Tinereţe fără bătrâneţe: Omul între pământesc şi imortalitate
Basmul prescurtat. Într-un tărâm dintr-o vreme fără de vreme, un Împărat şi o Împărăteasă îşi doresc un prunc deşi nu-l pot avea. A trece peste această imposibilitate se face doar printr-o promisiune a Împăratului că-i va da fiului său - tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Numai în urma acestei promisiuni fătul ia hotărârea să se nască. Aflat sub o zodie a neobişnuitului, Făt-Frumos creşte într-un an cât alţii în şapte, parcă pregătindu-se pentru un destin de excepţie. Căci, la vremea potrivită, la sorocul îndeplinirii promisiunii, atunci când Împăratul se declară neputincios, Făt-Frumos decide să caute singur ceea ce i-a fost promis. Înveşmântat în straiele tatălui său, purtând armele acestuia, şi alegându-şi pe cel mai răpciugos cal (căci cel mai năzdrăvan – excepţia de la regulă e prezentă şi în această alegere), Făt-Frumos se va înscrie în lupta pentru depăşirea condiţiei existenţiale fireşti. Trecând prin lupte aproape insurmontabile cu factorii destinali (Gheonoaia, Scorpia), semnul sub care fiinţează apare din nou unul aparte. Astfel, ajutat de calul său, iarăşi – simbol al unei mobilităţi speciale în ordinea temporală şi spaţială - el câştigă imortalitatea, ajungând într-un tărâm al zânelor (Paradisul) şi căsătorindu-se cu cea mică dintre ele. Însă, printr-un accident – aşa cum de altfel a şi venit pe lume – Făt-Frumos depăşeşte o limită prohibitorie (Valea Plângerii) şi este secerat de „dor de mamă, dor de tată”. Drept urmare se întoarce din Eternitate iarăşi sub Timp, confirmând parcă faptul că Ordinea poate fi eludată, dar numai pentru o perioadă scurtă. Se poate să existe un paralelism între Eternitate şi Timp, căci eternitatea este varianta prescurtată a timpului, iar timpul este varianta dilatată a eternităţii (când se întoarce în timp, Făt-Frumos constată un decalaj temporal substanţial – trecuse foarte multă vreme în raport cu durata pe care el a petrecut-o în Paradis). Şi se poate să existe, aşadar, un scurt-circuit între cele două lumi. Dar Ordinea e ordine, şi „comerţul” între cele două lumi este anihilat. Revenirea la firesc se soldează cu prefacerea lui Făt-Frumos într-un „pumn de ţărână”. Eternitatea este dislocată de către Timp; Tinereţea fără bătrâneţe este dislocată de către Moarte.
Tinereţe fără bătrâneţe. Povestire în versuri după un basm de Petre Ispirescu – Adrian Erbiceanu, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2013 – un comentariu.
Atmosfera de basm ne cucereşte spontan cu o descriere a nopţii - cel mai fecund motiv din care izvorăşte misterul de totdeauna al existenţei omeneşti.
Noaptea este prefigurată ca o „stăpână” peste Univers. Prezenţa ei, aproape concretă, se materializează abrupt prin sunetele de toacă. Însă acestea se pornesc nu la oră fixă, ci la oră „fără cinci minute” – semn că imperfecţiunea din lumea sublunară este nu numai recunoscută, dar şi aducătoare de simptome nefaste în miezul intrigii din basm. Căci noaptea este „captată” de povestitor sub numele de „vicleană”. Inima însuşi povestitorului, dar şi a receptorului, la auzul toacei, prinde să bată „în destrunare”. Căci în această lume imperfectă „legea nu e Lege”, iar „faptele bune sau rele” nu au rostul lor propriu-zis, ci unul aleatoriu – şi de aceea „cine poate a-nţelege?” atât rostul faptelor, cât şi al legilor.
De fapt se deschide, cu această sentinţă, problema nesiguranţei de pe terenul aspru al Ordinii lumeşti; faptul că poate exista excepţie de la regula regăsită în Lege; faptul că oamenii nu au întotdeauna reperele necesare discriminării binelui de rău. Toate acestea neliniştesc lectorul şi-l pregătesc pentru cea mai mare excepţie de la regulă: năzuinţa către nemurire, care este, de fapt, şi tema centrală a poemului nostru. Iar faptul negativităţii ce însoţeşte această temă anticipează tragismul şi non-happy-endul poveştii.
