Drumul sinuos al romanului „Discipolii zeilor de altădată”
În 2010, când am debutat la editura Fides din Iaşi cu romanul SF intitulat „Uezen
şi alte povestiri”, m-am trezit, fără să vreau, în mijlocul unui conflict de
genul acelora care au loc câteodată între grupurile literare din România. Asta
numai din cauza faptului că fusesem printre câştigători la trei ediţii
consecutive ale concursului Helion din Timişoara, concurs adresat autorilor de
proză scurtă de ficţiune. În jurul unor reviste SF existau câteva voci care
criticau negativ concursul şi organizatorii, iar menţionarea acestor premii pe
coperta romanului meu nu a fost, din punctul lor de vedere, o alegere
inspirată. Totuşi, acele premii reprezentau cartea de vizită a unui debutant
în lumea literaturii SF. Astfel de premii fuseseră câştigate şi de alţi autori
care au reuşit mai târziu să confirme, devenind reprezentanţi de seamă ai
SF-ului contemporan românesc.
Prefaţa romanului era scrisă de Ovidiu Bufnilă, un nume pe care îl respectam
şi despre care auzisem numai lucruri pozitive. Domnia sa spunea, printr-un
limbaj elegant, poetico-filozofic, că „literatura lui Ionuţ Caragea e o
literatură a interogaţiei continue, a încercării către un Adevăr Ultim, nu
numai spre mulţumirea fiinţei lui,
ci şi spre determinarea, provocarea cititorului.”
În 2010 şi 2011 au apărut „Conştiinţa lui Uezen” (prefaţă - Dumitru Scorţanu)
şi „Uezen. Echilibrul lumilor” (prefaţă şi postfaţă – Adrian Botez), aceste
cărţi fiind o continuare a romanului „Uezen şi alte povestiri”. Evenimentul a
fost semnalat de câteva reviste, dar şi de Mircea Coman, bun cunoscător al
genului SF şi promotor literar pe blogul Scifientland, care menţiona într-o
cronică scurtă că „scriitura
lui Snowdon King, pseudonim sub care se ascunde nimeni altul decât Ionuţ
Caragea, bună gazdă a portalului Sfera Online, este una cât se poate de
îngrijită, transformând lectura într-o experienţă plăcută, curgătoare. Lumea
imaginată se articulează corect, căpătând o densitate aproape reală. Povestea
în sine abordează fresca unei omeniri galactice, depusă concret în personaje
tuşate atent. Concluzia ce se impune după lectura celor două capitole (III şi
IV) este că producţiunea se postează, indiscutabil, în zona de vârf a
piramidei de calitate.(...) Sfera Online începe rubrica lunară de ficţiune cu
un nou fragment din trilogia „Uezen”, de Snowdon King, de astă dată din partea
a treia „Echilibrul lumilor”. Nu găsim potrivit să repetăm aprecierile noastre
făcute în „Ficţiuni din grădina cu trandafiri”. Vom puncta totuşi că unele
mici imperfecţiuni (erori de redactare) nu pot umbri o anume consistenţă
ideatică a deologiei, desfăşurată la scara unui întreg univers, sau scânteia
de cuget a unor definiri pline de miez, dintre care alegem să exemplificăm
viziunea despre iubire a unuia dintre personaje: „…să iubeşti înseamnă să-l
accepţi pe celălalt aşa cum este. Să accepţi că oamenii sînt asemenea unor
păsări pe care nimeni nu are dreptul să le închidă în colivii de gînduri,
carne şi oase.” Prin comparaţie, autorul merită ceva mai multă atenţie în
fandom decât i s-a acordat până acum, căci ieşirile sale editoriale la rampă
nu l-au propulsat către listele de votare ale premiilor noastre, mai vechi sau
mai noi. A fost premiat doar de Helion, şi nu cred să fi fost din greşeală.”
