« Revista ASLRQ

ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ DE LUMEA/UNIVERSUL MISTIC ŞI

ISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL XVII-lea

 

A.1. - LUMEA/UNIVERSUL MISTIC ŞI ISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL XVII-lea. DOSOFTEI ŞI SADOVEANU, PESTE VEAC…!

 

Cum arăta lumea valahă a veacului al XVII-lea? Ceea ce putem zice cu precizie:  din punct de vedere al “vădirii întru cercare” şi cercetare divină a puterilor iniţiatice ale valahilor - nu putea să fie şi nici nu era un rai. Şi, atunci, Sfântul Poet şi Mitropolit Dosoftei are misiunea să arate (prin Harul său Vizionar şi Vaticinar!), că Raiul EXISTĂ (dincolo de arătările materiale!), ca Logos şi Nomos Dumnezeiesc!

 

GENIUL ŞI LOGOS-ul POEZIEI SALE PSALTICE vădeşte numai şi numai şansele de biruinţă, întru  Înălţimea/Înălţarea şi Luminarea de Duh.

 

Dovada că universul vizibil al Moldovei acestui veac pitic era unul labirintic şi profund “reglat” întru iniţiere de Duh ne-o oferă, mai mult şi mai spornic decât oricine, un alt Geniu al Logos-ului Valah (CEL MAI MARE POET ÎN PROZĂ, AL VALAHILOR!), de peste veacuri: Magul MIHAIL SADOVEANU, Demiurgul, prin Logos, al lumii secolului al XVII-lea (şi, încă, prin “lucoarea de lumină” a două romane istorico-iniţiatice: Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă şi Nunta Domniţei Ruxanda). Călăuză de Duh mai potrivită decât Magul Sadoveanu este greu de închipuit. Iată imagini şi pilde, întru vădirea LABIRINTULUI INIŢIATIC (desenat de stihiile dumnezeieşti!) al SPAŢIULUI INIŢIATIC moldo-valah – caracterizat prin “nestatornicie” şi “împresurare cu PUSTIE” – ambele dovedind valenţe soteriologice şi exorcizatoare de “demonii violenţei”, ca şi de  “demonii străinului/înstrăinării”:

 

-“Aici, la noi, Domnul Dumnezeu ne-a poruncit să n-avem căi statornice, ca să nu ne găsească duşmanul. DACĂ N-AVEM OŞTILE CRAILOR LUMII, NE ÎMPRESURĂM DE PUSTIE” (cf. Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011, p. 72) – sau:

 

 -ca răspuns la vehemenţa logos-ului abatelui “franţuz”, Paul de Marenne, faţă de lipsa de nomos ca “reglement” uman, a valahilor (“Dreptatea şi ordinea sunt primele elemente ale unui stat”) – beizadeaua autohtonă, Alecu Ruset, îi răspunde, cu calm: “Se poate, domnule abate, iată însă daruri cu care Dumnezeu ne va face surpriză într-un veac viitor” (da, în cel al bonjuriştilor masoni!) – cf. idem, p. 60 – dar şi imaginea iconică a acestui spaţiu / DRUM INIŢIATIC (“DRUM VECHI DE CÂND LUMEA”), dominat şi apărat de stihiile dumnezeieşti, în continuă şi vigilentă lucrare, împotriva “MLAŞTINII CLEIOASE”:

 

-“Drumul cel mare spre scaunul ţării trecea (…) prin valea Bahlueţului şi-a Bahluiului. I se zicea drum mare, pentru că ERA DRUM VECHI DE CÂND LUMEA. Nici unui rând de oameni însă nu-i trecuse prin minte, în curgerea anilor mulţi, să facă din această cale veche un drum adevărat (n.n.: adevărat, întru istoria cu fiinţă căzută!). Era o urmă cotită de cară, copite şi paşi, bătută bine şi lucie ca o curea, în vreme de secetă, MLAŞTINĂ CLEIOASĂ, în vremea ploilor. APA CERULUI o pătrundea în scurt, VÂNTUL şi SOARELE o zbiceau cu grăbire” – cf. idem, p. 98.

 