Până să cauţi răspuns la această problemă (a nemuririi), eşti depăşit de un timp care nu stă pe loc. Gândind la Eternitate, te ajunge din urmă Timpul (neiertător): „Tot cătând, din fapt de sară,/ Răspuns clar la întrebare,/ Negurile înhămară/ Stelele la Carul Mare”. Iar povestea care se naşte din această căutare a Eternităţii e însăşi povestea despre care facem vorbire, împreună cu autorul ei, şi care îşi aruncă „puntea” „peste timp şi peste lume”, tocmai pentru a găsi „tâlcurile”.
Povestea se auto-fundează („Zice-se c-a fost odată,/ – Că de nu, nu s-ar mai zice –”) tocmai pe veracitatea ei simbolică. Nu se vrea o poveste realistă, ci una care are un rost tocmai prin ceea ce ea însăşi va vehicula cu titlu de tâlc. Iar legătura cu adevărata dificultate pe care o avem de surmontat în faţa noastră, este plasarea poveştii undeva „într-o ţară-ndepărtată”. Este vorba despre o depărtare atât de mare, încât acest tărâm este sinonim cu „visul”. Şi depărtarea ne inspiră, nouă, oamenilor, o dorinţă şi un dor – concrete – de a „atinge”, de a „parcurge” distanţa care separă, căci departele reprezintă pentru noi ceea ce nu avem, ceea ce visăm să avem. Fericirea noastră nu poate fi decât proiectată undeva, la linia orizontului, căci n-o putem deţine, sau, cel puţin, n-o putem deţine pe de-a-ntregul. La ea putem, însă, visa. Şi putem visa, cum spune autorul, „ferice”. Departele tărâmului poveştii, unde stăpânesc Împăratul şi Împărăteasa, va fi dublat de un alt departe: acela unde va cunoaşte Făt-Frumos nemurirea, tinereţea fără de bătrâneţe.
Aşadar, actorii secundari ai basmului, Împăratul şi Împărăteasa, atunci când îşi caută rostul şi când – după cum ei bine ştiu – rostul lor este perpetuarea „reuşită” sub forma unui „destin împlinit” (urmaşul), ei nu au parte de această împlinire, căci „soarta” este „sub zodii stranii”. Ei îşi doresc un fecior, dar nu-l pot avea.
Intriga poveştii este adusă de un – să-i spunem – „ursitor”: un „unchiaş bătrân cât veacul”, care pare să înţeleagă dintotdeauna rosturile oamenilor şi ale lumii. Ceea ce acesta le urseşte Împăratului şi Împărătesei este că vor avea parte de un „prunc”, dar el le va aduce „suferinţă/ Bucurii şi întristare”. Aşadar el se va naşte, însă el va deborda ordinea firească a destinului: căci el deţine în sine o ambivalenţă neliniştitoare (va aduce şi bucurie dar şi întristare). Nefirescul este chiar zodia sub care acest Făt-Frumos va evolua în întreaga poveste: se va naşte doar în urma unui legământ prin care i se făgăduia tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte; va creşte într-un an cât alţii în şapte; va explora limitele umane inerente (întâlnirile cu Gheonoaia şi Scorpia); va deveni imortal; şi apoi se va întoarce la condiţia de muritor. Iată un parcurs ce expune o situaţie de excepţie.
Dar n-ar fi un lucru atât de neobişnuit ca acest Făt-Frumos să aibă un alt parcurs destinal, din moment ce, practic, se naşte cu o preeminenţă ce frizează imposibilitatea. Naşterea lui este aproape un accident (filosofic vorbind), căci Ordinea naturală este încălcată. Promisiunea din momentul naşterii, anume că va căpăta nemurirea, este un act prin care Ordinea este eludată, violată, forţată, înşelată. Autorul spune că dorinţele Împăratului şi Împărătesei (de a avea un prunc) sunt – textual – „oculte”, iar ele se realizează ca o „găsire a leacului” (deci oarecum magic).