Apoi au urmat două cronici pozitive despre romanul Uezen scrise de Ion-Pachia
Tatomirescu şi Petre Rău
După aceea mi-am propus să încerc imposibilul. Voiam să fiu publicat în SUA,
tărâmul făgăduinţei pentru orice scriitor de SF. Criteriile de selecţie în SUA
erau draconice, doar 2% din manuscrisele trimise editurilor ajungeau să fie
tipărite, conform unor informaţii prezentate pe siturile de specialitate.
Şansele unui autor român de ficţiune sunt şi mai mici în cazul în care nu
cunoaşte agenţi literari americani şi nu este propulsat de edituri cunoscute
sau oameni cu legături puternice. Spre norocul meu, traducătorul Petru Iamandi
a avut iniţiativa de a trimite manuscrisul romanului Uezen la Wildside Press,
o editură care publicase până atunci peste 10 000 de titluri de ficţiune. La
nici două zile după trimiterea manuscrisului, am fost înştiinţat de redactorul
editurii, cunoscutul scriitor american de SF, Robert Reginald, că voi fi
publicat la Wildside Press. Am primit contractul, l-am semnat şi visul meu s-a
împlinit în februarie 2012.
Mai târziu, în numărul din mai-iunie 2014 al revistei Helion, a apărut o
cronică scrisă de criticul literar Mircea Opriţă, în care domnia sa menţiona,
fără să pomenească nimic despre realizarea mea din SUA, că „îl văd pe Ionuţ
Caragea în postura unui scriitor talentat, însă obligat să ţină cârma între
marile sale ambiţii personale şi căile mediocre prin care a ales să şi le
înfăptuiască. Toate cele 22 de cărţi scrise ori antologate în perioada
2006-2011 şi le-a publicat la edituri marginale din Iaşi (Stef, Fides, Elmis),
ori în Editura, în fond tot provincială, a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă
Română din Québec. Ceea ce nu contribuie deloc la impunerea sa în zona
centrală a scenei culturale româneşti. Şi nici promovarea critică pe care o
acceptă autorul, contând pe efuziunile grandilocvente ale unor editori
implicaţi ori ale unor universitari cu voce de mică rezonanţă în peisajul
critic actual, nu este de natură să reveleze seriozitatea unui demers creator,
fără îndoială demn de luat în seamă. Asemenea gesturi de complezenţă pot cel
mult să satisfacă orgolii personale, ori să îndeplinească o misiune exclusiv
publicitară. (…) Convingerea mea este că nici Ionuţ Caragea şi nici Snowdon
King încă nu s-au confruntat cu o veritabilă critică de întâmpinare, menită să
stabilească meritele „primului” în definirea şi promovarea aşa-numitului
Curent poetic al Generaţiei Google, sau, la „cel de-al doilea”,
caracteristicile SF-ului practicat şi cotele valorice reale ale creaţiei
respective. Fără un astfel de examen,
Uezen
va fi nevoit să penduleze în continuare între caracterizări delirante şi
nevoia de a ajuta umil scrierea prin proptele publicitare de felul
informaţiei: „Autor premiat de Helion în anii 2007, 2008, 2009”, cuvinte
înscrise cu literă exagerat de mare pe prima copertă a fiecărei cărţi”.
Pasajul de mai sus mi s-a părut un pic exagerat, nu cred că domnia sa trebuia
să atace editurile de provincie care fac eforturi imense de culturalizare şi
nici competenţa altor universitari. Mai mult de atât, există şi alte edituri,
„la fel de marginale”, care au publicat cărţi premiate de instituţii
importante. Şi nici felul în care arată copertele cărţilor nu cred că ar
trebui să-l preocupe în mod deosebit pe un critic literar. Iar dacă o face,
trebuie să fie foarte atent la detalii, deoarece, în cazul meu, premiile
Helion nu erau înscrise pe toate cele trei coperte ale volumelor Uezen.
