Duhul lui Eminescu

 

DEDICAŢIE SPECIALĂ

Pentru Ziua de Naştere a Geniului Poeziei Româneşti

Mihai Eminescu (15.01.1850)

 

DUHUL  LUI  MIHAI  EMINESCU

 

“Dintre neguri argintoase o făptură se desprinde,

Ca fantoma peste codrii şi ca aburul se-ntinde,

De se plec codrii Moldovei este umbra lui Ştefan,

Dar de luna si izvorul îngân şoapte de alean,

Atunci veşnicia-aduce din basmul lui Ispirescu,

Peste codrii de aramă geniul Mihai Eminescu!”

Căci din dorul multor vise ce-au trecut înspre morminte,

Reînvie Duhul geniu cu chip candid şi cuminte!

“Auziţi  foşnete-n codru, genii melodii eterne?

Este  Codrul ce în taină un altar duios aşterne!”

“Auziţi clipotul dulce al izvoarelor ce murmur

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?”

“Oh, acum ascultaţi şoapta cea de noapte ca un şuier,

Pare-a fi cornul lui Tepeş sau a Iancului viu fluier!

Fâlfâit de aripi multe bat in aier născând duh;

Da! priviţi cum  pe o rază se coboară din văzduh,

Blândul si etern Luceafăr în izvor să se privească!

Pare trist cuprins în neguri, însă ochii-i sunt de foc,

Iar pe buze ca marmora versul îşi săpase loc!

Codrul cetina şi-o pleacă cu frunza pân-la pământ,

Doar ştia bătrânul Codru a lui Eminescu , Cânt”.

 

Duhul luând chipul lui Eminescu, zise:

 

           “…Ce te legeni, codrule,

            Fără ploaie, fără vânt,

            Cu crengile la pământ?”

 

Codrul răspunde:

 

“De ce nu m-aş legăna,

Daca trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte,

Si frunzişul mi-l răreşte!

Bate vântul frunza-n dungă,

Cântăreţii mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte,

Iarna-i ici, vara-i departe!”

 

“Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor veşti,

Trezind codrii ce-mpresoară un sătuc, la Ipoteşti!

Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunţe pe Vulcan,

Ce domneşte peste Crişuri şi în sângele-ardelean!

Marea valurile-si umflă, iar oglinda lor albastră,

Zugravea blândul Luceafăr, sfânt in poezia noastră!

Pe al Crişului mal verde răsări un monument!

Putna-n clopotul de-aramă îl vesti într-un moment!

Iar Suceava se trezeşte la a Codrului chemare,

Presimţind mărimea clipei ce străfulgera prin zare!”

 

Cerul stelele-şi aprinde ca-n vremi de odinioară,

Luna după brazi si-arată chipu-i alb ca de fecioară,

Văile-şi revarsă ceaţa şi-o întind peste  câmpie,

Pregătind-o pentru Soare,  s-o prefacă-argintărie!

Însfârşit, Codrul întreabă cu-a lui veşnică mărire:

“…Spune Duh frumos, în versuri, cea mai dulce amintire!”

 

Duhul lui Mihai Eminescu şopteşte:

 

“Fiind băiet păduri cutreeram,

Şi mă culcam ades lângă izvor,

S-aud cum apa sună-ncetişor;

Un freamăt lin trecea din ram in ram,

Şi un miros venea adormitor.

Astfel adesea eu nopţi întregi am mas’

Blând îngânat de-al valurilor glas”.

                          *

În poieni izvoare susur cu-al lor glas chemând simbolic,

Pe când cântul unei mierle suna grav si melancolic!

O privelişte de noapte când doar îngerii si duhuri,

Se desfat l-al lunei raze prin înaltele văzduhuri,

Căci Poetul nostru geniu un Luceafăr v-a rămâne;

Iată! Duhul se îndreaptă spre ştiutul izvor tainic!

 

Ajuns lângă izvor, Duhul întreabă:

 

“Ce şopteşti atât de tainic,

Tu izvor de cânturi dulci,

Repezind bălaia undă,

Floarea ţărmului o smulgi;

Şi o duci, o duci cu tine,

Vâjâind încet pe prund;

Ale tale unde floarea,

Cine ştie unde-o ascund?”

 

Tacere. Duhul lui Eminescu zice iar:

 

“Se bate miezul nopţii în clopot de aramă,

Şi somnul vameş vieţii nu vrea să-mi ieie vamă,

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,

S-asamăn într-olaltă viaţă şi cu moarte,

Şi cumpăna gândirii şi azi nu se mai schimbă,

Căci între amândouă stă neclintita limbă”.

 

Izvorul raspunde:

 

“Tu niciodată n-ai lipsit, ca luna ce luceşte,

Lumini in noapte aducând prin albele ferestre,

De vrei aminte să-ţi aduci, -ci ştiu că n-ai uitat-,

Mai spune-mi versul tău frumos ce eu l-am ascultat”.

