ALCHIMISTUL “OSEBEŞTE”-SEPARĂ ŞI, DIN NOU, COAGULEAZĂ

ALCHIMISTUL “OSEBEŞTE”-SEPARĂ ŞI, DIN NOU, COAGULEAZĂ: “OSEBITOR”, de PETRU SOLONARU[1]
FLORIN MIHĂESCU, unul dintre cei mai celebri şi enigmatici, totdeodată, ucenici ai lui VASILE LOVINESCU – spune, cu înţelepciune alchimică, nişte vorbe care sunt şi crezul (devenit, prin cartea “OSEBITOR” – “manifest” al POESIEI!) al lui PETRU SOLONARU: “Scrisul este mai întâi un mod de izolare, de SEPARARE de ambianţa turbulentă, risipitoare, acaparatoare. Este un mod de a întoarce spatele aparenţei iluzorii dar ispititoare, pentru a putea privi cu acuitate şi pătrundere în profunzimile eului şi a descifra aici înălţimile Sinelui.
Această SEPARARE/SOLVE trebuie urmată de o CONCENTRARE nu numai a gândurilor, ci a întregii fiinţe în jurul unei idei-forţă, a unui centru, care devine un nod ce trebuie desfăcut sau tăiat, pentru a-i elibera legăturile interioare. SEPARAREA devine astfel un auxiliar al CONCENTRĂRII, pentru care constituie un suport, favorizând «adunarea a ceea ce este risipit», formarea unui fel de <<materia prima>> pentru meditaţiile ulterioare. De multe ori, albul hârtiei este golul care formează această CONCENTRARE/COAGULA, formând o tabula rasa după care totul trebuie luat de la început. Albul opalescent se concentrează în fiat lux-ul care înscrie în clar primele gânduri. Alteori, fila albă este o probă a golului, a inerţiei care împiedică începutul şi care trebuie învinsă pentru ca procesul să poată demara. Albul se confundă atunci cu noaptea în care gândul se pierde fără o stea călăuzitoare” - cf. Florin Mihăescu, Despre “alchimia scrisului”.
*
…Avem pe masă, în faţa ochilor, o antologie discretă şi cu o nobilă, regală selecţie a trecutelor (DOAR CRONOLOGIC!) stihuri ale autorului: „OSEBITOR”, de PETRU SOLONARU. Descântătorul traco-valah îşi deapănă, în murmur, din Vârful Kogaionului, taina iubirilor sale întru veşnicie, strânse şi transgresate, în Logos, de-o viaţă (...dar, prin „sapienţă”, spărgând „Oglinda” paulină[2]!): Narcis şi Androginul, Hermes/Apele Mercuriale şi Inorogul, Sinele şi Sinea...Om, Nimic, Veşnicie...Dumnezeu-UNU-TOT!
Sunt stihuri-mărgăritare orfice desăvârşite - precum lumina rourei, extrasă-reîndumnezeită alchimic („Asemeni alchimiei, poesia este chemată să facă aurul sensului, din plumbul semnelor” – cf. Semn şi sens, p. 169), din volumele:
-„În”, Editura Semne, 2008;
-„Or”, Editura Semne, 2009;
-„Tetraion”, 2010;
-„Zalmoxeion”, Editura Contact Internaţional, 2012;
-„Tetradele”, Editura Contact Internaţional, 2013 -
...la care se adaugă, spre tălmăcirea/”postfaţarea” Sinelui spre Sinea Cosmică (Supra-Eul Divin), studiul hermetic „manifest” (pentru că, de altfel, TOATĂ opera lui PETRU SOLONARU se află sub Umbra Caduceului[3] Hermetic!): „<<Semn şi sens>> sau Tetrada Poesiei”.
Alchimia solonariană este, fireşte, cea a Duhului (...nu precum cea a împăraţilor Vienei, lacomi de aurul rece...), deci a SENSULUI, ÎN CARE SE DIZOLVĂ SEMNELE: „Sensul, cel dobândit când tăcerea şi cuvântul sunt unime. Aici tutelară este Curmătoarea Atropos, Oglinda ce taie canavaua poesiei înnodând-o, însemnând această făurire a legăturii în Unul, pentru ca Marele timp să comunice cu cel comun, ca sacrul să intervină în mijlocul profanului, să-l revigoreze” (cf. „<<Semn şi sens>> sau Tetrada Poesiei”, pp. 172-173).
