« Revista ASLRQ

CERNĂUŢI – TĂRÂM ROMÂNESC

 

Adevărul că fiecare lucru are timpul lui de împlinire nu este născocire. Aşa se face că, deşi mi-am propus, de multă vreme, să vizitez vechea capitală a Bucovinei unde, din anul 1999 fiinţează un consulat românesc, abia de curând m-am aflat, pentru prima oară, la Cernăuţi.

Satisfacţia intelectuală şi cetăţenească ne-a fost prilejuită de gazda şi ciceronele nostru de înaltă spiritualitate, profesorul Vasile Tărâţeanu, o splendoare de român, o inimă imensă şi fierbinte care bate pentru semeni. Membru de onoare al Academiei Române şi al Uniunilor Scriitorilor din Ucraina, Moldova şi România, retras de la catedră dar continuând, cu nestinsă energie, demersurile de păstrare a fiinţei naţionale, scriitor şi poet, fondator de societăţi culturale (Mihai Eminescu, Casa Limbii Române), de publicaţii (Plai românesc, Arcaşul, Curierul de Cernăuţi, Junimea), redactor la ziarul Zorile Bucovinei şi la postul Radio Kiev, a publicat, în edituri din Ucraina şi România, şaisprezece volume de versuri (Dreptul la nelinişte, Teama de înstrăinare, Litanii din Ţara de Sus, Şi ne izbăveşte pre noi, Infern personal şi altele), două de ziaristică (Iluzii şi lanţuri, Stâlpul de foc), şi a fost aureolat cu numeroase premii literare şi culturale.

Rar poţi întâlni o fiinţă mai dăruită neamului, dăruire plătită amarnic, cu pierderea unui fiu de 18 ani, otrăvit de mâini criminale, tocmai pentru a-l descuraja. Caracterizarea unui critic de Poet-Sisif cărând stânca speranţei reîntregirii României este perfect justificată de activitatea şi opera sa. În cabinetul profesorului, cu o bibliotecă impresionantă, abia mai ai loc de mulţimea de dosare, de teancuri de foi cu note, documente şi scrieri de pretutindeni, care aşteaptă să treacă prin filtrul minţii sale, ca să vadă lumina tiparului. 

Deşi ultrasolicitat în numeroase acţiuni de interes comun, de la noi şi din ţara vecină, (zilele acestea s-a aflat în juriul unui concurs de poezie la Craiova), pentru care nu cunoaşte cuvântul NU, şi-a smuls din timpul drămuit şi ne-a însoţit într-un tur maraton al vechii aşezări.

Cernăuţi, aşezarea atestată documentar în 1408 într-un privilegiu acordat negustorilor din Lemberg, de Alexandru cel Bun, a cunoscut o istorie zbuciumată. În decursul timpului, a aparţinut Imperiului Habsburgic, României, fostei URSS şi în prezent Ucrainei. Oraşul păstrează nota de burg imperial, nealterată de adaosuri arhitecturale moderne. Majoritatea clădirilor a rămas aşa cum au fost, cele mai multe cu caracter baroc, cu ornamente, însemne, inscripţii şi statuete originale. Fie că este vorba de primărie, teatru (acum, Kobileanskaia în loc de Naţional), sinagogă, universitate magazine, alte instituţii, restaurante etc., ele sunt conservate şi bine întreţinute. Până şi carosabilul străzilor principale este pavat cu aceeaşi piatră neagră lustruită, de sute de ani.

Oraşul cunoaşte o animaţie particulară, marcată de foarte mult tineret. Din păcate, dacă la recensământul din 1930, populaţia, cu caracter multietnic, era predominant românească (1/3 din 112.000 locuitori), în prezent ea numără cca 17.000 din 259.000 de suflete, graţie politicii sovietice de deznaţionalizare, deportare şi colonizare cu populaţii străine. Cu toate acestea se vorbeşte destul de mult româneşte, şi numeroase manifestări culturale sunt în limba noastră.

Este greu să alegi din multitudinea obiectivelor oraşului străbătut de Prut, pe care să le vizitezi.  Menţionăm, în mod deosebit, catedrala monumentală, sfinţită în 1864 de episcopul Eugenie şi renovată de mitropoliţii Silvestru Morariu şi Visarion Puiu, transformată în hambar, în timpul ocupaţiei sovietice (1940-’41). Pe frontispiciul acesteia, se află inscripţia în limba română "Unuia în trei ipostasuri Dumnezeu. Anno Domini 1844". În prezent este lăcaş de cult al Bisericii ortodoxe autocefale ucrainene, la care se slujeşte în limba română.

