Vasilica Mitrea

O DRAMĂ A DEPORTĂRILOR

Eram copil când părinţii mei îmi vorbeau despre coloniştii de la marginea satului meu. Li se spuneau „colonişti, bănăţeni sau „basarabenii de la Satul Nou sau Movila Gâldăului”, deşi am aflat mai târziu că erau şi nemţi, sârbi, macedoneni, olteni. Satul era amplasat pe un deal. În vale, dincolo de şosea, curgea lin braţul Borcei.
Pe atunci nu înţelegeam de ce locuiesc izolaţi.
Cum eram luată la biserică mai în fiecare duminică de către părinţii mei, iar mare parte din colonişti veneau la slujba de duminică, îi cunoşteam aproape pe toţi locuitorii de acolo. Mi se părea atunci că se deosebeau de noi prin port, prin ten şi dialect. Fuseseră deportaţi din zonele pe care le-am amintit şi locuiau la „marginea satului”.
M-am împrietenit după câţiva ani cu Margareta, prietenie de care mă bucur şi astăzi, deşi au trecut câţiva zeci de ani. De la dumneaei am aflat drama familiei sale, care m-a însoţit de-a lungul vieţii şi am gândit atunci, şi mai cred şi acum, că omenirea a avut ceva de învăţat şi istoria nu se va mai repeta… Realitatea însă ne spune că oamenii nu învaţă nimic din greşelile istoriei şi de multe ori ne oferă aceleaşi drame din care ar fi trebuit să învăţăm, să nu le mai repetăm. Şi mă refer aici la cei care ajung la putere.
Iată ce nu am uitat nici până astăzi din povestirea ei.
La vârsta copilăriei, când toţi părinţii se ocupă de educaţia şi creşterea odraslelor sale, ai ei, au fost nevoiţi să-i urce într-o căruţă, pe ea, de 8 ani şi încă doi fraţi mai mici, de 6 şi respectiv 2 ani. Au părăsit casa părintească din comuna Izvoarele, satul Risipeni, judeţul Bălţi, din Basarabia, punând câteva merinde pentru drum şi nutreţ pentru cai, vreo două-trei pături să-i învelească pe copiii, fugind din calea războiului. Nu apucaseră să plece din casa lor când, nemţii, care se retrăgeau, le-au ocupat deja locuinţa. Tatăl ei, care învăţaseră şi limba germană în liceu a putut să se înţeleagă cu ei. Le arătau prin gesturi şi cuvinte să plece cât mai repede, deşi se vedea o uşoară urmă de milă în chipul lor văzând scena care se desfăşura înaintea lor. La anii ei, Margareta era confuză. Nu ştia de ce trebuie să părăsească gospodăria şi satul lor. Nu ştia de ce vorbeau mai mult în şoaptă. De cine trebuiau să se ferească?! La trecerea Prutului i-au preluat funcţionari din guvernul României.
Zbuciumul părinţilor nu-l înţelegea, dar era atentă la orice discuţie dintre ei. După patru săptămâni de mers cu căruţa, trecând prin tot felul de peripeţii, au ajuns în comuna Slăveşti, judeţul Vâlcea. Când credeau că s-au „aşezat” întrun fel şi starea lor de spirit era mai liniştită a venit momentul când, în 1945 ruşii i-au căutat şi acest lucru nu prevestea nimic bun. . Alte trei săptămâni le-au petrecut ascunşi în pădure. Dar şi atunci, nu aveau voie să alerge mult sau prea departe. Bucuria lor de copiii trebuia ţinută în frâu, să nu şi-o manifeste printr-un râs zgomotos sau strigând tare unul la celălalt.