Apare presimţirea unei Eternităţi care ne împlineşte rosturile noastre omeneşti – prin totalizarea unei existenţe care nu se poate şterge de pe răbojul duratei din care facem parte: „Vremea curge, cât e vreme.../ Numai noi, săracii, parcă/ N-am avea de ce ne teme/ Când cu vreme ne încarcă”.
Această presimţire este fundalul pe care se proiectează imposibilitatea pruncului de a se naşte. Împăratul promite pruncului aflat în sânul matern tot ceea ce el deţine, fără precupeţire: „Numai, naşte-te, odată!...” Ba chiar îl atenţionează pe făt că: „Timpul nu-i făcut să ierte”. Ca şi cum ar avea intenţia de a-l speria că nu se va mai putea naşte dacă nu se va naşte imediat, Împăratul, degeaba: este „învins”, „pustiit” şi „prinse lacrimi să deşerte”. Se subînţelege că pruncul este hotărât să nu se mai nască, este oarecum „sigur pe sine” – căci a intra în Lume înseamnă a intra tocmai în acel Timp „care nu-i făcut să ierte”. Fătul preferă Eternitatea – adică tocmai ceea ce tatăl, într-un moment de inspiraţie, îi promite: „Din adâncu-i o idee/ Fulgeră, stârnind lumină:/ „Taci, şi îţi promit să fie/ Darul nostru scris în carte:/ Tinereţe pe vecie,/ Cum şi viaţă fără moarte!””.
Când tatăl înţelege că pruncul se va naşte până la urmă, chiar în urma acestei promisiuni, el înţelege de fapt că a făcut un legământ cu Destinul (poate cu Dumnezeu însuşi) – cu toate că va uita parţial acest lucru. De fapt a făcut un pact cu Eternitatea pentru a „insera” în ea o viaţă de om, parcă ştiind dinainte că, până la urmă, aceasta îşi va cere drepturile. Cum este firesc, Eternitatea, la timpul potrivit, îi va lua Împăratului acest dar pe care ea i l-a făcut.
Cu toate acestea, Făt-Frumos va recuza destinul „scris în stele” şi se va întoarce – chiar dacă doar la nişte ruine (ale Împărăţiei) şi la nişte morminte (ale părinţilor) -, mânat de un mare „dor de mamă, dor de tată”. Căci nimic nu este mai puternic decât acest dor – nici chiar „privilegiile” Eternităţii. Fericirea pământească pare să fie cu mult mai „dulce” şi mai puternică decât orice experienţă „siderală”. Chiar dacă Ordinea a fost pentru puţin timp dislocată, ea se va impune din nou, corectând tot ceea ce este nefiresc. Omul nu se poate împlini cu adevărat decât în mijlocul acestei Ordini şi la „comandamentele” ei.
Venind vremea să primească ceea ce i s-a promis, şi considerând că n-ar fi tocmai imposibil să găsească ceea ce caută (nemurirea), Făt-Frumos se hotărăşte să dobândească el însuşi acel tărâm fericit. Numai că va întâmpina greutăţi, aşa cum este şi firesc. Parabola luptelor lui Făt-Frumos cu Gheonoaia şi Scorpia îşi are înţelesul în dificultatea atingerii idealului omenesc.
Iar atunci când aspiraţiile şi „dorul de ducă” îşi spun cuvântul – paradisul e aproape. Iar acesta, deşi e aproape din punct de vedere aspiraţional, el este foarte departe din punct de vedere real. Însă nu imposibil de atins. Ne este descris undeva la „capătul lumii”, unde este „veşnic primăvară”.
Imediat apar şi alte determinaţii, de data aceasta mai abstracte: „Nici n-au pus bine piciorul,/ Când... un gol... ca de genune / Le deschise viitorul / Spre-o nouă dimensiune:/ Cer, cu fulgere-n risipă,/ Despletea lumini de astre.../ Ora se trăgea în clipă;/ Clipa cumpănea dezastre”.
