Theodor Răpan - Contrasonete (I-X)

Theodor Răpan - Contrasonete (I-X)

I „Pity the world, or else this glutton be, To eat the world’s due, by the grave and thee.” Nevolnica ispită are chipul Pe care zeii îl ascund întruna, Stricatu-s-a de azi dagherotipul, În haită vârcolacii muşcă luna! Frumoasele făpturi smintire poartă Şi mute gheare scoate trandafirul, De-acum tu robul dragostei îl iartă, Lumină-i calea, ia-i mai iute birul! Pe fruntea zării, vezi, cununi străluce, Cocoşul tace, înfierată-i gura Acestei vieţi. Cărările-s năuce? În loc să mă-ntremez, sporeşte-arsura... Îndură-te! În sarică, vai, grele Păcate-ascund! Dar cum să scap de ele? II „This were to be new made when thou art old, And see thy blood warm when thou feel’st it cold.” Şaizeci de veri m-au scris! Bătrân de mine, Aşez în pragul inimii Sonetul, Simţit-am colţii crudelor verbine, Mirat, pe buze-mi arde alfabetul... Trecutul tace, n-am nimic a spune! Prezentul singur ţie-ţi va răspunde: M-ai vrut schilavul paj? Deşertăciune! Mai bine ochi al undelor din unde… De câte ori, amar, ţi-am scris pe stele Ai râs, am plâns, încărunţit-a visul, Iubirea, anii tineri n-au zăbrele, Chiar şi-n toiag mai caut Paradisul! Ce-ar fi să faci tu, Doamne, o minune: Mai naşte-mă odată, dar nu spune! III „But if thou live, remember’d not to be, Die single, and thine image dies with thee.” Din ghearele iubirii cine scapă Şi din strânsoarea morţii cine fuge? Vicleana stă la pândă… Sapă, sapă… Nu vrea pe înserate să dejuge! Alege mintea, inima ori plânsul Întunecă la empireu sfârşitul Prin care urgisirea vrea constrânsul? Lăuza nopţii naşte răsăritul! De voi ţipa, ecoului nu-i pasă, Tăcerile s-au cuibărit în ornic, Otava plânge, timpul mă apasă, Fuiorul zilelor nu e mai spornic… O, lebădă, cântând ultima oară, Din câte ai trăit, ce te-nfioară? IV „Thy unused beauty must be tomb’d with thee, Which, used, lives th’ executor to be.” Tiptil, tiptil, doar frumuseţea ştie Să-şi apere cu dinţii avuţia, Din larga lume moartea tot adie, De cart, la prora vieţii-nfrunt stihia… Îndură-te, dă drumul, tu, la rându-ţi, Metaforei cu gleznă mătăsoasă, Din laviţa iubirilor scoţându-ţi Comorile, aleasa mea aleasă! Fiindu-ţi cămătar, zaraf de-o noapte, Aşa promis-am: nimeni, niciodată, Nu va râvni la poamele-ţi necoapte, Mai lasă-mi-te-n zori odat’furată! Şi, cum te-nalţi mai sus de stele-nalte, Îndemni robiri păgâne să tresalte! V „But flowers distill’d, though they with winter meet, Leese but their show; their substance still lives sweet.” Nu-i drept să piară iarna flori de gheaţă, Cum nici făptura-ţi mândră să mă mintă, Dibace-ai fost precum o precupeaţă, Cuţitul tău ajuns-a drept la ţintă! Trecut-au toate de acum, vezi bine, În mers buimac spre tine îmi duc paşii, De mine însumi astăzi mi-e ruşine, Din toţi rărunchii suduie ocnaşii… Potecile spre tine nu le-nchide, Sub măşti veneţiene nu dispare! Oceanul ce născu efemeride Pe gânduri stă să mă prefacă-n zare... Aşa mă vrei? Pe tocător pun gâtul: Loveşte tare! Eu sunt