La chemarea guvernului de atunci au fost colonizaţi în comuna Birda, Banat, dându-li-se casa unui neamţ. Aici ne-au dat locuinţele celor care au fost ridicaţi de nemţi. Neajunsurile erau multe. Mama sa a fost nevoită să lucreze pe la unii, pe la alţii pentru o oală de lapte sau o pâine. Noaptea, copiii o auzea plângând, iar a doua zi o lua de la capăt. Pe tatăl său o auzea îmbărbătând-o. Deşi îşi doreau multe la vârsta lor, se maturizase şi se mulţumeau doar cu ce li se puteau oferi. Părinţii, vorbeau despre neajunsuri, doar în lipsa lor, ferindu-i de grija zilei de mâine.
În 1946 ne-au actualizat actele, am fost împroprietăriţi cu 5 hectare de pământ, dar greutăţile au continuat, cotele erau mari.
Margareta a fost dată la un gimnaziu din Gătaia şi pentru a o ţine la internat tatăl său, venea pe jos, aducând alimente într-un sac. Dacă cei mai nevoiaşi nu-şi aduceau porţia, tuturor li se diminua raţia. Ca să se sature, furau roţi de floarea soarelui, din mâncarea pentru porci, le ascundeau pe sub saltele şi, noaptea, mâncau seminţele. În aceste vizite, tatăl său, după ce o săruta, o punea să spună o poezie în franceză „să vadă dacă merită sau nu sacul cu merinde”.
Din păcate, lecturile se reduceau la autori ruşi şi sovietici. În oraş rulau numai filme cu viaţa lui Maxim Gorki şi cu cazacii din Kuban. Aceasta era politica dusă de comunişti, să înveţi geografia URSS, literatura, matematica, chimia, pedagogia numai după autori din URSS. La desen îl picta pe Stalin, iar pe Makarenko trebuia să-l ştie pe de rost.
În 1949 a intrat la Şcoala Pedagogică de Educatoare. Visul ei era de a ajunge într-o zi la catedră. Acolo, şi-a făcut prietene. Fiecare avea drama ei. La una dintre ele, părinţi pieriseră în ghetourile naziste, a alteia, mama sa nu s-a mai întors din Siberia. Multe drame a putut afla în acel internat. Se considera mai norocoasă, deoarece părinţii săi, cu puterea lor, le dirija gândirea, simţirea şi speranţa în vremuri mai bune.
După absolvirea şcolii, în urma unei festivităţi, a plecat acasă văzându-se aproape dăscăliţă. Îşi făcea destule planuri, pentru garderobă, pentru un bănuţ adus în plus familiei sale şi se gândea cu satisfacţie că va contribui şi ea la îmbunătăţirea vieţii de zi cu zi.
Dar n-a fost să fie aşa. A doua zi au apărut trei soldaţi la poartă şi le-au cerut să se pregătească de plecare. Toate visele ei au sfârşit într-un bouvagon.
Pleca spre o nouă destinaţie, spre un nou destin, comandat de regimul de atunci. În tren se aflau, pe lângă nemţi şi basarabeni şi olteni, sârbi şi bănăţeni.
S-au trezit la Movila Gâldăului, în câmp gol. Aici, creşteau doar ciulini în neştire şi ici, colo, câteva tulpini gălbejite de bumbac. În schimb bântuia seceta. A urmat altă perioadă de nesiguranţă şi de griji pentru ziua următoare.
Ulterior, s-a trecut la defrişarea în Balta Borcei şi amenajarea terenului agricol. Aşa s-au putut crea noi locuri de muncă.
Cât timp şi-au făcut un adăpost a trebuit să taie mult stuf, folosindu-se de cosor. La vârsta ei, de 15 ani, trebuia să facă o muncă brută atingându-şi picioarele, foarte des, de şerpii care colcăiau în băltoacă. Trebuia să muncească pentru bani şi pentru a-şi înveli „bordeiul” cu stuf. Şi pentru că visul ei de a cânta la pian nu se îndeplinise a exersat cu degetele pe tulpinile de stuf. Au dormit un timp sub cerul liber. Pentru început şi-au construit fiecare familie un fel de colibe, bordeie. Nu erau totuşi nişte oameni liberi. Era obligatoriu să se prezinte periodic şi la Miliţie.
