- CRISTINA
MIHAI BALAJ - ÎNTÂLNIRE CU MIRACOLUL LITERATURII - INTERVIU CU
MILENA MUNTEANU
Niciodată nu este prea târziu să dai frâu liber imaginaţiei şi
prea-plinului sufletesc. Milena Munteanu te atrage atât prin scrisul
frumos, cald, plin de introspecţie psihologică şi bună ordonare, cât
şi prin ancora Interioară prin care nu se îndepărtează de limba
română şi de rădăcinile pe care le poartă cu eleganţă şi gingăşie în
lumea canadiană. A publicat două cărţi: „Departe de ţara cu dor” şi
„Amintiri din Ţara Soarelui Răsare”, pe lângă numeroase colaborări
la diferite reviste din Canada (Observatorul, Candela de Montréal),
dar şi la Confluenţe Literare, Prolitera, Starpress, Vatra Veche şi
altele.
***
Cristina MIHAI BALAJ: Amintiri din Ţara Soarelui Răsare este, de
fapt, o călătorie captivantă prin Japonia, văzută de turişti, de
ochiul nord-american şi european, dar şi, puţin, prin înţelepciunea
lor. Cum s-a născut această carte?
Milena MUNTEANU: Cartea s-a născut în urma unor călătorii în Japonia,
când am fost fascinată şi de înţelepciunea lor, cum aţi observat,
dar şi de diferenţa enormă dintre culturile noastre. Soţul meu a
fost invitat de mai multe ori să conferenţieze în Japonia, așa că
m-am bucurat şi eu de mai multe şanse de a-i descoperi cultura,
obiceiurile, arta, şi de a-i înţelege istoria. Cartea „Din Ţara
Soarelui Răsare” a fost scrisă în doar câteva saptamâni. De aceea,
multă lume spune că a fost scrisă „la cald”, cu entuziasmul
descoperirii, dar şi cu dinamismul şi căldura primelor contacte de
la faţa locului.
Cristina MIHAI BALAJ: Fiecare capitol are drept motto un proverb
japonez. Este impresionant cum le-aţi găsit. În ce-a constat
pregătirea dinaintea plecării, dinaintea scrierii şi, mai apoi,
şlefuirea cuvintelor?
Milena MUNTEANU: Pregătirea înaintea plecării a fost minimă, ştiam
puţin sau deloc despre Japonia, aşa că, înainte de plecare, mă
întrebam chiar care ar fi obiectivele majore de interes. Oare,
dintre atâtea minunăţii nipone, de care să te apropii mai întâi?
Japonia a avut de-a lungul istoriei mai multe capitale, diferite
shogunate şi-au ales alte capitale. Kyoto a fost capitala ţării
pentru aproximativ 11 secole, dar, în afara de Tokyo şi Kyoto, am
vizitat şi alte foste capitale, cum ar fi Nikko, Kamakura şi Nara.
Descoperirea la faţa locului a fost una caldă, entuziastă, ţin minte
că dormeam puţin, poate din cauza diferenţei masive de fus orar, dar
şi din cauza efervescenţei date de descoperirea unei lumi atât de
fascinante, care ni se releva pe masură ce o cutreieram… Eu citisem
înainte cărti semnate de scriitori japonezi, unele care câștigaseră
chiar premii Nobel, dar nimic nu poate substitui întâlnirea cu
oamenii ei. A fost o întâlnire emoţionantă cu lumea, cultura,
valorile, trecutul şi speranţele unei ţări tumultoase, care parcă
clocoteşte, precum izvoarele termale ce ţâşnesc din pământul
vulcanic. Întâlnirea cu lumea niponă m-a impresionat profund, iar
cartea a izvorât cu aceeași forţă şi determinare pe care o are firul
de apă care iese la suprafaţă. Scrierea acestei cărţi a fost una
însoţită de bucuria descoperirii, fără însă să fie chinuită de
durerile facerii… A izvorât firesc, influenţată de miracolul japonez:
volumul este scris în mai multe tablouri, mici puncte de vedere care
captează farmecul nipon, mici crâmpeie de frumuseţe surprinse la
faţa locului. Cartea este scrisă succint, alert, poate influenţată
de concizia şi simbolistica lumii nipone. Este dezbărată de zorzoane
inutile, în plus este scrisă cu ȋnflăcărare, mirare şi bucurie. După
aceasta a urmat o revizuire repetată şi o şlefuire a textului, a
imagisticii şi simbolisticii, în spiritul miniaturizării şi
simplificarii, caracteristice mediului ce a inspirat scrierea de la
capul locului. Întrebaţi despre provebele japoneze. Cele mai multe
sunt găsite în alte limbi şi traduse de mine în română, din limbile
în care le-am aflat. Mai apoi am găsit câteva proverbe japoneze în
limba română, dar tot traducerile mele îmi plac mai mult.