Şi se mai zice, în excelentul, inspiratul eseu hermetic: „Ca o artă a magiei, întreagă, poesia se impune să fie revelată NUMIRE DE SACRU (s.n.), să vină în concordanţă cu eufonia lucorilor, să vibreze în polarizare, să intuiască ritmul uniform dintre lăuntru şi afară (n.n.: aceasta este misiunea ALCHIMIEI AUTENTICE!), sub astâmpăr şi rigoare geometrică, fiinţând verigă a ordinii infinite şi generând măreţie” – adică, „generând”/revelându-l pe Cel/SINGURUL Auto-Generat!
Şi, în fine, SOTERIOLOGIA PRIN LOGOS, REDEVENIT SPIRIT PUR! - prin Magia POESIEI: „Salvarea e posibilă prin stingerea întrebării poesiei: Unde este sacralitatea?...Astfel, prin dez-interogaţie, poetul trece de nepăsarea colbuielnică a semnelor, DOBÂNDIND NEMURIRE (s.n.). (...) <<Vălul poesiei>> să lege pe <<a fi>> din cuvintele omului cu <<a tăcea>> din Cuvânt, consacrând minunea fiinţială”.
Aceasta este „Ars Poetica” solonariană, dar şi expresia crezului său alchimico-hristico-soteriologic.
Astfel, opera lui PETRU SOLONARU, prin Antologia de faţă, devine o „Tabula Smaraldina Hermetica”[4]...cumva, creştinată (romano-catolicii de azi ar zice...”readaptată întru...<<refrechement>>”...)! – în care ni se revelează şi AL CINCILEA ELEMENT[5] - iar autorul se poate încorona întreit, precum mentorul său sacru, Hermes Trismegistos[6] - echivalând şi împăcând, întru „curgerea heracliteană perpetuă” - contrariile cosmice: „curgerea în sine ce, cum jos şi sus,/e şi-n fiinţare şi-n cele ce nu-s” – cf. Curgerea, p. 167.
Precum misticul medioevic Angelus Silesius (recte, Johannes Scheffler, 1624-1677), alchimistul PETRU SOLONARU nu încetează a fi, o clipă măcar, creştin (...în mod straniu şi unic, neopus gnozelor! - pe care şi le selectează în funcţie de crezul creştin!), şi, în esenţă, Poesia Solo(mo)nară (în care Cuvântul capătă forme, contorsionări şi spiralări, interioare şi exterioare, miraculoase de-a dreptul!) spune la fel ca filosofia creştină silesiană: „Plumbul se preschimbă în aur şi hazardul dispare atunci când, împreună cu Dumnezeu, eu sunt preschimbat în Dumnezeu, de către însuşi Dumnezeu (…). Căci inima este aceea care se transformă în aurul cel mai fin: Iisus Hristos sau harul dumnezeiesc sunt piatra filosofală” – căci, iată: „Dincolo de <<este>> nu e cel ce nu-i,/ci oglinda Unui, înveghindu-şi Lui/(...) Moartea-i trece viaţa-i; drum al nimănui” – cf. În nimic, p. 129, sau: „Oglinda,-n schimb, nu poate chip să-şi vadă” – cf. Cu mine taina cade, p. 6, dar cu osebire, se identifică, mistic, cu Oniros[7]/”oul sfânt cu embrionul rece”, şi declară, mistuindu-şi Sinele, în UNU: „Oniros, veghi, oracol îl petrece/spre oul sfânt cu embrionul rece/în amăgirea umbrei fără vamă,//născut în Unul care-l şi destramă.../Căci contemplând păcatului o poartă,/himeric, el, sorbire sieşi poartă...” – cf. Pustiu-mi ochi, p. 8.
„Nimicul”, la PETRU SOLONARU, este heidegger-ian şi eminescian („Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/E stăpânul fără margini peste marginile lumii…) - este personal, plin şi împlinitor, autotransgresându-se în Logos/Ordine şi Cuvânt Ordonator – căci tot Lui Dumnezeu-UNU este, şi el, slujitor! – adică, Lui Dumnezeu-TOTUL: „Unul nu-i doar cauza totului, ci tot!/ (...) prin nimicul însuşi încă ne-nceput./Dintr-odată Punctul caier-timp s-a vrut,/ca torcând pustia tainei din cuvânt/să devină-oglindă, sine întălmut (n.n.: vocabulă specific-solonariană, sugerând întâlnitrea întru muţenia sacră, de tălmăcit, întru nevedere-negrăire!)” – cf. Stihare, p. 122.
