Sentenţiozitatea preţioasă şi frecventarea înţelepciunii în poezia lui Ionuţ Caragea

 

Sentenţiozitatea preţioasă, prezentă în unele dintre poemele lui Ionuţ, dă rostirii: o tentă inteligentă, sprinţară, visătoare, reverenţioasă; şi pe de altă parte, o tentă de ceremonial, unul pe cât de majestuos, pe atât de grav. Există aici două forme de sentenţiozitate: una care este domestică (prezentă şi în aforismele autorului) şi alta sălbatecă (implicând conceptul tragicului).  

În al doilea tip de sentenţiozitate, tonul general devine ultimativ. Aproape cu caracter de somaţie, conştiinţa receptorului trebuie să fie sfâşiată. Aceasta este obligată să-şi însuşească „regulile jocului” şi să puncteze pentru o solidaritate mimetică – aş spune catastrofală - ce garantează propria-i angajare în gravitate. Greu de găsit la alţi poeţi acest fel de ton ultimativ, în această formă. Ca şi când ultima volta ar fi reverbul care actualizează mereu umbra neliniştii (sau chiar a morţii) metafizice indiscutabile. Cu toate acestea, ceea ce salvează conştiinţa de la tragicul abrupt, este convertirea  tensiunilor interne, în mod – să spunem - incantatoriu, în expresia poetică (exprimarea concretă care are rolul de a neutraliza. Este uzitarea unui efect simbolic îndeobşte cunoscut. Să-l amintim numai pe Emil Cioran). Expresia salvează de la deznădejde – iar poezia poate deveni oricând un adjuvant al vindecării sufleteşti.

Un gând pătimaş care îşi caută vindecarea este şi strigătul disperat în faţa indiferenţei colective în care se scaldă umanitatea prezentului, un strigăt de o valenţă inegalabilă, percutant, unic, funebru, tragic: „Trăim într-o lume de minuni banale/ în care răul devine credinţa cea mai de preţ/ şi te întrebi de ce strig?”, „o să ajungem să-l clonăm pe Iisus/ îl vom ucide a doua oară/ cu nepăsare, cu ignoranţă/ cu sânge rece/ îl vom îngropa de viu/ astfel n-o să ne mai orbească/ lumina de Paşte”.

Ca şi cum ceva l-ar obliga pe poet să spună lucruri definitive, în registrul grav al sentenţiozităţii, el îşi găseşte imediat cuvintele, cu toate că întrebuinţarea lor i-ar crea disconfort. Este proba asumării suferinţei în forma în care, uneori, trebuie să ia naştere însuşi adevărul: „adevărata lume este a celor singuri”. Sau: „iubirile noastre nu sunt decât nişte oaze/ de singurătate în vacarmul durerii”.

Tot la izvorul suferinţei se întoarce şi acest poem, cu toate că suferinţa este relatată în condiţiile evocării, şi nu ale „apariţiei” pe viu. Evocarea este destul de percutantă încât să se apropie substanţial de tragic: „acesta e poetul ce-şi duce singur dorul/ pe drumul fără-ntoarceri – destin alambicat,/ ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul,/ cu râsul şi cu plânsul pe veci stigmatizat.// acesta e poetul ce s-a uitat pe sine/ în inimile lumii, în versul sincopat,/ ce şi-a urmat himera în gânduri orfeline,/ în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.//  acesta e poetul aflat în agonie,/ cu mâinile rigide, de zei exonerat,/ ce-nchide testamentul pe foaia de hârtie:/ atât a fost să fie, atâta v-a lăsat.”

Tragismul sentenţiozităţii nu va putea niciodată să devină apollinic – adică să suporte alte cadre stilistice decât pe acelea ale evocării cu toţi nervii încordaţi, ale exclamaţiei cu mâinile ridicate la cer sau ale strigătului necontrafăcut. De aceea, oricare dintre celelalte modalităţi aparţin unei sentenţiozităţi domestice.

Dacă ar fi să ne referim la aceasta, am găsi destule exemple. O modalitate de a mobiliza resursele poetice ale sentenţiozităţii este aceea prin care se recurge la definiţii. Asta pare să fie o găselniţă absolut strălucită în poezia lui Ionuţ. A căuta definiţii nu este un lucru atât de neobişnuit pentru poezie – mai ales când aceasta se revendică de la înţelepciunea pe care o poate pune în joc sau invoca. Şi nici un lucru care să „scârţâie” nu este. Ce e de subliniat este, însă, că acest tip de poezie ori îţi iese, ori nu îţi iese deloc: culmea e că lui Ionuţ îi reuşeşte chiar şi în poezia cu rimă. Un banal exemplu: „viaţa este zero la puterea doi/ şi rămâne zero, nuli suntem şi noi”, „viaţa-i radicalul din divinitate/ şi rămân doar sfinţii fără de păcate”, „viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă/ şi rămâne moartea... singură, rigidă”.