 

Duhul lui Mihai Eminescu, cutremurandu-se:

 

“Când amintirile-n trecut,

       Încearcă  să mă cheme,

Pe drumul lung şi cunoscut,

      Mai trec din vreme-n vreme.

 

Deasupra casei tale ies

      Şi azi aceleaşi stele,

Ce-au luminat atât de des,

       Înduioşării mele.

 

Şi peste arbori răsfiraţi,

      Răsare blânda lună,

Ce ne găsea îmbrţtişaţi,

      Şoptindu-ne-mpreună.

 

A noastre inimi îşi jurau,

      Credinţă pe toţi vecii,

Când pe cărări se scuturau

       De floare liliecii.

 

Putut-au, oare, atâta dor,

      În noapte să se stingă,

Când valurile din izvor

      N-au încetat să plangă?

 

Când luna trece prin stejari,

      Urmând mereu în cale-şi,

Când ochii tăi, tot încă mari,

       Se uită dulci şi galeşi?

 

Poezia, in chip de Porumbiţă:

 

“Oh, simt codru cum învie, văile-s de farmec pline,

Zarea-i înmuiată-n farmec şi-n parfumuri de sulfine,

Râuri şi izvoare picur cercând marea simfonie,

Pregătind divina orgă a maestrului ce-nvie,

Căci asemenea luminii stelei cea de mult apusă,

Azi ajunge, se răsfrânge trezind romaneasca muză!

Tu, Luceafăr, ce lăsat-ai  viaţa l-al meu sân să steie,

Veşnic peste Ţara-ţi dragă ca lumina să scânteie,

Hai, arată-te-n mărire, să-ţi privesc ochii tăi mari,

Spune-ne poveşti cu zâne, cu păr blond şi buze tari;

Cu averi ce măcinară multe suflete hoinare,

Când nebuna şi trudita viaţa omului dispare!

Apoi, de la Nistru mare pân-la Tisa cea română,

Neamul nostru să se ţină străşniceşte mână-n mână!

Iar ceasornicul urmându-şi lung a timpului cărare,

Tu, cu gene ostenite sufla-i seara-n lumânare,

Şi dormeai la sânu-mi dulce ca-n câmpii la Ipoteşti,

Visând versul, ochi albaştrii ca şi stelele cereşti.

In poem dăltuiai boiul cel mlădiu ca de fecioară,

De-am rămas şi azi întocmai cum eram odinioară!

”Hai, şopteşte-mi, că mi-e sete şi de dorul tău mă pierd,

Tu să-mi spui poveşti cu zâne şi eu fruntea să-ţi dezmierd!”

 

Duhul lui Mihai Eminescu raspunde:

 

“O, dulce înger blând,

Cu ochi uimiţi de mari,

La ce mai reapari,

Să-ngreui al meu gând?

Că no-i mai auzi,

Că-mi aminteşti v’o zi,

Din viaţa mea de sat!

 

Mai poţi să-ţi aminteşti,

Cum noi îmblam desculţi

Şi tu stăteai s-asculţi,

Duioasele poveşti?

Spuneam cum au umblat,

Frumos fecior de crai,

În lume noua ai,

Iubita de-au aflat.

           V

Dar azi, când se părea,

Că-n veci eu te-am uitat,

Tu iar te-ai arătat,

Ca-n tinereţea mea,

Suflarea ta uşor,

Zburat-au răcorind,

Si reântinerind,

Întaiul meu amor”.

             *

In argintul dimineţii auroase raze scapăr,

Tremurând de dor se urcă înspre cer blândul Luceafăr,

El privind cu nostalgie cum străluce valul Mării,

Reâncepe melancolic, genial versul Cântării:

 

“A fost odată ca-n poveşti,

       A fost ca niciodată,

Din rude mari împărăteşti,

      O prea frumoasă fată;

 

Şi era una la părinţi,

      Şi mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi,

       Şi  luna între stele.

 

Din umbra falnicelor bolţi,

        Ea pasul şi-l îndreaptă,

Lângă fereasta, unde-n colţ,

        Luceafărul aşteaptă.

 

Privea in zare cum pe mări,

        Răsare si străluce,

Pe mişcătoarele cărări,

       Corăbii negre duce.

 

Îl vede azi, îl vede mâni,

      Astfel dorinţa-i gata,

El iar, privind de săptămâni,

      Ii cade dragă fata.

 

Cum ea pe coate-şi răzima,

      Visând ale ei tâmple,

De dorul lui şi inima,

     Şi sufletu-i se umple!”

 

Pentru cititor:

   Toate versurile cu care “Duhul lui Mihai Eminescu

răspunde, sunt versuri reale ale Poetului nostru naţional,

Mihai Eminescu.

 

Dedicaţie specială

Ioan Miclău-Gepianul

 Australia

 

  

Sursa: Ioan Miclău, 2016