Pentru a vă introduce în universul poetic al volumului "Retorica ploii", este imperios necesar să ne reamintim pașii pe care poetul Emil Mircea Neșiu i-a făcut prin volumele sale anterioare, volume care l-au ajutat să se autodefinească și să se exprime cu o caldă și elegantă dezinvoltură pe scena poeziei orădene. O scenă alcătuită, în principal, din prietenii cei mai buni ai poetului, prieteni care l-au apreciat și l-au încurajat să continue pe drumul complicat al poeziei. Pentru mine, acest poet este o descoperire recentă și mă bucur că am ajuns să-l cunosc ca om, la cenaclul Prietenii poeziei, acolo unde am și intrat în posesia cărților sale. Și de fiecare dată când am primit o carte, gestul meu reflex a fost să scriu despre ceea ce am citit, fiindcă simțeam că poezia aceea frumoasă merita să fie cunoscută și apreciată de cât mai mulți oameni.

De exemplu, atunci când am analizat volumul (po)Arta sufletului (editura Aureo, Oradea, 2016), spuneam despre autor că ne invită să-i cunoaştem sufletul său de poet, fiecare poem fiind o poartă care poate fi deschisă de cititor numai şi numai cu cheia potrivită. Cititorul poemelor sale era, din punctul meu de vedere, martorul unei inimi zburdalnice care desenează cuvinte şi portrete în tablouri simboliste şi suprarealiste, pe fondul unui ludic temperat şi al unei iubiri nostalgice cu nuanţe de toamnă. Poezia autorului era ca un virus melancolic care te contagiază frumos, fără să te chinuiască prea tare. Vindecarea, evident, se făcea printr-o lectură atentă, cuvintele reţetei fiind ascunse uneori în mesaje uşor criptate. Mai spuneam despre autor că este un poet economicos, un atent şlefuitor de cuvinte ambalate în metafore delicate, iar în multe din poeziile sale simţeam o bogată experienţă de viaţă, finalul unora fiind conclusiv-constatator, la fel ca în lirica soresciană. În acel volum descopeream nenumărate elemente simboliste (păsări, nuferi, arbori, frunze, ploi, spaţii, zborul etc.) care întregeau cadrul unei geometrii metafizice şi a unor vieţi paralele. De asemenea, vorbeam despre credinţa în transmigraţia sufletului individual, despre metempsihoza poetică, mai exact despre reîncarnarea iubirii în trupul şi culorile toamnei. Concluzia mea era că poezia lui Mircea Emil Neşiu, dincolo de toate reîncarnările succesive care ne transportau într-un cadru autumnal de vis, era un remember nostalgic, o rană mică, dar profundă, a dragostei dintotdeauna pentru fiinţa cea mai apropiată sufletului. O poartă spre amintire, o poartă spre imposibilul care, prin poezie, devine posibil.

În volumul "Dimineţi prea pure" (editura Aureo, Oradea, 2018), metempsihoza era la alegerea cititorului, cuvintele poetului fiind fragmente din actul de deces al unei iubiri imposibile. Poezia, în această situaţie, era un ţipăt mut sau cel din urmă prieten, iar lumea se reducea la un simplu dans în dimineaţa ce se chinuia să nască o nouă himeră dintre falduri de brocart. Cu toate acestea, poetul visa mereu la aceeaşi femeie, fără a-i spune la revedere. Buzele lui şopteau mereu numele muzei, inima lui dădea din coate căutând alternativele unei posibile împăcări. Aceste alternative se cultivau în înalta academie a simţurilor şi explorărilor pline de fantezie amoroasă, punând mare preţ pe recunoştinţa arătată fiinţei iubite, fiinţă care l-a ajutat pe poet să-şi descopere eul superior, transcendental. Poezia lui Emil Neşiu era ca o obsesie care pusese stăpânire pe zilele sale. El căuta ultima şansă și visa reîntoarcerea, dar apropierea avea accesul interzis. Şi totuşi continua să deseneze conturul muzei cu picioare interminabile, picioare pe care le lăsa să aleagă destinaţia prea cunoscută. Singura lui consolare, dincolo de poemele ca nişte dimineţi prea pure, rămânea îmbrăţişarea umbrei.

