Theodor RĂPAN: NICOLAE MĂTCAŞ – MODEL AL IMPLICĂRII
Fără îndoială,
Nicolae Mătcaş
este unul dintre cele mai fascinante profiluri ale culturii şi
literaturii contemporane, definit prin complexitatea unei opere care
îl înscrie în seria înaltelor spirite enciclopedice. Activitatea
ştiinţifică, îmbinată în mod constant cu o susţinută activitate
literară, incitantele probleme abordate, portretul său moral
exemplar, toate fac din specialistul în „Lingvistica matematică,
structuralistă şi aplicată”un
nume cu o rezonanţă indubitabilă.
Personalitate marcantă în lumea ştiinţifică, în lumea social-politică
şi culturală din Republica Moldova (în perioada 1990-1994 a fost
Ministru al Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii Moldova),
profesor universitar, cercetător ştiinţific, doctor în filologie,
poet, traducător, autor şi coautor, redactor şi coredactor a peste 30
de manuale, lucrări metodice şi didactice, publicist a peste 250 de
articole şi studii pe probleme de limbă şi cultură, prezenţă notorie
la radio şi televiziune, militant înflăcărat pentru renaşterea
naţională a românilor basarabeni,
Nicolae Mătcaş
a publicat cărţi de o redutabilă valoare:
„Introducere în lingvistică”,
Editura Lumina, 1980, 1987 (în colab.);
„Lingvistica generală”,
Editura Lumina, 1984 (în colab.);
„Şcoală a gândului”,
Editura Lumina, 1982;
„Coloana infinită a graiului matern. File din marea bătăliepentru
limbă”,
Editura Hyperion, 1990 (în colab.);
„De la grotesc la sublim.Note
de cultivarea limbii”.
Biblioteca revistei „Limba română”, Chişinău, 1995.
Universul său liric
îl descoperim în volumele de poezie:
„Surâsul Giocondei”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997;
„Trenul cu un singur pasager”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998;
„Azur”,
Editura Augusta, Timişoara, 2002;
„Câte-s visele, multele…”,
Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2003;
„ColoanaInfinitului”,
Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2003;
„De-aalba–neagra”,
Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006;
„Roată
de olar”.
Sonete,
Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2008;
„Vernale ploi”,
Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2008;
„Un câmp
minat, urcuşul”.Sonete.
Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2010.
Citind, recitind poemele lui
Nicolae Mătcaş
constatăm că fiecare lectură aduce un spor de cunoaştere, întrucât
valoarea creaţiei creşte cu fiecare nouă interpretare şi cu
deschiderea de noi orizonturi în înţelegerea ei. Este o certitudine
faptul că ne aflăm în faţa unei înalte conştiinţe creatoare şi civice.
Temerară, combativă, polemică, tranşantă, lirica sa ilustrează
consonanţa dintre prozodicul declarativ şi conotaţia strict
individuală, personală a elementelor care dau materialitate şi justifică
cele două universuri care se suprapun (realul şi culturalul), dar şi
intenţia, reuşită, de a clasiciza imediatul, de a conferi
exemplaritate spaţiului interior.
Titlurile volumelor, preponderent nominale, cu dublă semnificaţie
denotativă, generează valenţe interpretative în plan conotativ. Astfel,
ele devin simbolul artei ca formă de transcendere de la contingent la
transcendent, de la relaţionarea artistului cu cititorul, de la
întâlnirea sensibilităţii cu intelectul, dar, în acelaşi timp sunt şi
metafore muzicale, rezonante, expresii ale aspiraţiei către armonie,
către inefabil.
Cultivă pasional majoritatea speciilor liricii literare, dar
impresionează modul în care simte şi readuce în atenţia noastră poezia
patriotică, o temă care după 1989 a provocat adesea prudenţe excesive
sau false discuţii şi comentarii. Este creatorul contemporan care, cu
o deosebită forţă expresivă, face ordine deplină în relaţia dintre
literar şi ideologic.