Cristina MIHAI BALAJ: Volumul acesta, cu eseuri foarte bine scrise,
în care, pe lângă descrierea locurilor şi a istoriei din spatele
imaginilor, apare şi introspecţia psihologică, a avut parte de
recenzii foarte bune. Este uşor, este greu să intri în graţiile unor
scriitori cunoscuţi, ale unor critici literari, mai ales când eşti
la început de drum artistic?
Milena MUNTEANU: M-am bucurat să văd cât de calde au fost recenziile
la carte. Cumva, ea m-a conectat şi cu grupul cititorilor şi cu cel
al criticilor. Mici selecţii de miniaturi din carte au luat premiul
I la concursul internaţional Memoria slovelor şi mi s-a spus că toţi
cei din juriu au fost plăcut impresionaţi. Cred că asta vine şi
dintr-o foame de frumos, o curiozitate despre alte lumi, despre
legea lor morală, iar felul ȋn care a fost scris acest volum, fără
să dea lecţii, prezintă totuşi câteva dimensiuni legate de etica,
determinarea, curăţenia, disciplina, rafinamentul artistic care i-a
impus în locuri de frunte în ierarhiile mondiale din multe domenii.
Aş spune că acest lucru este adevărat şi pentru locul pe care ei îl
deţin în inimile oamenilor. Aveţi dreptate, am fost răsfăţată cu
multe cuvinte critice extrem de favorabile, am fost încântată de
recenziile primite la carte.
Cristina MIHAI BALAJ: Totuşi, nu aceasta a fost prima realizare
scriitoricească, ci volumul „Departe de ţara cu dor”. Cum este
România privită de pe malul de vest al Atlanticului?
Milena MUNTEANU: Ţara noastră se vede cu aceeaşi căldură pe care o
păstrăm în suflet pentru locul unde ne-am născut şi ne-am format. Cu
nostalgia amintirilor de acasă şi cu multă dragoste.
Cristina MIHAI BALAJ: Când ne-am întâlnit la sesiunea Asociaţiei
Canadiene a Scriitorilor Români, am vorbit puţin despre origini şi
aşa am aflat că de fapt rădăcinile vă sunt din Sibiu. La ce nu poate
renunţa o sibiancă, oriunde ar fi în lume?
Milena MUNTEANU: Mărginimea Sibiului va rămâne întotdeauna în inima
mea. Cred că acolo am învăţat verticalitatea, frumuseţea legii
morale, dragostea de oameni, valoarea tradiţiei, acolo am descoperit
frumuseţea din noi, dar şi speranţa că vom putea din nou să ne găsim
balanţa interioară. Frumuseţea dinăuntru se exprima prin folclor,
prin cântările din fluieră, prin haţegane şi învârtite, dar şi cu
acul, prin arta costumului Săliştenesc, cusut în alb şi negru, care
are o cuminţenie, o decenţă, o eleganţă, o frumuseţe, așa cum rar se
întâlneşte în lume. Noi am avut şi avem în Mărginimea Sibiului un
focar extraordinar de bogăţie sufletească ce izvorăşte dintr-o mare
adâncime de simţire şi de lege morală, ce ne-ar putea inspira pe mai
departe.
Cristina MIHAI BALAJ: Soţul dumneavoastră, un distins profesor
universitar (o să vă rog să ne daţi şi nouă «cartea dânsului de
vizită», adică unde lucrează, ce predă) este oltean. Şi duneavoastră
aţi crescut, cel puţin o parte din viaţă, la Craiova. Care sunt cele
mai frumoase amintiri din Bănie şi cele cu olteni?