Nici capitala istorică-Iaşi (“cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, RĂMĂSESE O AŞEZARE A ORIENTULUI” – adică, a transfigurărilor MISTICE ŞI MINUNATE, dintru Pustiul Formelor Goale, întru RĂSĂRITUL/ORIENTUL ÎNVIERII VEŞNICE: “ŞI NICI VOIA SĂ AMĂGEASCĂ PE STRĂINII IUBITORI DE FORME GOALE”!) a acestui spaţiu iniţiatic şi nici curţile domneşti  nu fac excepţie de la imaginea unei aparente realităţi anti-nomotice, vehement entropice (şi, tot aparent:  “fără de speranţă”! – de fapt, supusă doar “VÂNTULUI CEL VESEL” al Sfântului Duh Transfigurator, întru “PODOABĂ DE FLORI” mistice, situate chiar la/înspre Hristos-UŞA-spre-Mântuire: “De multe ori, căsuţa avea o PODOABĂ DE FLORI înaintea uşii”!)  - şi a unei “căderi fără de întoarcere în borboros” – LABIRINTUL CVASI-URBAN (dominat de “cotiri”, “strâmbări”, “dărâmări”, “risipiri”, “rătăciri”, bolborosiri/borboros-uri şi mlaştini “urât mirositoare” şi de “urlete” şi de “întoarceri de dosuri”, întru “pustiul” iniţiatic - de fapt, “ÎNTOARCERI ÎNTRU LUMEA PE DOS”/Cealaltă Lume! -  şi de “capricii” şi de “fantazii”/ILUZII OPTICE aspaţial-atemporale!), dar şi LABIRINTUL UMANO-ISTORIC (la fel de pulberos şi plin de demonii încercărilor iniţiatice, ca şi cel dintâi!), situate sub  semnul “hoiturilor”-MĂŞTI ALE TRANSCENDERII, “gunoaielor” [de recuperat, “cu îndârjire nespusă”,  întru VEŞNICA GRĂDINĂ] şi al “porcilor” (e drept, “porcii” [de esenţă saturniană, în general!] aduc aminte, la Sadoveanu, vag, dar nu şi aberant! - de Confreria Preoţilor-Mistreţilor  Dacici – şi apar, mult şi înalt sugestiv, şi “câinii”, situaţi “SUB MĂŞTI EXTRAORDINARE”, precum Cenuşotcă! – “CÂINII”, ca  vestiri soteriologice viitoare, prin Lupul Fenrir – supus şi el, deocamdată, unei aparente deriziuni şi degradări!) :

 

-“Iaşii era şi-n vremea aceea un oraş vechi şi cu faimă. De o sută şi mai  bine de ani aflîndu-se capitală statornică a Moldovei, mahalalele i se i umflaseră, uliţile din mijloc i se îmbulziseră de case nouă ale  negustorilor şi boierilor, iar Curtea Domnească îşi înoise turnul, rândurile de sus şi odăile oştimii. Totuşi, cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, RĂMĂSESE O AŞEZARE A ORIENTULUI. Nu se  cunoştea, în rânduiala sau mai degrabă în neorânduiala uliţilor lui, nici un plan. Fiecare pământean, aşezător în el, fie boier, fie prost, punea să i se clădească, rareori cu mistria, şi mai ales cu toporul, acareturile şi casa după FANTAZIA MOMENTULUI, având chiar o deosebită plăcere SĂ ÎNTOARCĂ DOSUL ori coasta cătră alţii, ghiontindu-i, aşa că, fiind casele ca de un VÂNT VESEL semănate, în chipul cel mai CAPRICIOS, în grădinile şi ogrăzile lor, TRECĂTORUL SE RĂTĂCEA, ca să găsească ce-i trebuia, în uliţi, ulicioare şi fundături COTITE, printre garduri de nuiele, zaplazuri DĂRÎMATE, ziduri RISIPITE, bălţi URÂT MIROSITOARE şi MLAŞTINI de cişmele, urmărit de URLETE şi zăpăituri întărâtate. Lângă o curte de cărămidă şi piatră de Orhei boiereşte răsfăţată, se tupila o căsuţă STRÂMBĂ de bârne acoperită cu paie ori cu stuh. De multe ori, căsuţa avea o PODOABĂ DE FLORI înaintea uşii. pe când curtea de alături, PUSTIE, lăsa să-i cadă tencuielile şi olanele şi să-i atârne ca aripi moarte ferestrele. Asemenea mărit şi slăvit târg părea că nu ţine să fie curat şi spălat, nici să-şi arate faţa: dimpotrivă. Şi nici voia să amăgească pe străinii iubitori de forme goale. GUNOAIELE şi HOITURILE stăteau aruncate pe toate drumurile şi-n toate medeanurile şi CÂNII dădeau lupta în jurul lor cu PORCII. Aceşti CÂNI, de la zăvozi până la cotei, înfăţişau varietăţi şi MĂŞTI  EXTRAORDINARE. Luptătorii ceilalţi păreau nişte MISTREŢI DEGENERAŢI; grozav de slabi, însă de-o ÎNDÂRJIRE NESPUSĂ. (…) Acest AMESTEC de chinovii, de curţi, de căsuţe, de DUGHENI, GLODURI, TOLOACE ŞI MEDEANURI ţinea din uliţa de sus de la Sfântul Neculai cel Sărac până-n Căcaina şi Bahlui şi până la Cetăţuia Curţii Domneşti. (…)  Aici stăpînea Duca-Vodă cu topuzul său şi cu cele două tuiuri în a treia a sa domnie. Lîngă biserica cea veche de la Ştefan -Voievod Bătrînul, a  Sfântului-Nicolaie cel Bogat, în capătul uliţii mari, se înălţa poarta cu turn  şi paraclis, păzită de slujitori armaţi. De la turn, zidul mergea în patru  laturi, avînd la colţuri turnuleţe cu meterezuri. în cuprinsul acestor ziduri,  casa cea mare a Domnului, a spătăriei şi a divanului era deosebită de  casele cele mici ale Doamnei. Spre Sfeti-Neculai mai era o poartă joasă, cu  odăi, a drăganilor, şi spre Bahlui alta, cu alte odăi, a siimenilor. MESTECATE  ÎN NEORÎNDUIALĂ, se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bîrne,  acareturi, cămări, lagumuri şi beciuri. ERA O FORFOTĂ NEÎNTRERUPTĂ ÎN TOATE, căci de la întâiul ceas din zi Vodă era sculat, după obiceiul său, şi coborâse  în divanul cel mic, ca să cunoască treburile zilei, să ieie socotelile vistieriei  şi să împărţească dreptate norodului. Porţile cele mari erau deschise;  deasemeni uşa divanului; şi o samă de prostime aştepta în genunchi, cu  căciula alături, cu fruntea plecată, cu pletele în ochi. Se aflau alţi pricinaşi  care aşteptau în picioare, însă CU PREA MULTĂ CUVIINŢĂ, strigarea aprozilor.  Erau RĂZĂŞI SOSIŢI CĂLĂRI ori cu căruţele încă de cu noapte, pentru  înfăţişarea sorocită de luminatul Divan. Aducînd, în tăşti de piele, îndreptări şi mărturii, urice şi ispisoace, veneau pentru vechi procese, CU  MULTĂ ÎNDOIALĂ FAŢĂ DE JUDECĂŢILE VREMELNICE ŞI CU O NEDESLUŞITĂ CREDINŢĂ ÎN JUDECATA FĂRĂ GREŞ, CEA DIN VECI ŞI DE OBŞTE. Întăi mîncaseră de nădejde în chilnele căruţelor ori la coburul calului, de cum răsărise soarele; ş -acuma puteau aştepta şi pînă în sară pe lîngă ziduri şi pe sub streşini.

