« Revista ASLRQ
 
DATORIA DE A DESCOPERI ŞI OCROTI „SEMNELE”
SAU A.D.N.-UL DUMNEZEULUI DIN OM
 
Iată-mă din nou ademenit de sensibila poetă, făuritoare de reviste literare, emisiuni radio, conducătoarea unui cenaclu literar, al cărei nume, Elisabeta Iosif este din ce în ce mai cunoscut, în spaţiul cultural românesc actual.
Dacă anterioara mea consemnare s-a datorat unei „irezistibile invitaţii pe Planeta Iubirii”, cum inspirat suna titlul antologiei de poezie românească, realizat de Domnia Sa, de data aceasta, îmi propune, cu temeinice argumente, să reflectăm asupra adâncului adevăr, ”conţinut în afirmaţia lui Nicolae Iorga: „Ar trebui să avem mai multă vreme ca să depozităm în cărţi ideile noastre, acelea care scormonesc în sufletul omului şi prezintă altora (aşa cum procedează şi doamna Elisabeta Iosif), elemente scormonitoare de suflet...”.
Înainte de a descifra mesajul acestei cărţi ”Orice semn este o insulă”, mă simt dator cu o precizare: fiinţa umană este guvernată de două verbe fundamentale „a fi” şi „ a avea”, stâlpi de rezistenţă a-i devenirii întru destin. Perfecţiunea, excluzând devenirea, s-ar fi concretizat într-o monotonie, plictiseală universală. De aceea, Dumnezeu, când a creat omul, l-a structurat în tiparele celor două verbe „a fi” şi „a avea”, cu potenţial diferit de manifestare şi determinare şi, astfel, a rezultat omul guvernat de verbul „a fi”, preocupat în mod deosebit, să caute şi să afle răspuns la întrebări, constituind însăşi raţiunea sa de a fi: Cine este? De unde vine? Cine şi când l-a creat? Încotro se îndreaptă şi cu ce scop? A fost necesară crearea sa sau a fost o întâmplare?
În legătură cu celălalt tip de om, nu cred că e necesar să zăbovim în a-l defini. E atât de vizibil, mai ales prin consecinţele faptelor sale, încât comentariile sunt de prisos.
Trimiţându-i pe pământ, pe oamenii din prima mare categorie, Dumnezeu a făcut-o, nu pentru a se ajunge la o lume perfectă, ci la un echilibru stabil, definit prin armonie, înţelegere, solidaritate, iubire a aproapelui. Practic, este vorba de două lumi, într-o perpetuă confruntare, dar nu pentru a se nimici între ele, ci a statua şi mai temeinic, un principiu, deja realitate, cel al unităţii în diversitate.
Parcurgând cu atenţie conţinutul volumului ”Orice semn este o insulă”, scriitoarea Elisabeta Iosif  m-a purtat cu gândul şi la lumea basmelor şi a poveştilor. Plecaţi în lume   să-şi afle un rost sau să îndeplinească sarcini despre care trebuiau să dea seama, feciorii de domni şi de împăraţi erau sfătuiţi să-şi marcheze drumul, astfel ca la întoarcere, să nu se rătăcească. Presărând în urma lor mălai, boabe de grâu sau de porumb, acestea erau ciugulite de păsări şi astfel, cei care trebuiau să revină acasă, se rătăceau. Trăgând învăţăminte, cei de după ei au presărat în urma lor pietricele colorate şi problema a fost rezolvată.
O primă concluzie, cu caracter general, s-a impus de la sine şi anume datoria de a lăsa semne iar mai târziu, când mintea şi capacitatea de a le crea a evoluat, s-au impus şi alte îndatoriri sacre ca şi înzestrarea dată lor de Dumnezeu de a le crea. Mă refer la descoperirea lor, a specificităţii lor, chiar a unicităţii lor şi, prin acestea, a caracterului de marcă a unei anumite identităţi, fel de a fi şi a acţiona,  conservarea, promovarea şi valorificarea lor în interes individual şi colectiv.
„Semnele” descoperite şi aduse în paginile acestei cărţi, copleşesc prin dăinuirea în timp (din secolele III şi IV): „Palatul Felix Romuliana”, de pe vremea dacilor liberi şi până la recent finalizata Mănăstire Caraiman, despre istoria ridicării căreia, marcată de arborele cu semnul crucii, circulă o poveste a părintelui Gherontie Puiu, potrivit căreia, acestuia i-a apărut în vis Maica Domnului. S-a întâmplat, după ce, mai întâi vieţuise zece ani într-o peşteră din munte, de unde vedea superba Cruce a Caraimanului. În timp ce era paralizat la Sanatoriul din Sinaia, Maica Domnului i-a apărut în somn şi i-a spus: „Trezeşte-te, că nu eşti bolnav. Du-te şi găseşte un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede Marea Cruce, la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea. Şi s-a sculat sănătos, spre uimirea tutror.”