*

Frecventarea înţelepciunii. Ionuţ Caragea are un simţ subtil care intuieşte esenţialul: Dumnezeu e peste tot şi, mai ales, în creaţia umană care a statornicit virtualul ca lume inteligentă, quasi-naturală (ca să nu spun – de-a dreptul firească). E ca şi cum ceea ce creează omul ar fi mai uşor de interpretat în regimul lucrurilor spirituale decât ceea ce creează natura: „m-am născut pe Google/ am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume, căreia, probabil, trebuia să-i spun Mamă”, „am murit pe Google/ înconjurat de miliarde de ferestre/ deschise pur şi simplu din greşeală/ să nu mai spuneţi niciodată că Dumnezeu este orb”. Nimic nu este întâmplător în această lume spirituală.

Ca şi cum diferenţa dintre suflet şi trup ar fi demarcată de la sine, poetul nostru găseşte pentru fiecare dintre cele două entităţi esenţa şi „utilizarea”: sufletul menit să transgreseze trup după trup, iar trupul menit să-şi deplângă prea devremea trecere în „istoria mortului” care are acelaşi „număr de oase”, experiind aceeaşi experienţă ca oricare dintre pământeni. Acest trup devine „acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte” – lucru certificat chiar de către prea grosiera materie, înstrăvezită tocmai în „consistentul” schelet. În loc ca materia să se dezorganizeze mai repede ca spiritul, lucrurile se petrec invers. „Trăim după reguli (spirit) şi murim fără (acelaşi spirit, însă pulverizat). Iată o opinie pesimistă, dar numai în aparenţă. Schimbându-şi „cămaşa”, sufletul „de la o moarte la alta” rămâne aici. Numai mortul rămâne „singur pe lumea/ cealaltă”.

Cuvinte cu tâlc sunt spuse iarăşi: „Poezia este o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte”. Ca şi cum toţi am aştepta la un semafor pentru a trece de la viaţă la moarte, iar în timpul necesar pentru această traversare, devenim agenţii unui adevăr singular şi unic: siguranţa că vom trece dincolo, siguranţa că vom trece cu bine sau... în siguranţă. Cu această certitudine în suflet suntem condamnaţi ca tot ce simţim sau adunăm grăbiţi şi dezinteresaţi e însăşi poezia. Poezia ca o garanţie că am fost aici şi că avem un loc dincolo: unul rezervat şi neîndoielnic. Asta ne dă frâu liber gândurilor tihnite, iar asta poate fi poezia. Sau măcar un fel de a face poezia. Căci semafoarele sunt pretutindeni. Pe toate străduţele inimii noastre...

O metamorfoză teribil de frumoasă declanşează un efect de o rară reverberaţie: „dorm/ într-o livadă/ şi sunt pământul/ visându-se iarbă/ iarba visându-se floare/ floarea visându-se măr”. Registrul vegetal care încearcă să-şi ipostazieze, dintr-o dată, toate formele, devine un referent pentru o verace logică internă subtilă. De la o ipostază la alta, dorinţa şi aspiraţia sunt regulile viului. Cel mai frumos transfer al pământului către el însuşi este reprezentat de către roadele lui (mărul). Transformările reprezintă trepte; treptele reprezintă dovezi ale răbdării timpului; timpul reprezintă ceea ce a fost surpat în existenţă, pornind de la propria îndreptăţire şi eficienţă.

Orice apropiere reflexivă de taina trupului nu poate rezista în picioare trecând prin „adevărurile” cărnii, venelor sau acelea ale „măduvei roşii a imaginaţiei”. Ceea ce durează peste timp sunt oasele şi lor trebuie să ne rugăm să ne ducă „memoria” mai departe: „adevărul aparţine doar oaselor”...

