Remus Valeriu Giorgioni - Cei şapte morţi uriaşi


… Timpul e-un perete de cărţi clădit pe marginea unei prăpăstii – cărţi din care se pierde mereu câte-o filă, filă volantă peste prăpastie… Iar o zi din calendar (orice zi de la Dumnezeu) este cartea lăsată de-un cititor uituc pe-o bancă în parc - carte care se tot deschide şi se închide la o pagină anume în adierea vântului…
Aceste gânduri mi le-au trezit poate tocmai absenţa totală a cărţii într-o casă ca asta de-un milion de parai (parale verzi: 550 de mii clădirea – 450 de mii locul). E casa lui Muscan-sr. din Sacramento, în care-am rămas peste noapte, împreună cu brother Ştir de pe la Mediaş. Lucrăm împreună de-o săptămână la gardul de blacuri (bolţari) din grădina proprietăţii. La ora asta noi suntem stăpânii casei… S-a stârnit ca din senin vântul, el bate cu putere, o încarcă de nervi, energie statică – o mişcă din toate încheieturile, ca pe o arcă…
Deşi proaspăt mobilată, casa e încă nelocuită, noi o inaugurăm în noaptea asta, dormind direct pe parchet, pe nişte saltele improvizate. Are de toate: toalete Bemis, chiuvete cu baterii aurite, jacuzzi. Pe console, tot soiul de vaze scumpe cu lebede şi brotăcei, pitici care pescuiesc cu o undiţă printre trestii. Valeriu Ştir a căzut primul la datorie, iar eu mă simt singur, abandonat într-o aşa imensitate de casă care, iată, se transformă cu-ncetul în avion. De undeva s-a pornit ca un taifun aerul condiţionat – „motoarele avionului” – casa Muscan devenind acel Boeing 777 care, iată-l, numai ce-l vezi că se ridică în zbor, în perdeaua de nori. De jur-împrejur vecinii se pregătesc de culcare, ascunzându-şi trăirile/ tarele după blind-uri de aluminiu: probabil se schimbă pentru somn, încuie uşile şi dezleagă câinii… Brother-ul sare subit din somn, dovadă că avuse un vis urât.
Noi, la etajul clădirii, fiecare în colţul lui, survolăm împrejurimile ca nişte supervisor-i astrali, timp în care corabia-avion îşi continuă ascensiunea. Se transformă-n rachetă, în navă cosmică, purtându-ne pe noi într-însa – doi astronauţi printre constelaţii poetice, morfetice; candelabre ridicate la scară, printre nebuloase şi „andromede”, care atârnă ca grandioase ghirlănzi de beteală. Cu ochii în plafonieră ne lăsăm lansaţi pe orbită – orbita circumterestră a zeului Morpheus… Razele siderale ale televizoarelor din casele vecine ne ţin companie – monitoare ale noului „aparat de zbor”. Ultima imagine strecurată printre elementele unei jaluzele este cea a vecinei din stânga, cea care l-a raportat la „comună” (primărie) pe Muscan în legătură cu căsuţa din curte, cea lipită de gardul ei.
…Mă opresc din scris, îmi ard ochii de somn. Şi iată că descopăr totuşi în casă, pe consola din bucătărie o carte: e 1001 Home Remedies, care va părea în curând şi în România, tradusă după ediţia originală The Reader’s Digest. Mony a noastră o va cumpăra pe bani buni, însă zace de ani întregi, ani buni! (editată 2008) pe raftul de referinţă a bibliotecii noastre de acasă. „În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, dau cu ochii de „clădirea” românului, îmi strică tot cheful…” a scris vecina în sesizare. „E lipită de gardul meu şi nu e legal!” (Aş, căsuţa – o mică debara acolo, atelier pentru scule – ar trebui să fie la 25 de inci de gard şi ea e la 24.75… Am văzut-o eu pe scorpia tânără introducând – prin efracţie – ruleta prin gard! (Am zărit-o şi ieri dimineaţă prin gardul de uluci făcându-şi gimnastica de înviorare: tânără, blondă, sportivă… dar neagră pe cerul gurii… Iar în alte zile, făcând baie topless în piscină.) „Îmi zgârie ochii construcţia asta ilegală, vă rog respectuos s-o demolaţi… Sunt ferm convinsă că acest românaş caraghios (droll…, weary weird!) nu are nici autorizaţie de construire!”