Uneori, Veşnicia Lui Dumnezeu apare labirintică, oarbă, rătăcitoare, aparţinând hazardului/”zar” („Veşnică aceeaşi şi aceiaşi veci,/punct imperceptibil, rătăcire deci,/zvârle şi adună iluzoriul zar/al nemărginirii oarbelor poteci” – cf. Oarbele poteci, p. 123), dar, de cele mai multe ori, pentru „SAPIENT”-Înţeleptul eminescian, „dincolo de ură şi iubire” (totuşi, prin Iubire Alchimică, Formă Supremă de Cunoaştere şi de Ne-Moarte!) - Veşnicia-şi recapătă Chipul Rostului, al Cugetării Pline („poros”-ul ocultismului...): „Stingerea-n Tăcere şi norocul i-s/dincolo de ură şi iubire, drum,/unde a durerii matcă a închis//tarele-ndoielii, Sine cunoscând./(...) Vălul cugetării, drept oriunde vânt,/nu îi mai destramă contopirea-n rost” – cf. Sapientul, p. 126.
Şi numai „Sapientul” poate dezvolta Veşnicia Cosmică, în Eternitatea Valorii Întrebării Resurecţionale parsifal-iene: „Să existe omul, trebuie a-l şti/echilibru tainic cu divinul şi/cea asemănare-a lor ca bun răspuns:/-Cum de n-a fost nimeni şi s-a fost a fi?//Numai limpezimea faptelor ne ţin/din viaţă-a curge-n neclintit destin./Suflet, scop şi minte gnozic intuiesc/darul veşniciei gol, în sine plin...” – cf. Darul veşniciei, p. 127.
Uneori, până şi „Sapientul” (în ciuda revelaţiilor dinspre „sacralul decor”!) este năruit de melancolia „curgerii” şi a „fumului”... a ”golirii”, aparent procesuale...împleticindu-se („orbit” de nostalgia senin-amară a înţelepciunii), printre umbrele lucrurilor, cele încă minţindu-ne, cu forma lor: „Ce folos paharul, dacă-i gol acum?.../Viaţa-aproape stinsă mai păstrează fum/când în lucruri află nestatornicii./Orbul întuneric trece grabnic drum,//al infinităţii, unde se închid/forme neîntoarse într-un groaznic vid.// (...) Numai adevărul că va fi să mor/tremură-n oglinda cerului de zor./ Restu-i o visare şi vânare-n vânt/chiar de-mi stă în minte un sacral decor” – cf. Un sacral decor, p. 128.
Dar „Sapienţa” şi Revelaţia, Vizionarismul şi Forţa Celestă a Duhului (oprind, cu fermitate ultimă, invazia formelor-năluciri!) înving şovăiala drumului şi-a drumeţului, înving „părerea” cea atât de adânc-ispititoare, pentru/întru CERTUDINEA Veşnică – adică, întru Bucuria Tăcută a Eternizării Duhului...într-un „sacral decor” valaho-mioritic (...dar şi pregnant eminescian, amintind, energic, de Odă – în metru antic! – ...însă şi, cumva, rimbald-ian, lautréamont-ian ori paulvaléry-an, totdeodată! – ...confirmând, din plin, adevărul biblic, precum că „Duhul Sfânt bate unde vrea”!), extrem de convingător şi dătător de încredere sacral-sapienţială şi de sfântă nădăjduire: „Chiar de stă părere,-i bine de ştiut://toţi ajung în sânul infinit al Său/unde loc nu-ncape de păreri de rău.../Păsări, peşti ori oameni din vremed popas/moştenesc urmarea-i: cad acestui hău,//ca şi cum născuţi, ei, niciodată n-ar/fi ai întâmplării jocului zadar.../A-l cunoaşte-nseamnă a-nvăţa muri!/-Tu, tăcut în tine, bucură-te, dar!...” – cf. În nimic, p. 129.
În definitiv, teoretic, „tot omul” ştie (ce păcat că nu şi VREA întru ştiinţă!) că PARADISUL, cum afirmă „Marele Orb”, Borges, este Singurul Adevăr – Creat şi Creator: „Crezi, oare, că e cu putinţă să trimiţi ceva în neant? (...) Crezi, oare, că divinitatea putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?” – cf. Jorge Luis Borges, idem, p. 345).