Valorifică un potenţial expresiv ce aparţine – cronologic – atât
generaţiei sale, cât şi registrelor lirice dobândite prin contactul cu
experienţele poetice anterioare, punând accent pe virtuţile, preţuirea
şi dragostea sa fără margini pentru limba română:
„De m-ar prinde vreun dor de-al cocorilor zbor,/ Îmbrăcat
ca ascetu-n târsână,/ Îmi voi pune-n boccea o baladă şi-un nai/ Să
m-aline în limba română.// Lângă mare de-o fi să mă fure-ntr-o zi/ Din
genunile apei vreo zână,/ Pizmuiţi-mă, fraţi, ori destinu-mi
deplângeţi/ În duioasa mea limbă română.// Când s-a da la hotare
bătălia cea mare/ Şi-oi sta scut pentru-a Ţării ţărână,/ Voi uraţi-mi
să vin nu pe scut, ci cu scutul/ Şi doinind tot în limba română.// De
va fi să-mi trădez al strămoşilor crez,/ Nicio urmă de-a mea nu
rămână:/ Ochii daţi-i la corbi, leşul daţi-l la câini,/
Blestemaţi-mă-n limba română.// Iar de va fi să cad lângă cetini de
brad/ În vreo luptă cu lifta păgână,/ Prohodiţi-mă, fraţi, după legea
lui Crist,/ Cu-Aleluiaîn limba română.”(„În
limba română”,
poezie dedicată
„Fratelui de crez şi ideal Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru
limba română în Basarabia.”)
În concepţia poetului, a-ţi iubi limba constituie – dacă se poate
spune aşa – o axiomă, o stare care nici nu trebuie să se mai ceară
argumentată; de aceea, poate, înainte chiar de a-ireleva
virtuţile, ţine să-şi mărturisească ataşamentul total, programatic, la
ceea ce putem numi universul limbii.
Vigoarea emoţiei estetice se menţine şi prin aceea că
poetul–procedând, iarăşi în spiritul exigenţelor impuse de
impecabilitatea exprimării – transmite sentimente izvorâte din
sensibilitatea şi puritatea sufletească a fratelui de limbă română:
„Român bătut de soartă
din toate patru vânturi,/ Cât n-ai pierit cu totul, nici n-ai căzut în
hău,/ Adună-ţi limba mamei din plânsete şi cânturi/ Şi slava din anale
şi vin la neamul tău.”(„Auzi?...”).
Concluzia întregului discurs liric este exprimată într-o asociere
măiestrită de epitete şi comparaţii cu valoare metaforică, şi graţie
puterii miraculoase a Logosului, în ipostaza sa de limbă maternă.
Nicolae Mătcaş
surprinde lumea literară şi prin volumele de sonete a căror temă
devine un concept deschis pentru semnificaţia universului. Tendinţa de
purificare, de autodepăşire, prin iubirea ca formă de cunoaştere şi
autocunoaştere, este evidentă. Imaginarul poetic nu iese din tiparele
clasice, dar impresionează îmbinarea lexicului poetic cu elementele
limbajului cotidian sau cultural.
În formele prozodice tradiţionale, el revarsă o trăire modernă, ale
cărei caracteristici particularitează stilul creaţiei: preferinţa
pentru cultivarea poeziei cu formă fixă, interiorizarea reflexivă,
cultul patriei şi al patriotismului, asumarea experienţei
antecesorilor, lirismul de tip clasic, armonios prin muzicalitate şi
viziune:„Un
câmp
minat, urcuşul ce duce înspre pisc./ Câţi temerari nu-ncearcă recordul
să-l doboare/ Măcar c-un pas, doar unul, mai sus, ţintind spre soare/
Şi ignorând că-i doare entorsă, plex, menisc!// Chiar viaţa noastră
însăşi e-un câmp minat, pe care/ Îl tot parcurgem zilnic, sfidându-i
orice risc,/ Până-ntr-o zi o cruce,-un menhir sau obelisc/
Marchează-un pisc, râvnitul, sau ditamai eroare.// De eşti, în lumea
asta confuz-crepusculară,/ Astronaut notoriu, năier sau alpinist,/ Pe
drumul ce te-nalţă şi care te coboară// Tu nu uita o clipă să fii şi
bun genist./ Un câmp minat e viaţa în drum spre Everest,/ Dar ce
măreaţă-i clipa trăită fără rest!”(„Un
câmp minat, urcuşul ce duce înspre pisc.”)
Om de o exemplară autoexigenţă, lingvist unic, dublat de un rafinat
poet al ideii şi de un mare patriot,
Nicolae Mătcaş,
prin întreaga sa activitate, se înscrie în seria spiritelor înalte ale
ştiinţei, culturii şi literaturii.