Concluzionam că Emil Neşiu, atât în volumul  (po)Arta sufletului, cât şi în volumul "Dimineţi prea pure", era poetul nostalgic, poetul care clădeşte templul iubirii imposibile. Îl comparam pe poet cu un Icar care simte zborul pe diagonala norilor, fiind fascinat de frumuseţea înaltă a iubirii dintotdeauna. Un Icar care cade în propria poezie, murind şi renăscând din cenuşa cuvintelor şi din ceara lumânărilor stinse.

Și în volumul "Retorica ploii", Emil Mircea Neșiu recurge la magia metempsihozei poetice, fiindcă "Ploaia e cea mai parșivă femeie/ Se  poartă când  rece/ când mai caldă/ în funcție de perspectiva/ de abordare a  timpului/ propus drept ofertă." Dar ploaia nu este doar un reproș sau o ceartă, ea având și valențe pozitive pe care poetul le deconspiră destul de explicit: "ploaia este un gest divin/ de o semnificație profundă/ o metaforă, un concept", "o sirenă trecută de prima tinerețe", "o spălătoare de vase comunicante" sau "dansul cel mai perfect pentru spălarea păcatelor". Așadar, ploaia are legături cu universul interior și cel exterior, cu imaginația și realitatea, cu amintirile și speranțele, cu iubirea transfigurată și divinitatea. Și, bineînțeles, are rolul de purificare a spiritului, fiindcă poetul își scaldă picioarele în ploaie pentru a umbla desculț prin amintiri, în timp ce scrisul său se transformă într-un scâncet.

Oricum ar fi raportate aceste valențe, ideile poetului sunt juste, ne conving prin argumentația bogată și prin comparațiile de efect. Putem spune că poetul execută acum un dans perfect, în tandem cu mișcările naturale sau transfigurate ale ploii, nerenunțând la muza sa pe care o regăsește, uneori, ca partener pe timpul dansului. Această muză este "al iubirii sale vers", este "femeia care  tace/ trece peste închipuirea/ unor posibile fapte,/ simple  fracturi / dintr-un timp plăcut", este " o femeie/ care își consuma dragostea/ printre picături de ploaie,/ visând un soare/ care să acopere/ toate punctele cardinale/ expuse pentru un zâmbet/ con larghezza", este "femeia răsărită/ drept punct de sprijin/ sub umărul drept", este "femeia asta, despre care mai scriu/ așteptând doar cuvinte/ încrucișate la mijloc de pădure...". Toate aceste splendide definiții ale femeii ne arată că poetul a rămas, la fel ca în volumele precedente, fascinat de frumuseţea înaltă a iubirii dintotdeauna, căreia îi închină poeme, căreia îi construiește temple, căreia îi dedică dansuri printre picăturile de ploaie sau dansuri cu ploaia însăși. Totul petrecându-se în decorul unei veri de neuitat, așa cum este și poezia lui Emil Mircea Neșiu.

Ar mai fi multe de zis despre cele 100 de poeme ale volumului, dar n-aș vrea să-i răpesc cititorului plăcerea de a descoperi metafore și sensuri care să-i răsfețe sufletul. Îi las și lui șansa să fie "un cercetaș de evenimente, paranteze deschise", ascultând și privind cuvântul cum cade din rană, empatizând cu poetul care crede că "poemul este singurul tovarăș cu care-mi petrec cele mai intime momente și-mi rumeg clipele". Oricât de fatalist și negativist ar fi poetul în unele momente, oricât de mult ar suferi din pricina bolilor sau din pricina unei iubiri imposibile, el știe că salvarea vine tot prin poezie, prin această continuitate pe care o simte cum curge în vine, fiindcă, nu-i așa?, "o nebănuită carte stă să se nască". Și iată că s-a născut!