Viorel Birtu Pîrăianu

Viorel Birtu Pîrăianu - Poeme



ULTIMUL VERS eu plecam pe un drum tu veneai pe ape printre atâtea valuri nu ne întâlneam a trecut o zi iar la întâmplare nu găsisem calea tu pășeai pe ea pun pe răni cerneală să astup un verb mă sufocă lumea unde astăzi merg la cumpene de ape le arunc pe toate pierduți între ape toți plecăm pe urmă mă ajung din urmă am plecat degeaba pe pământ e sângele ultimului vers UN DRUM desfac cuvântul într-o împreunare a gândurilor rezemând vise de altarul iubirii un zbor între două trasee inegale de la degetul arătător către stele ridic o lume încrucișând umilințe și iubiri din suferințe, din număr de ani creez o viață, un destin un drum către cer mă dăruiesc luminii zi de zi cu fruntea în țărână pe buze port surâsul unui vis UN GÂND TRECUT cu rădăcinile înfipte în anii trecuți, pierduți învăluit în ceață ascult valurile ce țipă agonic pe o stâncă cascade de gânduri cad, se izbesc de mine strig, în obsesia unui timp trecut plec la o întâlnire ce nu va avea loc lipsea locul în față o ușă ce nu există e doar o părere, nu... răscolit de gânduri aşezate aiurea pe pleoapele sufletului caut flacăra pierdută într-un abis necunoscut să plec sau să rămân în jur, cresc rădăcini pe zidurile lumii CAUT UN OM e târziu, în lume, în toate soarele se împleticește printre pietre de moară îi stau în cale prea multe, prea mari urâte, hidoase prea aruncate haihui se simte obosit în orizontul strâmt desenează depărtările pe spinările tocite ale munților tropăie printre gânduri se pierde în zări în stranii depărtări de azi, de ieri, de nicăieri caută un om destrămând întunericul pe linia orizontului CORABIA BEATĂ noaptea se târăște agonic prin râpe adânci pe obosite cărări ascunse în tăceri o casă pustie ușa se închide se deschid tristeți pe deal, un clopot bate stins în vale, un tulnic plânge agale sleit sunt de inutilul drum prin gunoaie și scrum vântul răscolește amintiri în bezna tăcerii am rupt ancora vieții într-o noapte plutesc în neștire fără gând, fără catarg busola o pierdusem în larg valuri se sparg furioase de mine, de cine vine nimeni aici nu îmi dă de știre sunt o corabie beată ce se îzbește de țărm TIC-TAC pășim prin crăpături de liniște obosită îmbătrânim la fiecare pas ceas de ceas, fără popas prin frunze rătăcite, trece viața pas cu pas, la ceas orologiul bate-bate tic-tac, tic-tac ne stingem în gând ieri, azi, curând uneori mai fumăm, clipe cuvântul se rupe lumina a orbit cerșind uneori prindem umbre în tăcerea cuvântului rătăcit niciodată găsit adunăm alte gânduri în scobitura încâlcită a sufletului în palme descompunem idei de azi, de ieri ce a rămas un ceas stricat bate și bate clipa, ora, viața ochiul a ruginit într-o lacrimă vântul a pârjolit sufletul e clipa fără de început privesc la stele fără număr aș vrea să strig dar glasul e doar o hrubă a tăcerii poate, odată, vom veni din ghearele tăcerii și din iubire vom clădi o lume nouă tic-tac, tic-tac... POARTA cuprind cuvinte în palmă răspund la întrebări în gând din ochi curg tăceri pe drum covor de crini pentru cei ce pleacă puțin câte puțin pe o piatră am așezat trupul să'l spăl de păcate în albia dimineților târzii pe unde treci, pe unde vii serile se scurgeau ardent pe pământ luna s-a aplecat obosită, doar o clipă împrăștiind alegoric fâșii de lumină pe cer cuvintele s-au scurs în treceri peste timp pe umeri coborau anii uitați, trecuți pe cer stele, o noapte întreagă urcă, coboară un joc nebun eu trec mai departe prin ani nu îmi pasă de soartă pășesc mai departe din poartă în poartă ÎNTREBĂRI atâtea întrebări de pus făr de răspuns atunci de ce întrebi pe aici, pe undeva, curgea odată un izvor creat din lacrimă și dor azi doar tăcem în șoapte să nu murdărim mizeria din jur acum în prag de noapte aș vrea să mai desfac un gând un singur gând încet, încet, pe rând am obosit de atâta mers să stau, să merg.. aici, totul este fad și șters UN JOC tăcerile se sting pe drum luminile mai plâng mă așez în iarba udă pe trup cresc întrebări în țipătului prelung peste lumi, peste ape al cocorului rănit lumina se scurge vie sub verdele crud al fânului cosit curând în adânc mă afund căutând arzând ce nu văd, ce nu simt trec zile peste zile ponosite, chinuite e amurg milenar fluierul cântă agale pe drumul rătăcit între stele mă cațăr către cer căutând o viață, un mister offf, totul e un joc efemer mă prăbușesc în gol jos, noroi și gunoi TRECĂTORUL pe deal plânge o toacă, a jale vorbește un fluier, în vale sunt suflet rătăcit într-o viață ce timpuri, ce ceață sunt fum căzut într-o groapă în jur, luminile se prăbușesc în ape pe cer, stol de cocori plutesc ușor și pier în zbor zbor efemer mă caut pe poteci nu mă găsesc nici azi, nici ieri de mâine nici nu mai vorbesc, deci mai vii, mai treci sunt vremuri reci printre frunze uscate mai trece câte un gând pe aici, curând îngândurat și obosit mă așez în crâng să zac, să plâng CIORNA aici e timpul în care lumea a încetat să mai bată e liniște în eterna și frumoasa cetate lugubră cetate la porți, nimeni nu bate sunt singur în cetate oprit în plecare venirea lipsea pe buze de gânduri mă rog a chemare bat clopote iarăși și nimeni aici, nu venea uitarea a rămas a lungă așteptare azi nu mai am cale de venit, de plecat poate eu sunt eternul damnat s-a întunecat, în mine, în jur am stins țigara în lacrima umedă prelinsă din ochii arși ai unui înger căzut între noi flăcări în cer, flăcări în noi să plouă, să plouă să stingă durerea ce țipă în noi prin colțuri uitate de lume pânze de păienjeni, rupte cade o frunză, cad de toate peste lumea asta mare-mare încărcată de păcate multe, toate... pe un pat, un trup, o rană și o mână atârnată poartă o pană și un gând pe ciorna goală O SCARĂ DE BLOC mă dezbrac de gânduri la adăpostul unui bec chior într-o scară de bloc în care locuiește tăcerea pe jos sticle goale, sparte și pahare răsturnate las sufletul pe spătarul unui scaun rupt fug de teama unui bețiv furios rătăcit pe treptele murdare ale sufletului BĂTRÂNUL pe mâini sângerează tăceri e târziu și e noapte fântânile ascultă murmurul copacilor mai cade o frunză, două în clipocit de gânduri în zare, păsări se avântă în zboruri nebune, nocturne în larg, un pescăruș singuratic uitat de valuri între ape în scorburi de timp adun amintiri despre timpuri ce vin aripi se zbat, clopote bat pe țărm o biserică cu o mie de turle se înalță, mândră, semeață spre soare se lovește de nori prietene, nu poți urca la cer pe picioare de lut... într-o chilie mică, un călugăr bătrân cu fruntea în țărână în palme, o rugăciune din cuvinte cioplise o cruce treceau timpuri, curgeau anotimpuri