*
În casa nouă de pe Wilburn street a lui Isac Muscan,timpul face cute-volute în noapte. O căruţă întreagă şi resturi de timp, care întinde o plasă de păianjen peste toate încăperile cu mobilă nedespachetată, băile neudate… Două-trei umeraşe goale visează în liniştea umbrită a celor patru closet-uri imense la viitoarele costume şi rochii de sute şi mii de dolari, care la ora asta încă se lăfăiesc în galantarele de la plazza sau moll, magazine de firmă. Iar eu, între pereţii de plută ai nopţii – şi cei de lemn ai casei – (brother Ştir mână iarăşi porcii la jir!) ascult celestele rafistolări, ruminaţii ale timpului care trece prin noi…
Şi, cugetând despre timp îi am în vedere permanent pe studentul Ovidiu de la Braşov, pe Viktor şi Nick, Nelu Mic, pe Marius Borşanu… cu toţii dornici să afle de la mine ceva esenţial despre timp. Dar dintre ei toţi (niciunul nu se află cu mine aici!), unul singur – care lipseşte şi el din peisajul acestui capitol! – a reuşit să mă scoată din inerţie, mi-a dat bobârnacul acela iniţial… Provocându-mă printr-o întrebare naivă, retorică în esenţa ei, din moment ce nu există răspuns. Iar de atunci îi simt pe toţi aici, aproape de inima mea ca pe un stimulator de cord în căutările, peregrinările mele prin timp. Martori din timp, în procesul intentat timpului… Şi-mi aduc aminte de biblicul Iov, cel care la acelaşi proces invoca un Martor celest, din alt timp.
*
Omul lucid simte trecerea timpului până în adâncul cel fără fund al conştiinţei (un fel de lac Sfânta Ana, despre care se învăţa pe timpuri la şcoală că ar fi fără fund…); conştiinţă care este de aceeaşi natură cu timpul, făcută din acelaşi aluat. Fără sinele conştient, care are harul să-l perceapă, nu există timp; sinele este ceasul interior, contoarul timpului. Singurul timp care există cu adevărat este timpul fiinţei/ trăirii. Odată depăşit, momentul prezent se îneacă şi se cufundă în marea conştiinţei, care e marea timpului. Iar o eventuală rememorare îl readuce la suprafaţă, rechemându-l din uitare, din neantul său neguros. Cum ridică scafandrii din adânc o epavă.
Distrugerea timpului – în sens de consumare iresponsabilă – e o străveche temă literară, în esenţă romantică, dar şi o dovadă de netăgăduit a prevalenţei eternităţii. Raţionamentul e simplu: dacă timpul poate fi „distrus” sau „ucis” (bombardat…), rămâne, încă netulburată, eternitatea. Încorsetat de chingile realităţii, în cămaşa de forţă a timpului, omul realizează târziu de tot că viaţa lui e o limitare stupidă: abia către sfârşitul Călătoriei. Un intermezzo între pre-existenţă şi post-vieţuire. Căci el asta face toată viaţa: se mişcă, pendulează şi tribulează între cele doi poli: securitatea placentei şi odihna mare a mormântului. (Între ele, o mică-mare deosebire: dacă în sacul amniotic viaţa pulsează în trupul fătului, tot ce rezidă din ea în sicriu este tiparul calcefiat!) Portretul lui Dorian Gray este prima mare confruntare cu timpul, de la Homer şi Dante încoace.
Înhămat cum mă aflu la căruţa timpului, săgetat de arcaşii secundelor ca Sfântul Sebastian, mă ajunge şi pe mine somnul, mă caută şi mă încearcă din memoria ancestrală a lumii, dar mă silesc să nu aţipesc. Fiindcă, dacă dorm nu mai ştiu de mine, sunt „scos din timp”. Timpul mă ocoleşte, trece pe lângă mine în valuri, face cute-volute… „Ce tot îndrugi acolo, nea Puiule – ar zice Ovidiu…, dar el lipseşte din acest capitol pe care însuşi l-a provocat. Păi dacă „din vechime”, adică din vârstă, ar trebui să fii Dorian Gray, de care ne povestişi mai alaltăieri… Dorian Grey, acela, care a încercat să fenteze timpul şi să-l „distrugă” rămânând mereu tânăr şi ferice!”

… Un om cândva, şugubăţul de om a inventat expresia „un bob zăbavă”…
Un bob zăbavă e viaţa ta şi a mea, cititorule.
După care nu poate urma decât expulzarea sa dureroasă prin gâtul clepsidrei spre celălalt bol, sau cealaltă cupă a ei.
… Mă trezesc adunând scoici şi melci sidefii cioburi de timp şi stele de mare pe ţărmul de onix al Mării Acum.
Timpul nostru e pe sfârşite.
Veşnicia începe acum!