-
Ionuţ Caragea -
Poeme din volumul "Umbră lucidă", ed.
Fides, 2016
- Metamorfoza
umbrei
voiam să-i mărturisesc totul
foii de hârtie
dar umbra mă trăgea de haine
mă ruga în felul ei
să-i vorbesc
de ce, umbră lucidă, spune-mi
de ce vrei să stai de vorbă cu mine?
ce-ai vrea să-ţi spun
şi nu ştii deja?
şi deodată
prin corpul transparent al umbrei
întrezăream o inimă
cum bătea
iar degetul umbrei devenise
un toc prin care sângele ei curgea
atunci am înţeles
că umbra îmi spunea în felul ei
la mulţi ani
nefiind capabilă să sufle-n lumânări
iar eu atât de fericit eram
încât nici nu mai conta
că umbra devenea încetul cu încetul
altcineva mai întunecat
decât ea
Adiere de viaţă
umbre, umbre
frunze ale întunericului
căzute la prima
adiere de viaţă
când creatorul se balansa
într-un hamac
de găuri negre
şi visa pe cineva
care era după chipul
şi asemănarea sa
Tăcut legământ
cea mai frecventă despărţire
este aceea când omul se desparte la apus
de propria lui umbră
dar tot cu ea se împacă în fiecare dimineaţă
ca şi cum ar exista
un tăcut legământ în faţa altarului
zeului Soare
iar noaptea, cel mai bun sfetnic
le aminteşte mereu de dragostea lor
ba mai mult de atât
le mai dăruieşte câteodată
şi câte o Lună plină
aşa ca un magnific
déjà-vu al nemuririi
ce va să vină
Petale de umbre
sufletul meu
aşteaptă cuminte
pe fundul unui ocean de singurătate
să cadă steaua norocoasă
a inspiraţiei
în tot acest timp
asist la spectacolul
în care moartea
dăruieşte creatorului
o floare cu petale
de umbre
Sacrificiu
umbra are o coroană
de gânduri strălucitoare
pe care i le-am dăruit
sacrificând iubirea
pe altarul singurătăţii
da, umbra este regina mea
şi mama tuturor cuvintelor
care apără regatul
tăcerii noastre
intime
Frageda îmbobocire
ura
este frageda îmbobocire
a gândurilor negre
dar când lacrimile iertării
le vor deschide florile
câţi nu se vor bucura
de frumuseţea şi mirosul
cuvintelor?
Lumina ochilor stinşi în eter
umbră, cu tine joc zilnic
foc şi apă
pe marginea drumului
care duce către marele nicăieri
când te apropii de inima mea
spun foc şi sângele
curge mai năvalnic prin vene
amintindu-ne de vremea
mult plăcutelor contopiri
cu jumătăţile noastre
când te apropii de sufletul meu
spun apă şi lacrimile
consfinţesc tristeţea
omului singur
atât de singur încât
orice umbră
l-ar părăsi
pentru alt corp
dar tu ca nimeni alta
stai întinsă
la picioarele mele
nu eşti nici pământ
nici aer
tu eşti paradoxul
singurătăţii mele
şi lumina ochilor
stinşi în eter
Ultima zi de dragoste cu umbra
umbră, haide să ne iubim
până la întuneric
înainte ca visele să ne
acapareze dorinţele
ştii tu cum
aşa cum ne iubeam
în paradis
înainte să ne ispitească
acel cuvânt interzis de la care
au pornit toate păcatele
iubeşte-mă, umbră
aşterne-ţi pe buzele mele
tăcerea ta ca un sărut abisal
răscoleşte-mă tot
cu muţenia ta sfântă
fă-mă să ard
până la cenuşa sângelui
înainte ca genele
să mă vândă morţilor
pentru o ultimă
iluzie
Profetul întunecat al lucidităţii eterne
în singurătate
umbra este mai preţioasă
decât aurul negru al pământului
chiar dacă nu arde
chiar dacă nu întreţine căldura
ea este profetul întunecat
al lucidităţii eterne
ea prevesteşte poemul fără de sfârşit
al sufletelor întoarse
la marele creator
am ales umbra
renunţând la o mie şi una de nopţi
am ales umbra
să mă fericească pe drumul
sinuos către stele
umbra care niciodată
nu se înspăimântă
de cuvintele mele abia mijite
din gânduri apocaliptice
Nevăzute mâini
cunosc o umbră
care se umple zi de zi
de cuvinte nerostite
o umbră care nu i-a cerut niciodată
sufletului meu o cană de apă
şi nici măcar o singură lacrimă
o umbră care face parte din regimentul
celor mai buni cititori de gânduri
şi care mă strânge cu nevăzute mâini
la sânul ei şi mă alăptează
cu întuneric
Fericirea mea
fericirea mea
e un cer fără stele
redus la dimensiunea
unei umbre
un cer pe care-l explorez
în fiecare zi cu viteza
gândului
iar mai târziu
când cerul dispare
în jobenul nopţii
mă aşez în faţa foii de hârtie
şi refac în cuvinte
toate traseele pe care
am călătorit
Al şaptelea râu
există şase râuri care separă
infernul de lumea viilor
şi un al şaptelea râu
care-mi izvorăşte de sub tălpi
şi mă poartă spre lumea veşnică
a lucidităţii creatoare
dar râul acesta se întoarce
uneori în amonte
îmi gâdilă uşor tălpile
cât să le ridic
apoi, ca un prestidigitator
îmi intră pe sub piele
şi circulă pe acelaşi drum cu sângele
îmi intră prin creier
prin inimă şi prin plămâni
pentru o clipă se opreşte
lângă sufletul meu trist
ca o salcie plângătoare
şi oftează
Stânca neagră
cu lanţurile iubirii
mă voi lega de o stâncă neagră
care răsare din pământ
la revărsatul zorilor
şi voi aştepta noaptea
să mă îmbălsămeze
cu vise
Dialog între omul simplu şi poet
mă doare coloana, spune omul simplu
omul îndurerat, omul care deseori
locuieşte în mine
în interiorul meu creşte
arborele paradisului
spune poetul
chiar acum îmi înfloresc
mugurii transcendentali
ai iubirii
şi cum scapi de durere, poetule?
cum scapi? întreabă omul simplu
căci tot cu lacrimi şi sânge
îţi înfloresc mugurii
iar poetul răspunde:
ştii, eu văd viaţa ca un film despre
izbânda metaforei si a muzicii
asupra oricărei suferinţe
extrag coloana sonoră a filmului
şi îmi fac singur transplant
de muzică în interiorul
suferinţei mele
sau scot ţipete mute în faţa foii de hârtie
şi scriu o poezie mai rezistentă ca un bloc de beton
apoi îi extrag scheletul
şi îmi fac singur transplant
de metafore în interiorul
suferinţei mele
cu alte cuvinte
spui că muzica şi poezia
sunt mai vindecătoare decât
orice bisturiu? întreabă omul simplu
omul îndurerat, omul care deseori
locuieşte în mine
ai înţeles, răspunde poetul
ai înţeles, dar trebuie să ştii
că orice ai face
nu poţi fi poet
tot timpul
trebuie să fii inspirat
iar inspiraţia nu vine
când vrei tu
iar omul simplu
îi spune poetului
mângâindu-i fruntea:
dacă nu pot fi poet tot timpul
măcar să fiu, prin ceea ce fac
pe placul lui Dumnezeu
Sursa:
Ionuţ
Caragea, 27 martie 2016