Într-o cameră de la parter, există un spaţiu bine amenajat, destinat (aţi mai auzit asemenea faptă ?) copilaşilor care rămân în grija unor măicuţe, în timp ce părinţii se află la slujbă.

Teatrul, fost Naţional, a cărui faţadă seamănă cu a celui din Cluj, parcurile cu statui şi monumente (printre care şi a lui Eminescu, într-un grup statuar care aminteşte de „steaua”), atestă nu numai vechimea, ci şi nobleţea aşezării.

O menţiunea aparte merită Universitatea, fondată în 1875, renumită printre suratele  europene, care se păstrează aşa cum a fost, complex monumental, cu caracter de cetate universitară, cu zeci de facultăţi şi specialităţi.

Unul dintre cele mai importante obiective rămâne Centrul Cultural Român Eudoxiu Hurmuzache, instituţie de drept privat, iniţiată şi susţinută, cu sacrificii materiale, de cuplul Liudmila şi Eugen Pătraş şi avându-l ca preşedinte pe acelaşi om de suflet Vasile Tărâţeanu. Plasat într-un local elegant, pe una din străzile centrale, acesta îşi propune nu numai acţiuni culturale care să identifice şi să promoveze valorile naţionale, ci şi înmulţirea şcolilor cu limbă de predare română, impunerea imaginii adevărate a patriei noastre istorice, lărgirea orizontului cultural şi ştiinţific al românilor de aici, ca şi parteneriatul cu România şi Moldova de dincolo de Prut. Este evident că în absenţa unui sprijin efectiv din partea Institutului Cultural Român, Centrul nu poate avea o viaţă lungă. 

Întreaga zonă este o insulă de spiritualitate şi fiinţă românească şi ea trebuie sprijinită, mai ales în contextul actual în care relaţia cu ţara vecină este mult ameliorată. Trebuie să-i cunoaştem mai bine şi să-i sprijinim pe fraţii noştri care, prin glasul lui Vasile Tărâţeanu îşi exprimă credinţa : dorim să fim români, să rămânem români, precum am fost, să ne păstrăm demnitatea şi coloana noastră vertebrală, să nu ne pierdem identitatea noastră şi limba română, în primul rând.

Mulţumind cotidianului Monitorul pentru disponibilitatea de a găzdui impresiile noastre. Invităm cititorii la lectura următoarelor episoade şi, mai ales, la sporirea interesului pentru comunitatea cernăuţeană.

 

CERNĂUŢI – TĂRÂM ROMÂNESC (II)

 

Continuând periplul cernăuţean, am ajuns la complexul mănăstiresc Bănceni. Situat la cca douăzeci de kilometri de Cernăuţi, şapte de Herţa şi cam tot atâţia de graniţa noastră, este construit pe un deal unde, până în anul 1994, nu exista decât pământ gol. Aşezarea monahală este o insulă de românitate şi ortodoxie, slujbele şi toate înscrisurile de pe icoane, ziduri şi pietre funerare, fiind făcute în limba română.

Este greu de cuprins în cuvinte tot ce reprezintă această alcătuire. Dar simt nevoia de a o defini caun loc sfânt, o minune, nu pentru că este vorba de o mănăstire, ci pentru că este închinată oamenilor şi nevoilor lor. Nu e vorbă de clacă. Aici sunt îngrijiţi şi trataţi 400 de copii handicapaţi, unii bolnavi de SIDA, aici oricine doreşte primeşte hrană şi adăpost fără vreo plată şi fără să te întrebe cineva de unde vii, cine eşti şi ce cauţi.

E greu de crezut că închegarea aceastade lăcaşuri de cult şi sociale, care posedă 800 de hectare de pământ pentru cultura cerealelor, creşterea vitelor, livezi şi vii, ferme de porci şi de păsări, turme de oi, iazuri cu peşte, păduri şi păşuni, a fost concepută de o singură minte.Dar este adevărat. Părintelui stareţ Mihai Jar(devenit episcopul Longhin de Bănceni şi supranumit „Tatăl celor 400 copii“), om al locului, de la Mihoreni, îi revine întreaga strădanie, el a vegheat, pas cu pas, mai bine de 20 de ani, realizarea întregului ansamblu, cu ajutorul unor oameni de bine şi al unor călugări din Ucraina şi România. Ochiul cel mai exigent nu găseşte nimic făcut la întâmplare ori de mântuială, ci sugerează lucrul temeinic, făcut să dureze şievocând trăinicia, perenitatea şi continuitatea.