Întrucât titlurile textelor, ce alcătuiesc această lucrare, dau seamă de cuprinzătoarea abordare a temei, pe care autoarea şi-a propus-o, socotesc că nu mai este nevoie să intru în detalii şi le voi aminti în ordinea cronologică a succesiunii lor: „În centrul lumii” – Palatul Felix Romuliana; „Miracolele cetăţii de la Sarmisegetusa” (Soarele „Lacrimă a Domului” – L. Blaga); „Oracolul din Palat” (Parcul şi incinta Palatului Mogoşoaia); „Tinda Raiului” – „Însemn la Curtea Domnească din Potlogi” – (Ctitorie unicat a lui Constantin Brâncoveanu, creator al stilului arhitectural ce-i poartă numele); „Prepeleacul din grădină” – (o idee preluată din Ion Creangă); „Locul unde bântuie spiritul lui Vlad Ţepeş” – (Comana, mănăstire lângă care se află mormântul marelui domn).
Aici, Elisabeta Iosif găseşte potrivit să ne amintească de un aforism al lui Brâncuşi: „Semne se află peste tot. Numai să ştii să le vezi”. Iar autoarea, chiar ştie să le vadă şi să le decripteze convingător. Reluăm citarea semnelor: „Sculpturile lui Brâncuşi – o insulă de semne”. (Operele lui C. Brâncuşi de la Târgu Jiu alcătuiesc o profundă şi originală insulă de creaţie, simbolizând legăturile artei sale cu însemnele dacice); „Poarta sacră a Parisului” (o cafenea literară cu tradiţie „Les Deux Magots”, loc preferat de Hemingway, Gide, Malraux). Autoarea mă surprinde cu adevărul cuprins într-o scânteiere de geniu a lui Mircea Eliade, alt chip de a-şi ademeni cititorii: „Cunoaşterea originii (locul de naştere) şi a istoriei exemplare a lucrurilor conferă un fel de stăpânire magică asupra acestora”; „Tezaurul memoriei colective” – (chiar cartea despre care scriu depozitează între copertele sale poveţe, poveşti, semne).
Tot un mare adevăr îl aflăm nemurit în cartea regretatului om de cultură de factură enciclopedică, Artur Silvestri „Nu suntem singuri”; „Patrimoniu – Construcţiile sacre voievodale”, pe care scriitoarea Elisabeta Iosif le consemnează cu neţărmurit respect: „Însemne de arhitectură la Horezu” (Complexul Mânăstiresc Hurezi, leagănul stilului arhitectural brâncovenesc). Apelând la puţul de mare adâncime al gândirii lui Nicolae Iorga, scriitoarea ţine să ne aducă aminte că: „Maramureşul poartă un nume care nu poate veni de aiurea decât din moştenirea noastră dacă... Şi în Mara şi Murăşi este aceeaşi veche rădăcină tracică a acelor strămoşi daci.”; „Între semne şi simboluri – Maramureş”; „Lecţia de acasă” este, (cum ar putea fi altfel, dacă e predată de Dumnezeu) decât „scăldată în lumină azurie îngemănată cu violetul matinal al Codrului înmiresmat al Gutâiului...?!”. Acestei miresme dumnezeieşti i se mai adaugă ceva, pe care autoarea ţine să ni-l precizeze: „Aici există un complex de semne simbolice şi rituale, definind o civilizaţie: cea maramureşeană”; „În centrul Universului – Bisericile de lemn” (unde, în altă parte, dacă nu în Maramureş?!). Biserica de lemn este situată în inima satului, prin „turnul clopotniţă, turla azvârlită spre cer, răspunde aceleiaşi nevoi de ocrotire providenţială”. Tot aici au fost descoperite de cercetători piese de „patrimoniu mondial”: cea mai veche biserică din lemn din România şi totodată, cea mai veche construcţie de lemn din Europa (sec. XIV). O formidabil de preţioasă descoperire este „Codicele de la Ieud” (1391), în limba română cu caractere chirilice.
Dacă, aşa cum ne îndeamnă şi scriitoarea Elisabeta Iosif, alarmată de ce se întâmplă în prezent, cu multe construcţii de patrimoniu, vom lua măsuri să punem lucrurile în albia lor firească, atunci, aşa cum spunea Brâncuşi „Mâine voi regăsi poteca sau semnele ei pierdute”.