*
...À propos de „Marele Orb”...Nu putem a părăsi mărturia-recenzie, despre vizionarul „sapient”, din volumul antologic „OSEBITOR”, fără a trece, măcar cât o boare, peste superbul poem Elegia pelasgiană[8] - unde autorul îşi depune, cu adâncă smerenie, voturile monahal-zalmoxiene, în faţa Magului Kogaionic!
Uterul Lumii-„GROTĂ” – „ZALMOSIA!” – de unde au pornit, spre „viere”, Neamurile Sacre ale Pământului Căzut, dar nu fără Nădăjduire Sacră! – acolo unde Numele Mistic al Lui este pronunţat şi întru Cercul Divin („O” – „GOT” – simbolizat prin „undina” primordiilor lunar-artemisian-feminine), dar şi întru Aşteptarea Perscarului, pe Ţărm, întru Recăderea în Mreaja Mântuirii, pentru a re-urca, spre Cer, Cele Trei Trepte, acum frânte... („E” – „GET” – simbolizată prin Caloianul Solar-„Fiinţă-aşezată” întru Frumuseţea/”Kalos” Divină a Creaţiei Înseşi, dar şi întru Frumuseţea Meditaţiei-Scormonire-a Cunoaşterii/”Frumoasei Doxia”, asupra Creaţiei! - ...”Prin jertfă, gândirea!”): „-Dar cine ar trăda/beţia de linişti/ursită,/când – vrajă focară – undina/găsi-va-n al Grotei repliu/verdictul pelasg?”
Aici stă UNU-Dumnezeu, „jucându-se” („agonic”, zice grecul antic...) cu toate ale Sale, bune şi rele, haotice şi rânduite suprem, totdeodată (...acceptă până şi „asmuţirile” din partea Bătrânelor/Graielor!) – dar puse, atent şi riguros, sub Semnul Curcubeului-Sintezei Alchimice Supreme: „Ci purure Unul,/căruia-n sine/dezvălui îi place,/sub cauză mirarea-ncântând,/în timp ce, din nimb curcubeic,/spre bezne/fisura de clipă-i/temeiului rană./Fără de sens şi pripelnic,/talpa-i/hăul apasă:/chimeră...//Părerii,/frumoasei doxii/(...)Consecinţă:/fir forfecat de o graie,/surâde-amăgirii conture/şi,-adagiu suav, nu hybris cufundă...//Faţăn faţă cu sine,/tors,/Caloianul,/Fiinţă aşează...//Prin jertfă, gândirea!” – cf. Elegia pelasgă, p. 93.
De observat cum Gândirea este SUPREMA JERTFĂ, din partea „Sapientului” Om, Iubitor de El!
Iar Limba Pelasgilor urma Gândirea, întru Statornicia-„şezătoare”, întru Originaritate şi Jertfire Atot-Întemeietoare: „A limbii, cumva, şezătoare,/punctul l-aduce în Punct,/iar actului clar/nume-i împarte” – ...cât de luminos şi ferm defineşte PETRU SOLONARU funcţia sacră a Limbii/Logos Întrupat (care purcede nu de la Turnul Pierzaniei-Babel, ci de la ADAM NOMOTHETUL DUMNEZEIESC!) – Limbă-Logos neuitător/neuitătoare de Origine Atot-Născătoare – şi, deci, păstrând, neatinse, valenţele soteriologice, ale Reaflării Stării Paradisiace, pentru Om: „punctul l-aduce în Punct,/iar actului clar/nume-i împarte”...
...Cine mai gândeşte, oare, azi, Logos-ul/Limbă, în aceşti termeni de sacralitate demiurgică şi soteriologică...?!
Din păcate, azi extrem de puţini mai apără „CUMINŢENIA” - ...azi, tot mai puţini ştiu (pe tot mai puţini îi interesează!) că, aici, în Noul Babel al Valaho-României, este (NU „A FOST”!) Dacia/Hiperboreea Sacră...PARADISUL! - cum extrem de exact afirmă PETRU SOLONARU: „Dacia, ÎNCĂ! (s.n.)//Hiperboreea...” – cu Centrul Axial Cosmic – KOGAIONUL: „Soarele scaldă iar Kogaionul/(...)-Cuminţenia, unde-i?...//Cu-arcata-i himeră,/gnoza frunţii abate/sădirea de suflet/stăruitoare.../-Aruncată-n afară, dezvăluie, ce?”