Milena MUNTEANU: Da, soţul meu este profesor la York University în
Toronto. El a dobândit un doctorat de la Universitatea din Bucuresti
şi unul în Canada. E expert în Computer Engineering şi are
contribuţii diverse la invenţii, patente, comunicări ştiinţifice,
fiind preşedintele mai multor organizaţii canadiene şi
internaţionale în domeniu. Noi am fost colegi de facultate, la
Craiova, şi aşa m-am altoit eu cu un oltean. Cine ne ştie pe amândoi
spune că el este calm ca ardelenii şi eu sunt mai iute, ca oltenii…
Pe măsură ce m-am îndepărtat în spaţiu şi timp de Oltenia, am
câştigat şi o nouă apreciere a ei. Am ajuns să o înţeleg cu sufletul,
să îi văd farmecul, ba chiar şi magia… Am scris recent câteva
amintiri din Bănie, unele puse pe hârtie direct în engleză, care
sper sa vadă lumina tiparului aici.
Am amintiri dragi legate de plimbările prin Parcul Poporului (Parcul
Romanescu), într-o zi de toamnă însorită, când ploua cu frunze
ruginii, iar noi eram foarte tineri. O amintire splendidă este nunta
noastră la restaurantul Doljana, în inima Olteniei, cu neamurile
mele venite de la Sibiu. Mama mare, mama mamei, venise îmbrăcată în
costum naţional alb şi negru şi mi-a făcut cadou, la nuntă, un strai,
un ţol ţesut de dânsa. Ţin minte că la nunta mea s-a oprit
circulaţia din apropierea casei Băniei când au trecut neamurile mele,
ciobanii, cu clopurile şi veselia lor debordantă. La nunta noastră
s-a jucat şi olteneşte şi ardeleneşte. Acum, că stau să mă gândesc,
cred că întâlnirea aceasta dintre lumi a fost improbabilă, dar uite
că, printr-o minune, s-a implinit.
Cristina MIHAI BALAJ: Ah, şi să nu uit, cum este cucerită o
ardeleancă de un oltean? Ha, ha, ha.
Milena MUNTEANU: Cu farmec personal. Cu un zâmbet. Cu promisiunea
unei aventuri frumos trăite împreună. Cu acurateţea unei viziuni,
dar şi cu execuţia ei impecabilă. Suntem căsătoriţi de peste trei
decenii şi încă ne zâmbim unul altuia.
Cristina MIHAI BALAJ: După ani buni trăiţi în Canada, orice
nou-venit se simte şi canadian şi parte din ţara de origine. Este
această simţire o rupere în două sau, dimpotrivă, o lărgire a inimii
şi a minţii?
Milena MUNTEANU: Cred că pentru mine au fost amândouă. Când sunt în
Canada mă gândesc acasă, când sunt în ţară, mă gândesc la Canada.
Este şi o lărgire a inimii şi a minţii, așa cum aţi spus-o atât de
frumos. Am învăţat multe, mai ales despre ce înseamnă omenirea,
fundamentalul uman din noi toţi. În Canada am fost expusă la atâtea
alte perspective, la alte culturi şi obiceiuri, am întâlnit
exponenţi/reprezentanţi ai omenirii largi, aici, în Toronto. Asta
mi-a dat şansa să reflectez asupra noastră şi să mă întreb despre
noi, românii, şi locul nostru în lume, în mozaicul cultural
universal. Am dorit să înţeleg ce am fost, ce suntem şi ce am putea
deveni. Acum mă gândesc la ţara noastră cu o nouă înţelegere şi o
dragoste sporită, căci o văd din perspectiva istoriei care nu ne-a
fost favorabilă de multe ori. Continui să învăţ din determinarea
înaintaşilor care au pus, mai presus de orice interesele comune, ale
obştei, pentru ca noi să vorbim azi româneşte.
Cristina MIHAI BALAJ: Cum vede fiul dvs România şi civilizaţia ei?
Milena MUNTEANU: Alexandru e născut în ţară şi revine cu plăcere
acasă. La un moment dat făcuse un site intitulat «România optimistă»,
care ajuta comunitatea să identifice probleme comune, ce erau supuse
spre rezolvare şi monitorizare online. El a făcut asta în urma unei
vizite în ţară, când pe de-o parte a fost uimit de frumuseţea ei, pe
de alta a fost mirat că multă lume aruncă hârtii pe jos, aşa că s-a
gândit să facă ceva. Alexandru a participat şi la grupul/clubul
studenţilor români de la Universitatea Yale şi University of
Toronto, pe care le-a absolvit.