Totodată, scriitoarea Elisabeta Iosif ne cheamă să-i fim alături cu mintea şi sufletul pentru a înţelege că: „O ceaşcă de ceai transformă pe oricine în nemuritor”; să poposim în sec. al XIX – lea şi să întâlnim „un prinţ la Hanul lui Manuc” iar dacă avem probleme de sănătate, să nu uităm că Dumnezeu ne-a dăruit „Gioagiu Băi – o insulă între mit şi realitate” şi ca să aflăm mai multe, să i ne alăturăm în spaţiul numit „istorie şi arheologie”. Dacă o vom însoţi în continuare, ne va conduce la „Ocna Sibiului” cu cele 14 lacuri – „ochi ai pământului”, cu apele sale sărate şi tămăduitoare. Autoarea deplânge faptul că, un dar al lui Dumnezeu, apele vindecătoare de la Olăneşti, au fost „încătuşate şi nu te poţi bucura de efectul lor benefic decât dacă plăteşti.”
„În baia de şofran a primăverii”, pe un tărâm plin de semne străvechi, despre care a scris Calistrat Hogaş, ajungi, urmând drumul descris de scriitor la „pădurea de argint” de la Vânători, jud. Neamţ nemurită în poezia lui Eminescu. Călătorind în inima Transilvaniei împreună cu autoarea (în imaginaţie) „spre Insula tulnicăreselor”, în comuna Beliş, în ţinutul moţilor, cu 15 pensiuni agroturistice, descoperi frumoasele tulnicărese, aducând până în zilele noastre minunatele lor cântece.
Ultima parte a volumului ne dezvăluie, o bună cunoscătoare a tradiţiilor. Sărbătoarea „Crăciunul – Taină şi miracol”; „Crăciun în Maramureş – magia festinului”, înfăţişând date şi obiceiuri de iarnă de pe Văile Izei şi ale Marei, din Botiza – străvechea melodie „Viflaimul” sau „Cântarea bradului” sau „Colindul mioriţei” ş.a. sunt înfăţişate în întreaga lor complexitate.
O atenţie aparte acordă „Paştelui şi ritualurilor româneşti”, legate de Paşte, cum sunt Oul ca o reprezentare a puterii de creaţie a luminii, a înnoirii periodice a naturii. „Încondeiatul ouălor”, cu ornamente policrome, ce fac faima acestor ţinuturi este cu măiestrie descris. Peste simfonia de culori, domină roşul simbol al nemuririi şi prosperităţii. În tradiţia românească este culoarea rituală, păstrată cu sfinţenie, fiindcă în credinţa populară „când oamenii n-ar mai înroşi ouă de Paşti, lumea se va potopi”.
Întrebându-mă de ce a socotit scriitoarea Elisabeta Iosif necesară o astfel de lucrare, cred că, se datoreşte parcursului rodnic pe urma atâtor semne lăsate de oameni iar dacă ne referim la cele rămase de la cei răstigniţi pe crucea verbului „a fi”, răsplătiţi cu acest har de a crea întru dăinuire a ajuns, cred, la concluzia că, acest tip de om posedă în sine unirea dintre cer şi pământ, rezumând în fiinţă cele trei regnuri, aşadar întreaga Creaţie divină. Capabilitatea de a crea sub zodia perenităţii şi a lăsa astfel semne, ce pot sfida trecerea timpului, constituie partea tainică a fiinţei umane de provenienţă divină.
Orice taină care a ispitit omul să încerce mereu s-o descifreze este de la sine înţeles, exprimând, nevoia de a se înţelege pe sine. Aşa îmi explic motivaţia care a stat la baza acestui demers, deloc uşor dar pe care scriitoarea Elisabeta Iosif l-a înfăptuit cu talentul scriitorului.
Autoare cu o activitate literară deosebită, scriitoarea Elisabeta Iosif este o intelectuală fină, căreia i s-a hărăzit să rămână un om al locului (există o genă a locului natal) de aceea eu cred că toată viaţa, o voce tainică, un duh al pământului îi şoptea în ureche faptul, că n-are nicio şansă se se fixeze în altă parte. Zborul dintr-un loc în altul nu i-a fost îngăduit decât pe mici distanţe.
Întrucât, semnele care rămân în urma noastră, ne conferă identitate individuală şi de neam, constituind „semnele” sau A.D.N.–ul Dumnezeului din om, avem datoria sacră de a le conştientiza şi ocroti prin toate mijloacele posibile.

Geo Călugăru, membru U.S.R.