Totuşi, i-am mulţumit criticului Mircea Opriţă pentru sfaturi, domnia sa este
un scriitor important în peisajul SF-ului românesc, un scriitor pe care îl
preţuiesc şi îl admir, chiar dacă uneori mai şi greşeşte. Errare humanum
est…
Aşadar, mobilizat la maxim de cronicile constructive, dar şi de ideea de a
oferi publicului cititor o ediţie într-un singur volum a trilogiei Uezen, am
publicat în august 2015, la editura eLiteratura din Bucureşti, romanul
„Discipolii zeilor de altădată”. Faţă de volumele anterioare, pe lângă revizia
generală, există şi două capitole suplimentare. De data aceasta, promovarea pe
care am acceptat-o a venit din partea unor universitari de mare rezonanţă în
spaţiul critic actual, menţionându-i în primul rând pe Theodor Codreanu şi
Maria-Ana Tupan.
Theodor Codreanu menţiona în revista Oglinda literară că „s-a creat o falsă
impresie asupra drumului ales în literatură de „nouămiişti” şi „douămiişti”,
ca variantă degradată, în pornografie şi scatofilie, a postmodernismului.
Talentele autentice au ales altceva. Adrian Botez, cel mai pătrunzător
comentator al lui Ionuţ Caragea, îl consideră un „neomodernist” care a găsit
calea transmodernismului. Şi ca scriitură, într-adevăr, Ionuţ Caragea a ţinut
să se diferenţieze atât de vechii textualişti, cât şi de „naturalismul”
fiziologic al colegilor de generaţie. Stilul său este remarcabil prin economia
mijloacelor de expresie, reuşind să fie expresiv prin sprinteneala cuvântului,
prin dramatism dialogic, punând, în acelaşi timp, la lucru un idiom
science-fiction care nu abuzează de ermetism scientist. Dar cel mai important
semn al apropierii de ethosul transmodern ţine de viziune asupra lumii.
Scriitorul nu ezită chiar să-şi exprime intenţia optimistă asupra umanităţii,
considerând, bunăoară, în interviul amintit: „Îmi place să cred că un scriitor
poate contribui la crearea unei lumi mai bune.” Declaraţii de acest fel sunt
tot mai rare din partea scriitorilor izolaţi în narcisismul lor funciar. (...)
Partea originală a imaginarului lui Ionuţ Caragea este viziunea unui univers
postapocaliptic, transmundan, transportat integral în virtualitate, ca supremă
inconsistenţă ontologică. O utopie negativă care nu pierde totuşi un ultim
contact cu matricea.…”
Totodată, Maria-Ana Tupan menţiona în revista Contemporanul că “romanul
aparţine Noului Val de SF, în accepţiunea lansată de Judith Merril în anii
’60, de „ficţiune speculativă”: povestiri menite să exploreze şi să descopere,
prin proiecţie, extrapolare, analogie, experiment ipotetic pe hârtie, ceva
despre natura omului, universului, realităţii. Autorul lui Uezen
compensează caracterul futurist al peisajului, recuzitei, tehnologiei genetice
şi al zborurilor intergalactice prin familiaritatea analogiilor (de obicei,
răsturnate, negative) cu o tradiţie ezoterică de diverse provenienţe: biblică,
hermetică, gnostică…
(…)
Am putea compara dilema din miezul acestei intrigi cu reevaluarea condiţiei
umane în lumina teoriilor eredităţii de la sfârşitul secolului al
nouăsprezecelea. Zola sau Thomas Hardy, care doreau să scrie „roman
ştiinţific”, se confruntau cu dificultatea de a crea personaje înzestrate cu
liberul arbitru ce defineşte condiţia umană şi, în acelaşi timp, determinate
în mod absolut de factori genetici. Aşa cum Tess refuză să ştie ceva despre
strămoşi, pentru a nu descoperi că repetă viaţa altcuiva, citim şi în
Uezen
o declaraţie de independenţă a unei… clone faţă de originalul său, clamându-şi
dreptul la destin diferit, propriu. (…) Folosind scenariul biblic drept cadru
de referinţă al unei bune părţi din umanitate, Ionuţ Caragea a refuzat să dea
Ştiinţei, mai ales celei aliate cu Puterea, tributul pretins, precum
scriitorii naturalişti ai secolului trecut…”
Iată cum, mergând pe un drum extrem de sinuos, presărat de picanterii critice,
am reuşit, cred eu, să fac primii paşi în zona centrală a scenei culturale
româneşti. Totuşi, lucrul care mă interesează cel mai mult în acest moment
este gradul de receptivitate al mesajului existent în „Discipolii zeilor de
altădată”. Pentru că, dincolo de caracteristicile genului SF, mesajul
romanului meu este pur spiritual, se adresează sufletului şi conştiinţei.