Dacă ora era cât clipa – înţelegem prezenţa „mediului” Eternităţii, dar, atunci când „Clipa cumpănea dezastre”, înţelegem că „locul” Eternităţii este unul bine păzit şi inaccesibil – aşa cum de fapt şi ni se prezintă sau ni se manifestă în orice experienţă omenească posibilă. Locul Paradisului (respectiv al Eternităţii) este un loc unde însăşi Viaţa este „conservată” de nişte „hotare” care sunt şi (de) „strajă”, dar şi „sorginte”. Originea şi paza Vieţii sunt determinaţiile care se mai adaugă, deci.
Pe lângă aceste determinaţii mai apar şi altele, mai plastice, din nou: „Dăltuit în mii de feţe,/ – Soare născător de soare –/ Un palat le da bineţe/ Cu sclipiri îmbietoare”. Atât de răspândită, metafora luminii, dar şi a Soarelui - pentru a localiza Paradisul -, devine un fel de perpetuum mobile sau un fel de causa sui, căci ea se alimentează din sine, ea nu suferă de maladia lanţului cauzalităţii, există undeva într-o exterioritate pe care o putem numi Infinit, dar pe care n-o putem cuprinde cu mintea. Inaccesibilitatea ia forma rudimentară sau „populară” a unui palat, unde vulgul nu are de obicei acces. „Miile de feţe” ale palatului reprezintă diversitatea infinită, poate chiar o formă de labirint paradisiac, în care perspectivele frumosului şi ale binelui – resimţite – sunt nesfârşite, şi tocmai de aceea atât de dezirabile.
Altă înfăţişare a Paradisului – şi cum putea să nu fie aşa?! – este „eternul feminin” reprezentat de cele trei zâne surori ce stăpânesc fericitul tărâm, unde Făt-Frumos ajunge şi unde, căsătorindu-se cu cea mică, gustă din negrăita tinereţe fără bătrâneţe.
Numai că, tot printr-un fel de accident, calitatea vieţii eterne a lui Făt-Frumos este viciată. Trecând hotarele Văii Plângerii, mânat astfel în timpul unei vânători (e vorba de vânătoarea unui iepure – simbol nu neapărat al fricii, în cazul de faţă, cât al grijii - element fundamental al vieţii omeneşti sublunare, element care nu poate fi prezent în existenţa paradisiacă), el va încălca un consemn despre care îl avertizaseră cele trei zâne.
Această experienţă a trecerii de hotarul Văii Plângerii îi deşteaptă lui Făt-Frumos „Dorurile lumii toate:/ Dor de mamă, dor de tată”. Este evident că toate dorurile lumii izvorăsc – dacă stăm să ne gândim bine – din cele două fundamentale. Căci toată istoria noastră, ca oameni, este legată de imaginea faptelor, lucrurilor, năzuinţelor, speranţelor, evenimentelor, gândurilor sau amintirilor ce le au în mijlocul lor pe părinţii noştri.
Acest dor neţărmurit îl marchează subit pe Făt-Frumos şi îl va determina să părăsească Paradisul. Iar în momentul următor tinereţea lui este deteriorată şi pulverizată. Făt-Frumos devine „o suflare vlăguită”.
Faptul că există ceva mai puternic decât gustul Eternităţii şi al Paradisului este de necrezut şi pare de neacceptat. Cu toate acestea: „Că nimic nu-i dat să fie/ Ca durerea ce te cheamă,/ Mai presus de Veşnicie:/ Dor de tată, dor de mamă!” Iar „Nemurirea-i/ Visul-viselor deşarte...”
„Sfidând Tăria”, Făt-Frumos pleacă din Paradis cu promisiunea că „orice-ar face,/ De pe unde doru-l mână,/ Înapoi se va întoarce,/ Pe vecie să rămână”. Luându-şi această promisiune, el anticipează de fapt că, întorcându-se sub Timp, părăsind Eternitatea, el se înscrie în cealaltă formă a Eternităţii: - şi asta deoarece Timpul este forma „desfăşurată” a unei Clipe „instantanee”. Între mişcare şi repaos nu există decât o diferenţă de „modalitate de apariţie”. Cele două feluri de existenţă, deşi sunt paralele, ele există una ca variantă inversată a celeilalte. Clipa „condensează” Devenirea, Devenirea „dezvoltă” Clipa. Eternitatea este „prescurtarea” Timpului, iar Timpul este „naraţiunea” Eternităţii.