Trist a fost şi când a sperat că în toamnă va merge la şcoală, iar ştabii le-au râs în nas: „ce să căutaţi voi bandiţilor la şcoală? Am selectat noi elemente din clasa muncitoare care au acest drept”. Aşa s-a întâmplat şi când a fost admisă la un liceu din Constanţa în urma unui examen, pentru a termina cei doi ani de şcoală care îi rămâsese. A avut însă ghinionul ca, întruna din zile, să fie chemată toată clasa la o şedinţă de U.T.M. Ea, a spus unei colege că „nu mai sunt membră U.T.M.” Aceasta, curioasă, a întrebat: „De ce?”. Pentru că nu a avut un răspuns, a informat o profesoară „zeloasă” care nu s-a lăsat până nu i-a smuls declaraţia „că nu a fost niciodată membră U.T.M.”, după care i-a povestit adevărul. După ce a aflat a făcut un scandal imens, urlând cât o ţineau puterile pe holurile şcolii: „Uite cum se infiltrează cozile de topor, ocupând locurile unor elevi din rândul muncitorilor şi ţăranilor cinstiţi!. S-a hotărât atunci să fie exmatriculată. Tot drumul de întoarcere, de la Constanţa la Feteşti, l-a parcurs plângând iar când au trecut peste podul de la Cernavoda i-a încolţit ideea să se arunce de pe el. Dar, imediat i-a apărut în minte chipul mamei ei şi urmările sinuciderii.
Dar până la urmă a terminat liceul la fără frecvenţă, profitând de restricţiile care se mai îndulciseră.
Mai înainte însă, a venit un ordin de la Sfatul Popular, ca din fiecare familie să plece câte una, două persoane pentru a lucra la grădina Canalului de la Ovidiu. Margareta a fost desemnată, de către părinţii săi să meargă ea, aşa că a pornit la drum împreună cu alţi tineri. La început au mers pe jos, apoi cu trenul de marfă până la Medgidia. De acolo din nou, pe jos, peste câmp, trecând pe lângă Poarta Albă, comuna Castelu.
După o zi de călătorie a ajuns pe seară în comuna Cocoşu, populată cu macedoneni şi turci. I-au cazat în nişte barăci, au mâncat ceva, iar apoi la muncă. I-a rămas în minte că nu trebuia să se plângă de nimic. Trebuia să execuţi totul la ordin.
Prin preajmă lucrau şi deţinuţi politici cu care intrau foarte rar în contact şi atunci când o făceau, riscau. A aflat de la aceştia poveşti din dramele lor. Erau multe, diferite şi cumplite. Mulţi dintre ei erau închişi pe nedrept. Doar pentru că ascultau la radio postul Europa Liberă; alţii au fost pârâţi de vecini sau prieteni privind anumite simpatii sau antipatii; că au fost chiaburi şi erau duşmani ai poporului; duşmani ai luptei de clasă etc. Unii dintre ei erau bolnavi, vlăguiţi de muncă şi înfometare, dar trebuiau să facă faţă muncilor grele.
S-a întors de acolo după 6 luni de muncă, tot cu un tren de marfă, lăsându-i în gara Bărăganu, iar de acolo, pe jos, îmbrăcată doar în trening şi încălţată în tenişi, pătrunşi de umezeala zăpezii, pe 6 decembrie. Au urmat zile multe de tratament pentru a-şi reveni după această cruntă răceală.
Şi acum, după atâţia ani, repovestindu-mi ce-şi mai aducea aminte din acea perioadă, amintirile năvălesc însoţite de lacrimi. Tremură, mai bea o gură de cafea şi povesteşte mai departe fără să ţină seama de cronologia evenimentelor. Speră ca istoria să nu se mai repete şi fiecare familie să se bucure de avantajul gospodăriei sale.

Vasilica MITREA