...Să nu ne împiedicăm, din nou, de nostalgie! „Marele Orb” este cu noi dimpreună, din veci în vecie...să refuzăm himera „apăsării golului” – „gura de RAI PRIN GRAI” (deşi „strangulată” de iluzia Clepsidrei: „-Nu,/pilda ce-otrava clepsidrei deschide./Indecisă, aidoma gură de grai,/aminteşte/pânza de taină/ce urma ne pierde”) stă deschisă, trebuie doar s-o şi vrem afla-reactualiza...
ÎNDOIALA (ca expresie a lenei existenţiale, de data asta!) este otrava cea rea şi încâlcitor-labirintică („De-a fost ca nimicul să fie,/de ce şi-o estime deşartă?”):
Şi, totuşi, haideţi să nu transformăm viaţa în digresiunea majoră, în raport cu Centrul Sacral Kogaionic – pentru că, şi aşa, ofensa adusă de amânările şi uitările noastre este destulă „dosadă”, pentru Marele Orb Kogaionic şi Zalmoxian! – haideţi să „intuim iluzoriul” din zona lui corectă, şi să „schimbăm macazul existenţial”, „grăbind spre Axa Lumii”/Centrul Cosmico-Demiurgic REAL – pentrui că Dumnezeu intervine, în Creaţie, pentru a restabili Logos-ul/ORDINE!
Precum însuşi afirma autorul, în postfaţa-i eseistică, „<<Semn şi sens>> sau Tetrada Poesiei”: „Pentru ca Marele timp să comunice cu cel comun, ca SACRUL SĂ INTERVINĂ ÎN MIJLOCUL PROFANULUI SĂ-L REVIGOREZE” (s.n.).
„-O, Marele Orb!.../<<Era, dar, ce este şi este ce fost-a...>>/Apăsarea,/gol irosind...//(...)Intuind iluzoriul,/axa lumii – dosadă -/sub vlăstarele vântului zboară...//Într-ACOLO ŞI NOI SĂ GRĂBIM!” (s.n.).
Această Elegie pelasgă este Memento mori al lui PETRU SOLONARU – fixat fiind poemul său pe „momentul/tabloul sacral” al DACIEI – Paradisul Reactualizat/Restaurat/”Resurecţionat” al DACIEI!
Spre nouă tentativă soteriologică, ÎN ZONA IDENTITARĂ, de data aceasta... - ...de fapt, cine re-stăpâneşte Logos-ul Demiurgic, re-stăpâneşte şi Identitatea Divină, deci şi Mântuirea!
*
...Cum am mai afirmat, cu alte prilejuri, Poesia lui PETRU SOLONARU, creştinul gnostic (atât de profund şi harnic zvârcolind Cuvântul - încât, deja, fulgeră Luminile Genezei Celei Noi!), este scrisă în limbajul criptic al iniţiaţilor...ceea ce o întoarce la Curăţia Logos-ului Originar!
Din păcate, acest Logos Originar-Pardisiac a fost uitat, mai de toţi oamenii contemporani...Astfel că Poesia solonariană, care ar fi putut, în alt veac (mult mai „măturat” de zguri, decât al nostru...!), să-şi re-afle funcţia cosmic-soteriologică, este în pericol să devină, pentru mult prea laicizaţii noştri contereştri, izvor de zâmbete „superior-atotştiutoare”-tâmpe!
...Pentru că prea puţini sunt cei care văd, având ochi...aud, având urechi...şi încă şi mai puţini cei care-şi folosesc „antenele” cugetului/Duhului, pentru a sta de veghe, întru confirmarea Bunei Vestiri, prin veştile sibilinice, conţinute de Poesia solonariană – veşti despre Noul Ierusalim Ioanic...
...Adică, despre „EVANGHELIA DACICĂ”, fireşte...
prof. dr. Adrian Botez

[1] -Petru Solonaru, OSEBITOR – Antologie de POESIE, Editura Antares, 2014.

[2] -“Vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” (Sf. Apostol Pavel, I Cor. 13, 12).

[3] -Caducéŭ n., pl. eĭe (lat. cadúceus și cadúceum din caducéum, care vine d. vgr. kerýkeion, d. kéryx, anunțător; it. caducéo): “Sceptrul lui Hermes, reprezentat printr-un baston cu două aripioare în vârf, de fapt, o ramură de laur sau de măslin, cu două aripĭ în vârf și înconjurată de doĭ șerpĭ”.
