« Revista ASLRQ
Adrian Botez-ÎNTR-UN AMURG
 
...Într-un amurg de dincolo de orice lumi, pe un drumeag fictiv, s-au întâlnit Petru şi cu Iuda. S-au oprit, amândoi, faţă-n faţă, şi se priveau, pe sub sprâncene, cu dureri trezite şi cicatrici rupte, din nou sângerânde.
Primul care a rupt tăcerea bănuitoare a fost Petru:
-Nu ţi-e ruşine?
-De ce să-mi fie ruşine? Şi eu am murit, în felul meu, pentru El – rosti, cu privirea înseninată, parcă, de o visare neaşteptată, Iuda.
-Dar cum…cum ai murit…de ce uiţi asta?
-Aşa cum m-am priceput… -  în durerea şi disperarea de-atunci. Eu nu uit nimic. Dar tu…tu ai profitat de acele ceasuri de exasperare, de atunci, şi te-ai strecurat, şi te-ai căţărat, de-ai ajuns ce-ai ajuns…
-Ce-am ajuns? – întrebă, uluit de atacul cel fără de noimă, Petre.
Iuda tăcu.  Regreta pornirea-i, pătimaşă, nedreaptă, dinainte.
-Am greşit, iartă-mă…aşa-s eu, aşa am ajuns eu - simbolul greşelii… - bâigui el.
Petre tăcu. Apoi, în  cele din urmă, cu reproş:
-De ce n-ai venit la El?  Ştii bine că te-ar fi iertat… - rosti Petru, cu căldură persuasivă.
-Ştiu, şi tocmai de aceea n-am venit: vina naivităţii excesive se plăteşte, nu se cerşeşte milă, pentru ea. Totul se plăteşte, când te-ai decis să-ţi asumi, să fii cinstit şi tragic. Am crezut, m-a durut…Am fost convins că autoritatea aprigă şi iubirea dumnezeiască se vor împăca, întru libertatea poporului meu. N-am putut vedea, niciodată, mai departe decât interesul strâmt al poporului meu. N-am cumpărat nimic, n-am vândut nimic, dar m-am pierdut pe mine, de El. De lume, de Creaţie. Şi, cred că şi tu ai contribuit la asta! – spuse, cu voce surdă, întunecat şi în silă, Iuda.
-Eu? Cum? – se miră, iarăşi, sincer, Petru.
-Dacă nu se scria, în evanghelii, despre plânsul tău pocăit - chipurile, la cântat de cocoş! – dacă nu s-ar fi fabricat, fals şi grosolan, comparaţia dintre noi doi -  aş fi avut parte de o judecată corectă  - …sau, măcar, de un strop de compătimire. Aşa, sunt supus dispreţului şi blestemelor tuturor ignoranţilor şi fariseilor, de-o istorie întreagă de minciună… - şopti, cu obidă, apostolul Iuda.
Petru scutură din cap:
-Nu eu am scris evangheliile. Ele au fost concepute ca să placă, să emoţioneze mulţimile cele ignorante, excesiv de comode şi laşe. Ca să-şi afle gloata - flagrant vinovată şi îmbătrânită-n frustrare - un ţap ispăşitor, dar şi o închipuită cale de a se dezvinovăţi. Şi, desigur, un reper, către care să-şi vomite fierea vinovăţiei. Frivol, amăgitor şi mult prea uşor. Ştii, Iudo, evangheliile alea sunt cărţile cele mai bine vândute, cu cel mai mare succes de piaţă…
Şi, recules - încrâncenat, dar decis:
-Toţi ne-am comportat, atunci, mizerabil:  absurd, laş, ticălos. Nişte şobolani nemernici, ascunşi pe sub pământ, aşa am fost toţi, afară de tine şi de norocosul Ioan, pe care numai femeile l-au târât sub cruce!
Şi, cu totul fierbinte şi exasperat de sincer:
-Dar nu eu te-am calomniat, Iudo – nu. Crede asta!
Iuda căzu pe gânduri. Apoi, parcă trecând la un alt capitol al cărţii lumii:
-Ce mai face El? De ce mai e supărat pe mine, când Însuşi mi-a spus că, numai prin mine, cel care am făcut “ceea ce trebuia să fac”, va ajunge la împlinirea misiunii Lui cosmice?
-Nu e supărat. E trist. Şi nu din pricina ta, ci pentru lume… -  pentru că simbolul tău, trădarea, a pătruns, ca un cancer metastatic, în măduva lumii… - se înnegură Petru.
-El mă iubeşte, încă, Petre? Te rog să nu mă minţi…
Petru voi să se oprească, dar nu putu, şi rosti, cu firea lui deschisă şi sinceră:
-Te iubeşte, Iudo! Crede tu, că El te iubeşte!
Apoi, ruşinat, se reculese, cu voce joasă, dar caldă:
-Te iubeşte, Iudo. Pentru că ai fost singurul, atunci, care ţi-ai asumat, totul, toată tragedia – plătind cu propria-ţi linişte, în veci…cu chipul tău tragic, rămas omenirii, spre veşnică şi ignorantă hulă!
Pentru prima dată, în cursul discuţiei, Iuda surâse, şi-şi simţi inima bătând în piept, cu toată puterea ei:
-Îţi mulţumesc, Petre! Iartă-mă că am gândit urât despre tine… - dar durerea…
Petru îşi plecă, pentru câteva clipe, capul – apoi îl ridică, din nou, şi-l privi, drept în ochi, pe Iuda:
-Vezi, asta spune şi El, mereu: singura ta vină este prea intensa ta trăire, mereu oferita, spre reînnoită răstignire, simţire a ta… - ori că trebuie şi foloseşte cuiva, ori că nu. El chiar aşa îţi şi spune: Poetul Meu…
Şi Iuda surâse, pentru a doua oară, şi-şi scoase, din traistă, hârtie şi plaivaz, pentru a scrie, în continuare, din vecii vechi, până-n noua vecie - despre răni, cicatrici şi lecuiri - …tustrele, concomitente, în adevărata lume…
Petru îl privea intens, şi dădea din cap, a totală neîncredere.
***
 

                                                                                     sursa: Adrian Botez, septembrie-octombrie, 2015