Burebista cată
Spre-a Daciei preafericită vatră,
Iar umbra-Decebal, semeţ se-ndreaptă
Spre toga ce ocroteşte pe Traian.

Şi se născu din crâncenă-ncleştare
Stejarul falnic, NEAMUL ROMÂNESC!
Din rădăcini, pe mândrul trunchi, dă-n floare
Coroana altoită-n trei vlăstare.
Aceeaşi doină-şi cântă fiecare,
De dor, de bucurie, de-ntristare
Şi-n răni musteşte sângele frăţesc...

***

Istoria îşi mână bravii-n lupte.
Cel mai viteaz dintre viteji, Mihai,
Peste Carpaţi ţesând din doruri punte,
Intra-n buiestru, cu stindardu-n frunte
La Alba, în cetate, cu alai.

***
S-au scurs de-atuncea vremuri obidite
Şi furii lumii nu s-au săturat!
Domni grecotei, în haine fandosite,
Lăsau pe fruntea ţării umilite
Răbojul suferinţelor trăite.
Şi au prădat, şi-au supt, şi-au dezbinat.

***
Răsună tulnicul de După Piatră.
Din Vidra pleacă moţii în galop.
Lângă Abrud, Iancu-i îndeamnă: ”Gata?”
”Noa, hai!”... Se prăbuşeşte Detunata
Peste honvezi - e jale şi potop!

***
Alecsandri ne îndemna odată
Să-ntindem hora mare la hotar.
Din zare-n zare-opinca lui Ion Roată
Cu vrerea naţiunii ridicată,
Zdrobea trufia bornelor de piatră
Statornicind dumnezeiescul dar.
Căci a sosit momentul deşteptării!
Întreaga naţiune renăştea!
Un tricolor unea speranţa ţării.
Simbol înţelepciunii şi puterii,
Pe Cuza, domn, poporul îl ungea!

***
S-au rupt zăgazuri ce opreau vâltoarea!
Se sfârtecau imperii în bucăţi…
Ardealul, mândru-şi îndrepta spinarea:
Îl cotropise vremea şi-ntinarea,
Dar lanţu-i rupt şi-i spartă-ncuietoarea
Şi-Ardealu-i mândru ca şi-n alte dăţi.

***
Doar Prutul scrie semnul de hotare,
O rană grea în trupul strămoşesc.
Români la deal şi tot români la vale,
Cu-acelaşi grai înalţă fiecare
O rugă la Iisus şi Născătoare.
Pe cerul lor răsare sfântul soare,
Căci curge-acolo sânge românesc!

***
Se-aştern zăpezi pe-ntinderea câmpiei
Şi Milcovul se scurge somnoros.
E scrisă-n malu-i cronica frăţiei.
Mai sunt Ioni din neamul omeniei,
Ce-şi culcă-acolo fruntea-n palma gliei
Îngenunchind tăcuţi şi cuvios.
Şi cern, şi cern zăpezi pe-ntinderea câmpiei…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

Ziua cea din urmă

În faptul dimineţii de pe urmă
Acelaşi soare palid mă trezeşte;
Pe stradă vântul cântă nebuneşte
Şi toamna, darnică, îşi risipeşte
Noian de frunze-n joc, copilăreşte...
În suflet, teama şi tristeţea scurmă.

Te văd, dormind întors uşor, pe spate.
Căldura ta inundă dimineaţa.
În vis tresari şi pleoapa ţi se zbate.
Întinzi încet un braţ şi mi se pare
Că umbra unui vis o strângi în braţe...
Zâmbeşti în vis, dar cui zâmbeşti tu, oare?
Şi cât de liniştită-ţi este faţa!

Te simt străin, cu gându-n altă parte
Şi de-ţi vorbesc, cuvântul mi se curmă...
Stai gânditor, în mână cu o carte...
Întorci o filă... Mi-eşti aşa departe!
Doar orologiul timpul îl împarte...
Aşa erai în ziua ta din urmă...

Acelaşi cer de toamnă risipeşte
Din nouri, din înalt, mărgăritare,
Şi-aceeaşi frunză-n drum sub paşi foşneşte.
La geamul meu aştept un strop de soare…
Vor trece luni, sau cât va trece, oare?


Aţi fost vreodată la Abrud?

Decor din vise de copii,
Cu străzi înguste şi pustii
De oameni care nu mai sunt...
Aţi fost vreodată la Abrud?

În parcul şcolii de pe deal,
Un lapidarium solitar
Şi amintirile se scurg...
Aţi fost vreodată la Abrud?

O poartă putredă de lemn
Cu ornament, rezistă demn
Să amintească de trecut...
Aţi fost vreodată la Abrud?

Sunt case vechi şi case mici
Şi-n casa unor alţi bunici,
Sfârşitul unui început.
Aţi fost vreodată la Abrud?

Şi cu istoria-n decor,
Cu Domnul Moţ, cu IANCU lor,
De-atât de tare de demult...
Aţi fost vreodată la Abrud?


Christos a înviat!

La icoana din odaia mare
O măicuţă a îngenuncheat.
Ruga-i se sfârşeşte-n aşteptare.
Pentru-a câta oară, i se pare
Că atâta dor şi-atâta jale
Va aduce-n pragu-i pe băiat?

Îşi dorea să-i vină-acum feciorul,
De-undeva, din lume-nstrăinat.
De-un pustiu de vreme-i duce dorul.
Şi ar vrea să-l vadă azi, în sat,
Mândru, cu flăcăii laolaltă,
În gub nou şi clopul înstruţat.

Clopotul doineşte a chemare
La biserica de lemn din sat.
Pleacă-ncet măicuţa pe cărare.
Coşu-i rânduit a-ndestulare,
Pentru taina sfântă de-nchinare,
Cu colac şi ou încondeiat.

Slujba s-a sfârşit spre dimineaţă
Şi de-acum, sătenii au plecat.
Singură, măicuţa-şi dă povaţă:
”Dacă Domnu-aşa a judecat...”
Resemnata, şterge de pe faţă
Lacrima.
”Christos a înviat”!