Teodora Onița
« Prima pagină

 

 

Biografie

Eu sunt Dora. Scriu poezii atunci când simt. Inspirația mea vine din trăirile cele mai diverse, principalul meu drog fiind suferința.
Nu îmi este teamă să abordez teme precum iubirea, moartea, tristețea, chiar dacă asta înseamnă să mă izolez în propriul univers. Am o perspectivă diferită datorită gândirii mele abstracte și îndrăznelii de a folosi orice cuvinte-simbol, mai mult sau mai puțin cunoscute. Dar, eu consider că atâta timp cât un cuvânt există, oricât de necunoscut ar fi, poate fi folosit de un poet, deoarece limba noastră dragă nu va putea fi niciodată epuizată.
M-am născut în 18 iunie 2000, la Oradea. Încă de la vârstă fragedă am început să scriu proză și poezii pentru diferite concursuri școlare. Deși fiecare creație trimisă la concurs mi-a fost apreciată și premiată cu locul I, am tratat totul cu indiferență. Am ajuns să scriu parodii în versuri și, prezentându-le unor elevi de la un alt liceu, în timp ce încercam să ne alungăm monotonia drumului cu autocarul. Mai în glumă, mai în serios, aceștia m-au invitat la un ”cenaclu literar”. Așa am ajuns să îl cunosc pe domnul Ionuț Caragea, care a început, alături de ceilalți membrii ai cenaclului, să îmi șlefuiască micile ieșiri artistice.
Deși la început eram foarte strictă cu poeziile mele, încercând să păstrez ritmul, măsura și rima perfectă, sub îndrumarea membrilor cenaclului am început să scriu poezii moderniste, care sunt mult mai expresive și îmi reprezintă mult mai bine trăirile.
Intenționez să scriu în continuare atât poezie cât și proză.

 
 
Adânc

Plouă
Cu picături mari, amare-acide.
Din două
Izvoare reci, adânci, aride;
Ochii,
Ei de culoarea scoarței;
Cu amănunt
Irigați cu negrul eleganței.

Conștiința
Se frânge-n cristale.
Dorința
Migrează spre gândurile sale.
Cugetul
E impertinent, inactiv.
Trupul
E indiferent, nociv.
Timpul
Stă pe loc, activ.

Redefinit,
Râul de mercur alunecă spre
Infinit
Distrugând câmpii de speranțe agățătoare;
O nulitate
Acolo sună acum strident, acut;
Voci uitate
Închise-ntr-un pachet nedesfăcut,
Amăgitoare
Alungate dintr-un lăuntru bolnav de ură,
Hărțuitoare
Ard totul în cale, conștiința abjură.

Stima
A murit înecată, stoarsă;
Lacrima
A sfârșit arsă;
Discernământul
S-a îmbolnăvit;
Focul
În absurd neîntinat, s-a stins.
 

RISIPITĂ ÎN ABIS

Cenușa-mi se pierde în vânt
În timp ce eu răscolesc
Pagini de cer uitate
Încercând să te găsesc
Nepângărit de lumina lumii.

Să nu-mi uiți amintirea...
Căci alături de tine voi fi
Călăuză să-mi fii
Prin noaptea grea de raze
Să-mi găsesc liniștea...

Dar... să te găsesc...
Înainte să sfârșesc...
Risipită.


ÎMPLINIRE

Ea-l adoră
Dar nu vrea să-i dea speranțe
Deșănțate.

Căci ea nu-i om
Ci doar cenușa unor idealuri
Incinerate.

Ea e moartă
Dar trăiește-n lumea ei de artă
Singură.

Căci ea a fost om,
Dar trădată, s-a refugiat în sine
Pierdută.

Ea vrea pentru o zi
Măcar, să fie om, să-l poată
Iubi.

Căci ea nu are suflet
Și tot ce-o leagă de umanitate și de el e
Moartea.


FLAMBARE ÎN VID

Luna atârnând
Stă și se întreabă
Oare cât mai plâng…

Teii mângâie
Cu frunze-ngălbenite
În tristețea mea, lacrima învie…

Nisipul freamătă
Și îmi îmbracă zadarnic
Lacrimile irosite…

Licuriciul pâlpâind
Mă întreabă unde merg
Căci flacăra s-a stins…