Sebastina Papai
« Prima pagină

 

 

Biografie

Numele meu e Papai Sebastina, iar cuvântul care cred că mă definește cel mai bine este perseverența!
 
De ce tocmai perseverența?
 
Probabil pentru că mereu am reușit să îmi ating țelul, să îmi depășesc limitele, unicul meu adversar fiind doar eu însămi!
 
Doresc să adaug că sunt elevă în clasa a IX-a , la Liceul Teoretic “Onisifor Ghibu”, Oradea, profilul matematică-informatică intensiv informatică!
 
Ironia sorții face să fi ales un profil real, tocmai după obținerea premiului doi la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română!
 
Totuși pasiunea mea acerbă pentru literatură și lectură nu s-a oprit aici, fapt vizibil prin dorința de a participa la acest cenaclu de literatură prin intermediul căruia doresc să  îmi dezvolt abilitățile în domeniul literar și, de asemenea, să  îmi aprofundez cunoștințele și să interacționez cu persoane pasionate de literatură!
 
Atașez o scurtă narațiune scrisă de dragul copilăriei...

 

 

                                                                              Pe uliţa copilăriei
 
Ce liniște sufletească îmi aduce vârsta cea fericită! Și când îmi mai amintesc ce bazaconii, ce planuri și ce jocuri care mai de care mai deocheate inventam…
Totul era frumos! Eram ocrotită de mângâierile părinților, profesionistă a capriciilor, ferită de orice grijă și problemă, mereu cu gândul la joacă.
Dar sprințar și înșelător mai e gândul omului, iar sfâșietoarea vremelnicie a copilăriei nici nu m-a lăsat bine să mă bucur de nevinovăția sa, că a trebuit să și merg la școală!
E drept că și școala m-a maturizat, însă nu am renunțat să mai am zile în care descui cufărul copilăriei greu de atâtea întâmplări efemere, cu ajutorul cărora mă voi destinde la rândul meu când voi fi părinte.
E greu să uiți cum așteptam cu sufletul la gură câte o nouă povestioară de la bunica mea despre năzdrăvanul de tăticul meu, când era și el la această vârstă nevinovată. Ce să mai spun de zecile de pahare sparte, care s-au dovedit a fi norocoase, ori genunchii mei juliți, căci doar și acum mi-au mai rămas semne de bună purtare.
Îmi plăcea mereu să mă aventurez, să mănânc toată crema prăjiturilor înainte ca bunica să realizeze că nu mai are cu ce să o orneze și cum le furam copiilor de vârsta mea jucăriile de nisip,unuia dându-i în față cu o lopățică, că doar și el a încercat să mi le ia pe ale mele…
Chiar și acum, adolescentă fiind, este o eliberare, o desfătare să îmi vizitez bunicii, să contemplu ograda aglomerată, populată de familiile de găini, cotețul cu purceii înfulecând pe nerăsuflate, doar văcuța mai lipsește din peisaj, întrucât e la păscut! Dar seara, după sosirea acesteia, e un deliciu să bei laptele spumos și cald, iar în întâmpinarea acestora sare tot satul și așa mai afli câte o bârfă de la tanti Florica de la vale ori de la unchiul Nelu, abia venit de la secerat!
Și ce m-aș face eu fără aceste amintiri, aș trăi o viață pustie și nu mi-aș putea încălzi sufletul la flacăra acestor puerile întâmplări!