Cristina MIHAI BALAJ: Când veniţi în ţară, ce le povestiţi
prietenilor despre Canada şi canadieni?
Milena MUNTEANU: Ce să le spun, oare, decât că sunt şi ei,
canadienii, tot oameni. Dar că sunt toleranţi şi acceptă mai uşor
diferenţele dintre noi. Că oamenii par inspiraţi de grandoarea şi
generozitatea Canadei, a peisajului, a geografiei pe care de multe
ori o percepem ca nelimitată…
Cristina MIHAI BALAJ: Este scrisul o formă de a nu te desprinde de
limba natală sau modul de-a « striga în gura mare» gândurile,
trăirile şi, mai mult, dorinţa de-a schimba lumea?
Milena MUNTEANU: Cred că, cel puţin în cazul meu, plecatul din ţară
a fost un catalizator în ceea ce priveste scrisul. Poate că altfel
nici n-aş fi scris, nu ştiu. Mai întâi scriam impresii acasă, sub
formă epistolară, aveam atâtea de povestit, dar era şi dorul de casă,
care se cerea mărturisit pe hârtie. Apoi a fost trecerea tatei,
primul din neam care s-a ȋmpământenit în afara ţării, tot restul din
neam fiind înmormântaţi în România, inclusiv tatăl lui, care trăise
vreo 10 ani în America, dar care s-a întors la origini. Tatăl meu,
însă, este simbolul plecării definitive. Asta mi-a schimbat
perspectiva despre implicaţiile părăsirii vetrei strămoşeşti. De
aceea am şi vorbit în interviurile date domnilor Nicolae Băciuţ şi
Ion Cristofor, despre importanţa într-ajutorării reciproce,
indiferent unde trăim. Având în vedere volumul emigraţiei recente,
acest lucru devine absolut necesar, dacă dorim să ne continuăm limba
şi tradiţiile, indiferent unde vieţuim.
Cristina MIHAI BALAJ: Cum vă este perceput scrisul de către familie,
dar de către colegii canadieni şi de românii din Ţara Arţarului? À
propos, unde lucraţi în viaţa de zi cu zi?
Milena MUNTEANU: Scrisul meu a început ca un hobby, dar devine tot
mai serios, tot mai bine articulat şi în limba română şi în engleză.
Nu aţi întrebat, dar pentru mine are o legatură directă cu rostul
meu în viaţă, cu urma pe care o las în trecerea prin lume, cu
obligaţiile pe care le am faţă de ai noştri. Scrisul îmi ia timp de
lângă familie şi de la alte îndatoriri pe care le am. Sper însă ca
puţinul pe care îl fac prin participările mele regulate la revistele
românilor din Canada, USA, Australia şi România, să ajute la
canalizarea unor energii în direcţiile dorite, spre binele
comunităţii, al nostru al tuturor.
Ce lucrez eu? Am lucrat mai întâi ca ingineră până când am fost
promovată într-un rol de arhitectă de sisteme. Apoi am făcut un MBA
(Master în Administrarea Afacerilor, n.r.) la Universitatea din
Toronto, iar acum sunt directoare la una dintre cele mai mari
companii din Canada (dacă nu chiar cea mai mare). Continui să
evoluez, să mă adaptez, să învăţ, să mă redefinesc pe măsură ce mi
se prezintă alte oportunităţi. Viaţa este o călătorie fascinantă.
Mai importantă decât staţia finală, este călătoria spre destinaţie
care, dacă este trăită cu fervoare şi curiozitate, ajunge să fie
captivantă prin ea însăşi. Cred că am fost norocoasă să traversez
viaţa cu ochii deschişi. Trăiesc cu bucurie şi îi mulţumesc lui
Dumnezeu pentru bune şi rele, căci toate m-au învăţat câte ceva.
Cristina MIHAI BALAJ: Când şi cum s-a cuibărit ȋn dvs. aplecarea
spre literatură? Ar fi frumos să ne aminitm de profesorii de română
şi felul ȋn care ne-au ȋndrumat paşii spre frumuseţile limbii
noastre materne.
Milena MUNTEANU: Cred că m-am simțit întotdeauna aproape de
literatură. Primul mentor a fost tatăl meu, care deși avea o
formație științifică era un cititor pasionat, împătimit chiar.
Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii.
A avut o carieră tehnică de succes, dar sufletul îi dădea ghes la
preocupări umaniste, avea o disponibilitate filologică/filozofică
așa cum rar am întâlnit. Era un filozof înnăscut, cu un interes
enciclopedic. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la
Heisenberg la Feynman (ultimii fiind laureați Nobel în Fizică), de
la idei contemporane la ce știu eu ce. Când îl vizita câte un
prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Tata avea o mare
sensibilitate artistică și era dispus să-și împartă lumina minții şi
a sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie
că erau despre doctoratul lui, despre istoria artei, a literaturii,
fie că îl auzeam fredonând/fluierând muzică clasică.
Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din
Săliștea Sibiului, cu volume rare ce se citeau cu sfințenie, nici nu
mă surpinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie.
În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea Săliștenească ce
mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În cartea mea Departe de
Țara cu Dor vorbeam despre drumurile învățate în munții Cibinului,
dar și despre drumurile culturale începute acolo, influențate chiar
de atmosfera intelectuală a Săliștii. Spuneam că în vacanțele
petrecute acolo, mă comparam cu un fir de apă ce de-abia izvora
care, deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur
din ce munți izvorăște.
În şcoală am avut profesori excepţionali de română, franceză şi
germană, care m-au inspirat şi mi-au stârnit curiozitatea. Îmi aduc
aminte că îmi făceam timp să merg la seratele literare de la Muzeul
de Artă, la lansări de carte, ţineam urechea ciulită pentru astfel
de mici evenimente culturale. Apoi m-au bucurat discuţiile
filozofice/filologice, aveam o mătuşă care era redactor la Editura
Academiei şi, prin dânsa, auzeam despre ce se mai scrie, ce se mai
citeşte, iar eu îmi aşteptam cuminte rândul la lectura ultimelor
cărți apărute.
După emigrarea în Canada, am fost încurajată de un prieten scriitor
din țară, a cărui influență a contat foarte mult. Păstrez şi acum
părerile şi imboldurile lui, care au fost decisive în drumul meu
scriitoricesc. Apoi, am fost inspirată de discuțiile permanente cu
scriitorii veterani de pe lângă „Observatorul” (revista românilor
din Toronto, condusă de către admirabilul Dumitru Popescu, n.r.).
Doamna Elena Buică a scris nişte recenzii foarte calde şi bine
articulate la prima mea carte și m-a împins să scriu mult, des şi
bine, să scot scrisul din sertar, să public. Deosebit de importante
au fost şi conexiunile literare pe care tot dânsa mi le-a pus la
dispoziţie. Apoi, am fost încurajată de câteva distincţii câştigate
la diverse concursuri internaţionale şi alte recunoaşteri, care
mi-au dat curaj.
Cristina MIHAI BALAJ: Literatura depărtării, aşa aş numi fenomenul
scriitorilor care şi-au găsit vocaţia în urma emigrării, este una
dintre oglinzile sufletului românesc. Cum vedeţi acest suflet? Care-i
este menirea în lume?
Milena MUNTEANU: Frumos spus. Sufletul românesc e un subiect larg,
despre care s-au scris multe cărţi. Eu cred că există ceva, poate
greu de definit, care ne caracterizează. Avem o încăpăţânare, o
stăruinţă, o determinare, care sper să fie pusă la lucru ȋn sensul
bun. Sufletul românesc a fost clădit pe baza unei înţelepciuni
populare care a fost cernută, rafinată de-a lungul timpului.
Transferul acesta de înţelepciune din tată în fiu ne-a consolidat
nişte caracteristici comune. Din păcate, aceste valori au fost
alterate, aşa că mă tem că acum avem o mare confuzie de valori.
Cred că menirea sufletului românesc depinde de ceea ce vom face noi
mai departe, de determinarea noastră de a-i continua devenirea.
Tradiţiile, în toată frumuseţea şi bogăţia incredibilă a moştenirii
primite din bătrâni, ne-au fost transmise nouă, să le dăm mai
departe. Vom fi oare în stare să le transmitem aşa cum le-am primit?
Probabil că doar faptele de fiecare zi vor putea răspunde la această
întrebare.
-----------------------------
A consemnat,
Cristina MIHAI BALAJ
Canada, aprilie 2018