Dând gir unor gânduri autentice şi hotărâtor-înţelepte, poetul adună rouă de pe inflorescenţele înseşi ale vieţii. Vorbele lui ne merg direct la inimă. Şi chiar dacă lucrurile sunt spuse în cuvinte puţine, ele alcătuiesc o adevărată lume, un univers poetic distinct: „şi tristeţile sunt frumoase aduceri aminte”. Sau: „tragedia veritabilă a omului contemporan este discreditarea tragicului prin indiferenţă”. Sau: „întotdeauna căutăm ceea ce ne lipseşte/ şi renunţăm la ceea ce ne lipseşte mai mult”; „întotdeauna spunem întotdeauna/ şi niciodată nu încercăm/ să fim veşnici”. Sau: „nu este drog mai puternic decât creaţia”. Opiniile exprimate sunt fulgerătoare, pertinente, la obiect, deschise, cuprinzătoare. Nu de multe ori am văzut atâta înţelepciune adunată în doar câteva cuvinte!...

Şi venind vorba despre cuvânt, vom spune: importanţa cuvântului (ca entitate de sine stătătoare), ba chiar puterea cuvântului în lumea realităţii este punctată inedit printr-un artificiu metaforic: cuvântul ar putea avea capacitatea de a îndulci chiar moartea: „există cuvântul în faţa căruia oamenii mor/ fără să plângă, fără să-i doară/ oamenii, pur şi simplu, mor”, „moartea/ îl ţine ascuns în privire”. Capacitatea cuvântului de a vindeca, inclusiv durerea din sufletul omului aflat în faţa morţii, este garanţia că, prin cuvânt, poetul se apropie de ceea ce am numit frecventarea înţelepciunii...

A iubi fără să-ţi deschizi cont la reciprocitate!  Să iubeşti ca şi când ai fi total pe cont propriu! A iubi necondiţionat! Să ai în faţa ochilor nu numai chipul iubitei, ci şi pe cel al lui Dumnezeu - care este la izvorul însuşi al iubirii, căci creează în fiecare clipă realitatea! Asta înseamnă să mergi direct pe mâna destinului, iar acesta: cât este de schimbător! Îţi poate arunca în cale chiar fiinţa ta cea mai dragă – ce, de data asta, îţi împărtăşeşte dragostea -, drept răsplată a fidelităţii şi solidarităţii cu Dumnezeu (înţeles ca esenţă a realităţii înseşi): „totul sau nimic înseamnă/ să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul/ toată frica şi pesimismul/ să alergi după cineva şi să i te oferi/ ÎNTRU TOTUL// şi chiar dacă vei fi rănit/ să accepţi durerea ca pe un dar divin/ pentru că acolo unde nu iubeşte omul/ iubeşte Dumnezeu/ şi dacă nu renunţi niciodată la iubire/ nici Dumnezeu nu renunţă la tine/ şi îţi va da într-un final/ ceea ce meriţi”.

Consolidându-şi ideile despre dragoste, autorul nostru îi acordă acesteia valoarea de a îmblânzi sufletul,  de a-l face mai frumos, de a reconcilia orice conflict, de a deschide drum din nou prieteniei şi omeniei, atunci când ele sunt periclitate – în general, de a construi o lume mai bună şi mai demnă de trăit, în care verticalitatea caracterelor sunt bazate pe acel lucru atât de simplu: să împânzeşti lumea cu dragostea ta...: „prin femeia pe care o iubesc/ am redescoperit frumuseţea tuturor lucrurilor/ pe care încercam să le pun/ în ordinea nefirească a răzbunării/ prin indiferenţă sau ură/ prin femeia pe care o iubesc/ mi-am recâştigat prietenii/ pe care-i pierdusem vorbind încontinuu/ despre crimele oamenilor/ despre conspiraţii şi tot ce ne face/ mai negri şi mai urâţi”.

Într-un poem apare o propoziţie extrem de incitantă: „Dintr-o dată ştii care este/ Rolul tuturor amintirilor”. Absolut copleşitor acest vers. Câţi au mai gândit în felul acesta vreodată?! Faptul că totul trebuie să aibă sens, inclusiv trecutul conştiinţei, este o chestiune care explică nu numai o poziţie tranzitorie ocazionată de un gând pasager al poetului, ci o mărturisire de credinţă şi în acelaşi timp un crez poetic (sau măcar, exploatat poetic).

Tot aici mai apare, ca un fel de a defini poetul, o trăsătură care, în loc să „apese” asupra poetului, îl umple de nobleţe: o presupusă analogie cu nebunul – căci nebunul ştie mult mai multe decât omul obişnuit. Legile firii pe care nebunul le întrevede, chiar datorită condiţiei sale ontologice speciale, devin nu numai cognoscibile pentru acesta, dar şi motivul pentru care nebunia poate deveni un lucru tranzitabil (sau măcar demn de tangibilitate).

 

Remus Foltoş