Pătrundem prin poarta de la baza clopotniţei monumentale, care va adăposti un cămin-spital pentru călugări şi un muzeu.

Ceea ce impresionează din primul moment, este revărsarea extraordinară de culoare şi prospeţime sugerată de puzderia de flori de diferite soiuri: la ferestre, balcoane sau pe straturile îngrijite, alternând cu multă, multă verdeaţă.

Numeroase clădiri, diferite stilistic şi cromatic, unele în construcţie, nu lasă privirea să se piardă în gol.Ajungem la palatul administrativ şi cerem să-l vedem pe părintele stareţ.Dar acesta lipseşte, este plecat la Viena, cu treburi şi pentru sănătatea, cam şubredă. După ce îi spunem de unde venim şi ce dorim, locţiitorul părintelui stareţ nu ne lasă la voia întâmplării şi ni-l trimite pe părintele Agafanghel, un septuagenar scund şi uscăţiv, cu barbă mare (altfel cum ?!), care ne poartă prin tot cuprinsul aşezării, povestindu-ne fără întrerupere dar cu un entuziasm aparte, despre sfintele locuri şi viaţa lor.

Aflăm că Mihai Jar, rămas singur de copil, a fost ajutat de nişte sectanţi, singurii doritori de a-l salva. Era gata-gata să se convertească. Dar, cum ne aminteşte ciceronele nostru, credinţa în ortodoxie a băiatuluia fost mai puternică. La vremea cuvenită, a intrat în preoţie, s-a căsătorit şi, împreună cu soţia, au adoptat doi copii şi apoi încă doi. Aminteşte de unul dintre copilaşi, mărişor dar care nu vorbea. Când acesta a văzut icoana Maicii Domnului, a arătat cu degetul spre ea şi a rostit: „Mama“.A fost momentul care i-a hotărât să creeze un aşezământ social pentru copii. Şi pentru a-l sluji mai bine pe Dumnezeu, ambii soţi au ales să ducă viaţa monahală. Soţia arhimandritului a îmbrăcat rasa călugărească, la mănăstirea de maici de la Boian, aflată la câţiva kilometri distanţă de Bănceni, unde sunat îngrijiţi cum se cuvine 125 de copii, într-un orfelinat. Ambele mănăstiri numără 100 de călugări şi tot atâtea măicuţe.

Centrul mănăstirii este, firesc, biserica cea mare. Construcţie monumentală, grandioasă,zugrăvită într-un bleu-verde pal la exterior, cu firide acoperite de sfinţi, cu numeroase turle şi cupoleaurite, ridicată în 4 ani, are mai multe altare, este splendid pictată, are o catapeteasmă frumos sculptată în lemne de stejar la Bucureşti şi un policandru masiv, cu zeci şi zeci de lumini şi cu pardosea de marmură.

Biserica deţine numeroase icoane făcătoare de minuni, unele nescoase încă la lumină. În interior se află moaştele Sfintei Mari Muceniţe Varvara, iarîntr-o raclă specială, se odihnesc fragmente de moaştele a mai bine de o sută de sfinţi. Părintele stareţ a donat şi unor biserici din România, asemenea relicve sfinte.

Înincinta mănăstirii se află multe alte lăcaşuri de cult, printre care o biserică din lemn, replică a primei biserici a locului, un paraclis închinat Sfântului Serafim de Sarov, cu un fragment din moaştele sale şi o parte din piatra pe care s-a rugat o mie de zile şi nopţi. Pe pereţi sunt pictate scene din viaţa lui şi aici, cei trei călugări ai schitului citesc psaltirea non-stop, ziua şi noaptea.

În mănăstire nu se consumă carne, cu excepţia peştelui din cele 3-4 iazuri proprii. şi nu se bea vin, ci numai suc de mesteacăn.

Copiii îngrijiţi aici, ajunşi la maturitate pot urma firul lumesc al traiului sau să rămână în mănăstire. Aceasta se îngrijeşte de tinerii căsătoriţi, atât pentru sărbătoarea nunţii şi a botezurilor, cât şi pentru viitor.

Aducem în atenţia cititorilor această splendidă oază de spiritualitate şi ortodoxie românească, mănăstirea Bănceni, care merită vizitată. Satisfacţiile prilejuite sunt pe potrivă

Încheiem cu spusele părintelui stareţ, Mihai Jar, definitorii pentru misiunea lui arhierească : “Dumnezeu când începe o lucrare nu se mai termină, până ajungem în veşnicie”.