Ajuns în lumea din care a plecat, Făt-Frumos constată că ceea ce lui i s-a părut o durată oarecare de timp, o durată pe care a petrecut-o în Paradis, în ceastălaltă lume, acea durată a echivalat cu o veşnicie. (Desigur, după cum este lesne de înţeles, avem condensată aici povestea einsteiniană a relativităţii duratei.)
Palatele părinteşti le găseşte în ruină, iar el însuşi îmbătrâneşte pe dată. Scormonind după vreo urmă a timpurilor de dinainte, ce altceva să găsească Făt-Frumos decât pe însăşi moartea lui, ce, atingându-l, îl transformă într-un „pumn de ţărână”. Aici apare iarăşi atoatestăpânitoarea noapte sub oblăduirea căreia „tăriile oculte” au dat „ceasul la jumătate” – semn că timpul nu lasă să fie devoalată „juruirea prinsă-n soartă”.
Interpretarea lui Constantin Noica. Există o devenire întru devenire, şi o devenire întru fiinţă. Devenirea întru devenire este cursul normal al lucrurilor – care nu aduce nimic nou, nimic deosebit, nimic sporitor în devenirea mundană. Dar mai există o devenire întru fiinţă, de astă dată, una care adaugă ceva sporitor la lume. Căci a fi întru ceva anume înseamnă deja a fi dincolo de obişnuit, de normal, de regulă. Înseamnă a fi un eveniment excepţional (să spunem, cum se constituie creaţia umană – ca fiind o lume adăugată la lume). Rânduiala simplă a lucrurilor este transgresată: a fi întru înseamnă a fi înspre ceva mai mult decât sine; înseamnă a fi cu finalitatea specială a unui lucru expres; înseamnă a deborda firescul nesemnificativ şi a se integra unor rosturi ce stau deasupra.
În ceea ce priveşte interpretarea basmului Tinereţe fără bătrâneţe putem spune că devenirea întru fiinţă este depăşirea condiţiei obişnuite, ieşirea sporitoare din regulă şi iniţierea unei deveniri cu rost clar şi distinct: imortalitatea umană. Fiul de Împărat „născut” sub semnul fiinţei – nu poate să intre doar în „ceea ce doar se roteşte”. Devenirea întru devenire o numeşte Noica: „rotirea cea nesfârşită a lumii”.
În filosofia lui Noica (în Devenirea întru fiinţă, sau Scrisori despre logica lui Hermes, însă aici vorbim despre Sentimentul românesc al fiinţei) apare o relaţie specială ce se creează între individual şi general. Potrivit acestei filosofii, Noica interpretează basmul în felul următor: zânele, izolate într-o „vreme uitată”, în Paradis, nu stau sub Timp – aşadar nu pot fi de ordinul individualului. Căci numai individualul are o limită proprie potrivit principiului individuaţiei. Regiunea ontologică a zânelor constă mai degrabă într-o generalitate, căci acolo limita – fie şi numai temporală, dar şi spaţială – nu există. Contactul dintre cele două lumi (dintre general şi individual) este posibil în filosofia lui Noica. Atunci când individualul îşi ia rolul de general (şi chiar este generalul) se produce acea excepţie de la regulă care stă sub guvernământul devenirii întru fiinţă. Iar atunci când se produce plecarea lui Făt-Frumos din Paradisul zânelor, apare despărţirea dintre general şi individual – şi drept urmare revenirea individualului „sub vreme”.
Desigur această problemă – aşa cum a fost pusă – este reformularea filosofiei platoniciene a Timpului şi Eternităţii. Înţelegând-o ca atare, interpretarea ni se pare bună, valabilă. Ce mai este însă de spus priveşte dificultatea comprehensiunii acestor lucruri. Pentru a aprofunda, cititorul are nevoie de noţiuni elementare de filosofie.
Remus Foltoş
Sursa: Remus Foltoş - Mari idei în poezia lui Adrian Erbiceanu, Editura Fides, 2016