Când eram mică, mama îmi amintea în fiecare seară, înainte de culcare, să-mi deschid sufletul în faţa lui Seren prin rugăciune. Dar, după ce stingea lumina, locul ei era luat de o umbră care-mi spunea că va veni o zi când toată lumea va fi acoperită de întuneric şi soarta omenirii va fi decisă. Pentru o vreme nu am spus nimănui nimic, de frică să nu fiu trimisă în templele purificării. Tot ce făceam era să mă ascund sub plapumă, să-mi pun palmele la urechi şi să număr în gând până când adormeam. Totuşi într-o seară mi-am făcut curaj s-o întreb pe mama ce înseamnă atunci când îţi vorbeşte o umbră. M-a privit liniştită cu ochii ei mari şi calzi, fără să trădeze vreo frică, şi mi-a zis că umbrele au putere numai în faţa celor care sunt lipsiţi de credinţă şi iubire. Apoi mi-a povestit despre fiinţele de lumină care ne iubesc, ne protejează şi nu ne lasă singuri. Care acţionează subtil sau direct, prin intermediul altor oameni, şi nu ne uită niciodată. Şi cum stăteam aşa, tristă şi nedumerită, şi-a întins mâna şi am văzut cum îi curgea lumina din degete. Poate că era manifestarea acelor fiinţe de care vorbise sau chiar manifestarea Graţiei Divine. Apoi m-a stropit cu apă adusă din templul iubirii, mi-a citit un psalm şi m-a lăsat să dorm cu lumina aprinsă. Acum, după atâţia ani, mă tot gândesc la acele momente. Şi sunt din ce în ce mai convinsă că umbra aceea care apăruse îşi căuta un corp pe care să-l posede...
Sursa imagine: DeviantArt, wither beneath the shadow, by vikkigothangel