ocărâtul! VI „Be not self-will’d, for thou art much too fair To be death’s conquest and make worms thine heir.” Cu sârg păzesc fantasmele splendorii Şi nici nu vreau să tâlhărească vara Ce ţi-au dat zeii. Miluí-vor sorii Prea dulcea-ţi gură ce-mblânzeşte fiara? Nu-mi da pe veresie pita, vinul, Datornic sunt şi ştiu ce mă aşteaptă, La miezul nopţii dulce mi-e pelinul, Chiar dacă tu cu mine eşti nedreaptă! Aş fi mai bucuros să-ţi fur Parnasul, Icar, nebunul, bate la fereastră, Bolnav de viaţă, eu rămân rămasul Ce-nchide uşa morţii-n urma noastră! Ne-nduplecato,-ntoarce-te la mine, Chiar dacă-n loc o taină te mai ţine! VII „So thou, thyself outgoing in thy noon, Unlook’d on diest, unless thou get a son.” Te uită-n ochii mei nebuni şi spune De ce adoarme-n păsări dimineaţa, Un zeu de ceară parc-ar vrea s-adune Din ţăndări Cântul. Nevăzută-i faţa… Sirene surde orbii văd în noapte Şi eu îi cred, şi ei mă cred pe mine, Cerşesc iubire, merele sunt coapte, Nu râdeţi, lacrimi, „mâinele” azi vine! Ca ieri, voinic am fost şi eu odată, În trup de vultur mi-am găsit reduta, Strigasem luna, gura, vinovată, Oprea ecoul şi-ngheţa lăuta! Ori da, ori ba? Nu-i prea uşor să dănţui, Când dragostea tu vrei să mi-o înlănţui… VIII „Whose speechless song, being many, seeming one, Sings this to thee: «Thou single wilt prove none.»” Ce soli smintiţi! Prin însetarea ploii Aţi vrut să-mi daţi potirul cu otravă? Să cred cumva, acum, că doar strigoii Îşi plimbă paşii noaptea? Vouă, da-vă Norocul de sub candeli, neprihana Acordurilor din Graal strivite Ori vreţi să-mi vindec cu tămadă rana, Sub ’nalte sihăstrii de dor tivite? Mă mustră umbra! Să ascult de glasul Ce mă îndeamnă: vino, dar, încoace! La sânul nopţii voi găsi popasul, Asemenea zefirului ce tace! Trufaş poet, ascultă-n sobă vântul: Cât vei trăi, nu-ngenunchea Cuvântul! IX „No love toward others in that bosom sits That on himself such murderous shame commits.” Cândva credeam că-i pot vorbi tăcerii... O, ce greşeală! Nimeni, niciodată Nu a cosit fâneţele durerii Ca mine altul! Către Tine, Tată, Îndrept cormana gândului fierbinte Şi-n semn de ascultare, dă-mi putere Să mânui coasa vrerii ca ’nainte, Altminteri, Sfinte, crezul minţii piere! Acesta-i rostul, mâini mântuitoare Să-mpartă-n două lumea! Nu se cade Să văd în trup cum trupul morţii moare, Smerit m-aplec – nu crede în iscoade! De-aceea te iubesc, habotnicie, Mă miruie şi-apoi mi te dă mie! X „Make thee another self, for love of me, That beauty still may live in thine or thee.” Iubindu-te, o spun, nu mi-e ruşine! Eu pot să-ndur! Aş bea amarul dulce Şi cred doar în iubirea ce mă ţine Mai viu ca viii moartea să nu-mi culce! Stăpân pe-a ta moşie astăzi nime Nu are cum să-mi calce-n gând ogorul, Decât atunci când doar a ta cruzime Va rupe firul depănând mosorul… O, schimbă-ţi vrerea, ca să pot străbate Pustiul nemilos ce mă-nfioară, Te scoală, Rosinanta, veşnic frate Mi-e Sancho însuşi! Nu e prima oară… De dragul tău, în stare sunt, priveşte, Să-l mint pe Dumnezeu dumnezeieşte!