 

 

CERNĂUŢI – TĂRÂM ROMÂNESC (III)

 

În după-amiaza de 14 iulie, deşi zi de lucru, gazda noastră binevoitoare, profesorul Vasile Tărâţeanu, personalitate emblematică a românilor din zona Cernăuţi şi Herţa, scund, cu figură plăcută, deschisă şi plină de lumină, cu mustăcioară cănită, în port naţional, ne-a făcut surpriza şi bucuria de a ne bucura sufletul, ducându-ne la un festival al costumului popular şi al cântecului românesc.

În apropierea localităţii Crasna, din ţinutul Herţa, la doi paşi de graniţa noastră, pe un deal, aparţinând de muntele Muscel, de unde privirile se pierdeau departe la orizont, am fost martorii unei splendide revărsări de sunet şi culoare.

Mii şi mii de oameni, bărbaţi şi femei, copii şi vârstnici, au împânzit zona, veniţi care cu căruţele, cu maşinile sau, cei mai mulţi, pe jos. Am fost impresionat de faptul că majoritatea copiilor erau, şi ei, îmbrăcaţi în costumul naţional.

Mă opresc puţin asupra acestuia, de o remarcabilă simplitate şi eleganţă în acelaşi timp. Culoarea dominantă a bluzei sau cămăşii este albul, înnobilat de motive geometrice foarte discrete, strict de culoare neagră. Cojocelul fără mâneci, de asemenea alb, cu margini ţesute în negru sau culori palide, departe de a fi ţipătoare, nu lipseşte din ansamblu. Pentru femei, fota, tot de culoare neagră, cu unul din colţuri ridicate până aproape de brâu, are în partea de jos o bandă de 6-7 cm, de culoare roşie. În picioare, pantof negru, cu toc jos, dar şi ciorap gros răsfrânt, peste opinci. Pe cap, băsmăluţe de culoare verde, cu motive multicolore, discrete. Pentru bărbaţi, pantalonul simplu, alb, strâns pe picior sau ca un pantalon obişnuit, cu cizme sau pantofi, iar pe cap cu căciuli negre sau pălării negre, unele cu pene de păun sau pălării veri ca de pădurari.

Timp de cinci-şase ore, pe scena împodobită cu crengi de brad, au evoluat numeroase formaţii artistice, solişti vocali şi instrumentali (am auzit şi cimpoiul), aparţinând spaţiului local, din Moldova şi de la noi.

Facem o menţiune specială pentru Maria Iliuţ, artistă emerită a Basarabiei, originară din Crasna, împreună cu ansamblul său etno-folcloric ”Crenguţa de iederă” şi cu Ioan Pavlenco, şi el originar din comuna Voloca, judeţul Cernăuţi, care au încântat publicul, într-o revărsare de cântece şi dansuri variate şi de calitate, de pe scenă, în vreme ce spectatorii deveneau, şi ei, dansatori cu sârg.

Spectacolul a fost onorat de prezenţa doamnei Consul General al României în Ucraina,  Moldovanu Eleonora, ca şi de preşedintele raionului Storojineţ, un bărbat frumos, de origine poloneză, Iaroslav Barosi care, în alocuţiunile lor, i-au salutat, cu cuvinte alese pe cei prezenţi, au adresat felicitările cuvenite organizatorilor şi artiştilor care au susţinut festivalul şi i-au îndemnat pe toţi să continue.

O notă pe care nu o pot evita, a fost absenţa chioşcurilor de băuturi sau alte produse care, uneori, conferă unor asemenea manifestări caracterul de bâlci. Cei prezenţi şi doritori de asemenea delicii, şi-au adus ei înşişi cele necesare. Am simţit-o la modul direct, când am fost invitaţi la un pahar de ţuică şi ceva uscătură din partea unor oameni pe care, evident, nu-i cunoşteam dar care consfinţeau ospitalitatea oamenilor locului.

Înainte de a ne retrage, oficialii şi noi ca oaspeţi de ocazie, am fost invitaţi la Şcoala din Crasna, construcţie modernă care oferă elevilor condiţii de studiu şi de trai excelente. Clădire de bun gust, funcţională, cu toate dotările necesare, realizare de primă mărime, deosebit de bine concepută, care a beneficiat de fonduri europene dar şi din România. Ne-am bucurat nu numai de o cină îmbelşugată, ci şi de o atmosferă de bună vecinătate şi românitate frumos împărtăşită. 

*

Încheiem cele câteva notele despre călătoria noastră la Cernăuţi şi-mi exprim îndemnul către cititori de a nu ezita să facă drumul spre ţinuturile Cernăuţiului şi ale Herţei.

Bucuriile şi satisfacţiile lor vor fi depline.

 

Virgil Răzeşu