Dragostea a rămas întinsă ca un cadavru pe marginea drumului. Mă îndepărtez, dar încă-i mai simt mirosul adus de vânt. Acelaşi vânt care nu demult îi răsfira părul. Caut prin creier ceva de care să mă agăţ. Caut un cuvânt sau o idee salvatoare, aşa cum caută gunoierul o bucată de pâine printre resturi. Mi-e ruşine să urlu şi nu vreau să cer mila cuiva. Ştiu bine că toţi m-ar arăta cu degetul, ca şi cum aş fi un neadaptat, un ciudat căruia, în cel mai fericit caz, i se pregăteşte un loc la spitalul de alienaţi. Aceasta este societatea perfectă în care îmi duc veacul. Ţin în mine durerea şi încerc să fiu de folos cuiva, începând cu mine însumi. Trebuie să-i dau vieţii un nou sens şi trebuie să lupt cu toate greutăţile care îmi apleacă trupul la pământ. Îmi privesc umbra. Tăcută, impasibilă, mimându-mi neputinţele. Oricâte fiinţe m-ar iubi, în contopirea noastră am fi doar o singură umbră. Îmi închid ochii şi mă scufund în lumea gândurilor mele, lăsând doar respiraţia şi bătăile inimii să-mi fie călăuze. Apoi zăresc un flux luminos, ca o autostradă cu multe benzi pe care trec, în ambele sensuri, cu viteze ameţitoare, oameni şi amintiri. Pe una din benzi îmi recunosc dragostea... Aş vrea s-o ating, dar nu pot trece dincolo. Deodată, cineva mă ridică la suprafaţă, fără voia mea. Pentru o clipă, nu mai ştiu ce este vis şi ce este realitate. Toate visele lumii pot încăpea într-o lacrimă. Plâng şi fac primul pas. Sunt mai aproape de ceea ce nu sunt, de ceea ce nu ştiu, şi mai departe de ceea ce am fost şi ceea ce am iubit. O urmă mă face să ezit. La ce sunt bune urmele dacă paşii mă duc mereu înainte? Şi-mi imaginez că-n urma pasului meu, cineva a căzut şi se chinuieşte să iasă la suprafaţă. Se agaţă de marginea gropii, de firele de iarbă, dar cade iar în lacrima viselor mele risipite...
Sursa imagine: DeviantArt, teardrop, by lutana