În ceea ce priveşte firul narativ, un scurt rezumat este prezentat pe coperta
a patra: „Democles, stăpânul Celestiei, a creat primele fiinţe umanoide pe
planeta Eden, oferindu-le darul nemuririi. Edenienii urmau ascensiunea pe
calea luminii şi răspândeau viaţa în univers. Dar, odată cu transformarea
soarelui Uta’H în stea roşie, edenienii încep să se îmbolnăvească şi să moară.
Pentru a preveni totala dispariţie, construiesc Arka şi trec prin Megara, cea
mai apropiată gaură de vierme. Însă foarte puţini ajung la noua destinaţie.
Anuk, unul dintre supravieţuitori, se supune ordinelor lui Z’Davaar, stăpânul
întunericului, şi începe distrugerea celorlalţi edenieni, încercând s-o
readucă la viaţă pe Asiria, iubita sa care murise pe timpul călătoriei. Numai
pământeanul Lerman Kruger, exilat pe Nede, o planetă deşertică, are puterea să
se împotrivească armatei lui Anuk, având sprijinul edenienilor Mud şi Uezen…
Pe timpul unei bătălii spaţiale din apropierea planetei Nede, apare fisura
dintre universul material şi lumea de apoi, provocată de arma fără precedent a
pământenilor: bomba cu suflete. Astfel, universul este invadat de creaturile
întunericului – umbrele şi demonii din Obscuris şi Purgatoriu – acestea fiind
urmărite de îngerii conduşi de Ethiel, mâna dreaptă a lui Democles…”
Janos Miklos, căruia îi mulţumesc foarte mult pentru realizarea copertei, a
făcut la rândul său o prezentare în revista Luceafărul de seară, din care voi
spicui câteva cuvinte:
„În cartea lui Ionuţ Caragea, până la un punct,
lupta dintre bine şi rău se dă doar în universul material, iar stăpânii
universului nu fac altceva decât să contorizeze suflete. Dar, la un moment
dat, echilibrul lumilor se rupe şi dimensiunile se întrepătrund, generând un
conflict deschis între demoni şi îngeri, între alianţa pământenilor şi rasa
cotropitoare a lenurienilor conduşi de Anuk, un edenian minţit şi şantajat de
marele stăpân al Întunericului. (…) Ajuns dincolo de Megara, Anuk este
cuprins de furie nebunească şi este în stare să facă orice pentru a o vedea pe
Asiria, soţia sa, reîntoarsă din morţi. Şi atunci îşi face apariţia Z’Davaar,
stăpânul întunericului, care-i promite lui Anuk că o va învia pe Asiria numai
dacă acesta îi va distruge pe ceilalţi edenieni şi va aduce haosul în univers.
Aşa începe marea bătălie dintre bine şi rău, dintre cei doi zei, Democles şi
Z’Davaar. Dar trebuie să spunem că aceşti zei nu se luptă într-o confruntare
directă, deoarece ciocnirea între energii ar duce la anihilarea amândurora.
Din aceste considerente, toată bătălia se dă prin intermediul fiinţelor pe
care le-au creat şi cu care au populat universul.”
Mă voi opri aici, invitând şi alţi cititori să descopere universul romanului
meu. Vă mulţumesc tuturor pentru interes şi implicare.