- Flavia Cosma - Sălbăticiuni şi umbre
- Cu "Sălbăticiuni şi umbre", mai mult decât în oricare alt volum anterior, poeta Flavia Cosma îmbină unicitatea stării sale sufleteşti, trecută prin cote aparent imprevizibile, cu spontaneitatea transcrierii ei în versuri. Dând frâu liber imaginaţiei, poeta uneşte visul cu realitatea cu o asemenea forţă încât, parcă, de undeva, de Sus, simţim cum ne priveşte ochiul eternităţii.
- Într-un comentariu anterior, făcut pe marginea volumului "Zgârieturi pe faţa oglinzii", am scris: "Ajunsă la destinaţia pe care noi am putea s-o interpretăm ca fiind punctul terminus, autoarea nu se eliberează cu uşurinţă de hainele vitregiilor vremii, nu ne transportă, aşa cum ne-am fi aşteptat, pe un pământ al unui alt început. Cu poemele încărcate încă de presimţiri, ea încearcă să ating, tangenţial, transcendentalul: "Sub soarele blând / Moartea se îmbracă în veşminte de aur / Dându-mi târcoale /Pentru a câta oară?" (Calea spre nefiinţă). În volumul de faţă, atât cât ne lasă să înţelegem, se pare nu numai că a încercat, dar că era şi foarte aproape să-l atingă: "De frigul morţii ziua se răceşte, / Norii cu pumnii strânşi mă apasă pe piept, / Pe drumul cenuşiu orbecăi fără ţel, / Florile toate, albinele, păsările, / Fug care-ncotro speriate. / Rămâne râsul fără trup, isteric, / Străbătând încăperile mari, / Urcând trepte înalte, coborând / Lovindu-mă în trecere cu răsuflarea-i usturătoare, / Invadând ungherele inimii."(Calea iubirii)
- Autoare a numeroase volume de poezie, este normal ca poeta să se simtă în largul ei atunci când decide să-şi aştearnă, spre descătuşare, pe o simplă foaie de hârtie, sentimentele. Numai că, în cazul de faţă, neliniştea care o cuprinde, tragismul interpretării evenimentelor, modalitatea de transferare a unei experienţe unice de viaţă, depăşesc raporturile de exprimare cu care ne obişnuise.
- Conştientă de efemeritatea existenţei noastre, Flavia Cosma dă poeziei sale acel aspect de "prezent gnomic", acea încărcătură de maxime şi sentinţe, necesară introducerii în universul ei poetic: "Căutăm înfriguraţi ceva ce va reţine / Acest prezent nealterat / În veşnicie. / Braţul tău mă strânge cu putere la piept / Mâna pe care străluceşte alt inel / Îmi tremură pe faţă. / Soarele sălbatic ne încuie dulce / În capcane rotunde. // Opreşte-te! Strigă mulţimea / Urmărindu-mi din depărtare / Zborul vertiginos înspre hăuri." (Dragoste în miezul zilei)
- Neliniştea, ca şi tensiunea exacerbată des suferinţă, aduc realitatea, prin extensie, la limita imaginarului. Aproape că nu ştii ce să crezi. Nu poţi să te desprinzi de ea, dar nici nu poţi accepta, cu uşurinţă, absurditatea suferinţei fizice. Legile universale sunt fără echivoc. Noi, acele "muşunoaie de furnici", după expresia eminesciană, nu avem altceva de făcut decât să ne supunem lor. În poezia "Pe un pat de spital", ca un refuz de a accepta cu uşurinţă inevitabilul, poeta îmbrăţişează speranţa: "Visez cu ochii deschişi la pâinea aurie din cuptor / La scrisorile încă nescrise, la doruri, / La omul acela care mi-a uitat adresa şi nu ştie unde să mă mai caute / Sau nu vrea, sau nu poate."
- Prin tot ceea ce scrie, autoarea ni se confesează, dându-ne a înţelege că vitalitatea de care dă dovadă nu face casă bună cu echilibrul static, anacronic al lucrurilor. Dar legile sunt legi! Şi atunci, măcar pentru satisfacerea propriei sale credinţe, se foloseşte de un subterfugiu: "Cum toate poverile duc mai devreme / Sau mai târziu în nefiinţă, / Singura reuşită, singurul mare succes / În viaţă / Este să păcălim timpul." (Răspunsuri)
- Pentru Flavia Cosma, a "păcăli timpul" înseamnă a scrie, chiar dacă spaţiul o constrânge, anesteziindu-i simţurile. Traversarea lungului travaliu o face cu luciditate, convinsă fiind că totul este într-o continuă mişcare şi devenire: " Toţi aşteaptă sorocul, ziua în care altcineva / Va lăsa lumina să pătrundă-n odăi, / Va curăţa pereţii coşcoviţi, / Va înfrâna vegetaţia dementă / Va înlocui durerea veche, uscată, cu alta / Amară şi dulce. / Noi locatari vor mătura trecutul / Cu gestul îndrăzneţ, nesocotit, / Menit să oprească zborul păsărilor / În migraţia lor ireversibilă." (Nelinişti)
- Poezia, după opinia lui Ion Biberi, "înseamnă stabilirea de punţi de legătură între subconştientul uman şi vibraţiile armonice ale faptelor din afară;" Este, exact, ceea ce face şi simte poeta. Relaţia dintre gândire şi subconştient, în cazul de faţă, intră într-o vibraţie care transcende capacitatea normală de percepere. Încărcătura emoţională, ajunsă la acest punct, îşi iese din matcă: " În livezile visate / Unde strugurii atârnă / În şiruri ordonate, / Vocea raţiunii / Vesteşte sfârşitul." (Vocea raţiunii)
- Tonul sobru, incisiv, poartă cu el o greutate aparte, augmentând capacitatea de comprehensiune. Fiorul de care suntem pătrunşi se leagă direct de mesajul transmis de "vocea raţiunii". Dar numai până la un punct! Modalitatea prin care autoarea schimbă ordinea firească vine pe neaşteptate: "Cuprinsă de-o teamă străină / Mă zvârcolesc în întuneric / Ascultând păsările somnambule / Cum bat darabana cu ciocul în piatra balconului. // Încet, încet, / Simt că mă vindec." (Teamă străină)
- Acest "simt că mă vindec", această reîntoarcere la acceptarea a ceea ce suntem - ca element opus renunţării - reflectă puterea de necontestat a autosugestiei, a revenirii la normal, la abandonarea balansul impredictibil dintre cele două lumi, cea reală şi cea transcendentală. Şi pentru a ne da de înţeles că lumea reală şi-a reintrat în drepturi, cu bunele şi cu relele ei, poeta ni se destăinuie: "La ora deşteptării îngerilor / Corpul se lasă greu la pământ, / Copleşit de fantome vrăjmaşe / Ce-l vizitează fără oprire. / Îndemnându-l să săvârşească / Nemaiîntâlnite, / Dulci păcate." (Statuile durerii)
- Lirică prin excelenţă, manipulând cu dexteritate simbolurile, pentru Flavia Cosma, întoarsă la masa de lucru, întreaga odisee devine o sursă de inspiraţie. Şi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum totul n-ar fi fost decât un vis, poeta continuă, netulburată, să scrie, păstrând pentru sine secretul: "Întâmplarea face ca până la urmă / Misterul să le învăluie pe toate / Cu vălu-i transparent, unduitor. // Amestecate, ele devin / Nespus de frumoase, ca ceaţa." (În largul mării)
- Şi ca o axiomă, într-o altă poezie, autoarea conchide: " Aşa-i toamna / Unora le dă / Altora le cere." (Flori de toamnă)
Adrian Erbiceanu