N.n.:…Îl încifrează, astfel, pe zeul tranzacţiilor urano-telurico-plutonice şi al punţilor cosmice, al împăcării contrariilor, al prudențeĭ și înţelepciunii abisale (șerpiĭ) și al permanentei dispoziţii pentru/întru transcendere (aripile) – fără a uita, o clipă, revelaţiile descinderii…”Întâi să cobori până la Capătul Cel mai de Jos al Axei Polare/Axei Lumii, pentru ca, apoi, să ai dreptul de a năzui spre Capătul Cel mai de Sus al Axei Creaţiei Dumnezeieşti”! – ne “dădăceşte” şi Vasile Lovinescu. Două spirale de energie: una care coboară de la Tatăl Ceresc, iar una care urcă de la Mama Divină.

[4] -Tabla de Smarald a lui Hermes defineşte Lucrul Unitar ca pe un Continuum Infinit. Termenul Deasupra (sau oricare dintre diferitele lui traduceri) stabileşte două concepte: a) punctul de început de la care există un Deasupra şi b) o ascendenţă nelimitată. Termenul Dedesubt stabileşte de asemenea: a) punctul de început de la care există un Dedesubt şi b) o descendenţă nelimitată. Afirmaţia că Deasupra este ca şi ceea ce este Dedesubt, şi invers, plasează aceste realităţi pe un continuum de similaritate. Astfel se creează un Continuum Infinit cu un unic Lucru definit clar - Centrul, de la care Deasupra şi Dedesubt se întind la infinit.

[5] -Al Cincilea Element - conştientizarea conştientă a Creatorului. Tabla de Smarald simbolizează aceasta, descriind rezultatul ca fiind un Tată, ceea ce ne aduce înapoi la începutul ecuaţiei noastre, ca şi Ouroborosul, care-şi găseşte finele în propriul început, într-un ciclu fără de sfârşit ,al descoperirii de sine. Acest Tată care se naşte, se spune că generează toate Operaţiile minunate din lume. Al Cincilea Element, Chintesenţa, deşi este presupus peste tot, el nu este niciodată numit direct.

[6] -HERMES TRISMEGISTOS - Hermes de trei ori Încoronat “este un simbol foarte puternic şi foarte larg, unul pe care nu-l pot explica într-un comentariu aşa de scurt. Pe scurt, este un simbol al Treimii în Unitate, o imagine a combinării tezei, sintezei şi antitezei. Este Soarele şi Luna, şi tot ce stă între aceste două arhetipuri. Mai la obiect: în acest context, el reprezintă puterea pe care o are Centrul înlăuntrul unui Continuum Infinit - el poate fi situat oriunde şi / sau peste tot, şi de fapt este un reprezentant mobil, care se conduce pe sine, al Întregului. Faptul că Hermes este DE TREI ORI ÎNCORONAT, este o indicaţie că această putere este activă pe cele trei niveluri ale fizicului, astralului şi mentalului (Sarea, Sulful şi Mercurul).
Acest punct oglindeşte clar prima parte din ecuaţia de bază a Tablei de Smarald: coborârea creatoare a Forţei întru Formă, al cărei rezultat natural şi inevitabil este TATĂL / FOC, care începe urcarea ce urmează” – cf. Comentariul lui Rawn Clark asupra Tablei de Smarald a lui Hermes - English Original © Rawn Clark, Romanian Translation © Marius Nica 2007.

[7] -ONIROS (în mitologia greacă), zeu care personifică somnul cu vise sau visele din timpul somnului. Grecii credeau în funcția oraculară a viselor, pe care le împărțeau în trei categorii: prin revelație (când zeii apar fățiș în visele oamenilor, anunțându-le viitorul); prin contemplare (când experimente viitoare au loc în vis) și aluzive (asupra viitorului, înfățișat în forme simbolice) – cf. DEX.

[8] -PELASGOS, strămoșul mitic al pelasgilor, care potrivit mitologiei grecești, s-a născut fie din cuplul Zeus-Niobe, fie direct din pământul negru, într-un pisc de munte - DUPĂ CARE A DAT NAȘTERE NEAMULUI OMENESC.

Sursa: Adrian Botez, decembrie 2015