Mai erau şi alţii care nu stăteau cu fruntea în PULBERE. Aceia veniseră  cu jalobă cumplită împotriva starostelui lor. Erau o samă din MIŞEII TÎRGULUI, unii CALICI de-o mînă ori de-un picior, alţii chiori şi orbi, alţii în plină şi înfloritoare sănătate — şi mai cu samă aceştia aveau glasuri frumoase de cîntăreţi. Pentru nedreptăţi de împărţire a vadurilor de cerşit se înfăţişaseră buluc, cu straşnică scîrbă şi îndîrjire” – cf. idem, pp. 105-107.

 

De observat că, afară de Cavalerii Neamului, RĂZEŞII – care “aşteptau în picioare, însă CU PREA MULTĂ CUVIINŢĂ” (ei au încredere, “nedesluşită”, dar şi NEABĂTUTĂ -  NUMAI în DUMNEZEU! – ”cu  multă îndoială faţă de judecăţile vremelnice şi cu o nedesluşită credinţă în judecata fără greş, cea din veci şi de obşte”) – RESTUL omenirii şi al zidirilor omenirii (fie calici/”mişeii târgului”, fie slugi domneşti, ori străjeri – fie aşezări şi chili şi odăi de slugi şi străjeri!)  - este numai ILUZIE OPTICĂ PULBEROASĂ  - adică, numai freamăt şi forfotă  şi  amestec, entropic şi demoniac, fără nicio rânduială şi aşezare întru Duh: “MESTECATE  ÎN NEORÎNDUIALĂ, se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bîrne,  acareturi, cămări, lagumuri şi beciuri. Era O FORFOTĂ NEÎNTRERUPTĂ ÎN TOATE”.

 

Nici Sufletele şi Duhurile nu fac excepţie, de la aşteptarea transfigurării mistice – dintru “vărtej”, “calamităţi [care] stau ca mierea în flori”, “foamete”, ”ciumă”, “sabie” a Crimei Anti-Nomos şi ” “molimă”, “nestatornicie”, “nerecunoştinţă”, ”mări furtunoase”  şi “prietenii primejdioase şi amestecate”, precum  şi “împăraţi/domni” excesiv schimbători şi  demoniaci - întru Neprihănirea Întoarcerii (căci, dintru început, AICI A FOST PARADISUL: “pe acest colţ de pămînt, care a fost, cîndva,  paradis”!) la CREANGA DE AUR A ORIGINARITĂŢII  PRADISIACE, în faţa Tronului Veşnicului Împărat al Dreptăţii Luminii  - care este MISTICUL PEŞTE DE AUR/HRISTOS-SOARELE/LUMINA LUMII (“PEŞTELE DE AUR care să iasă din întunericul fundului […], CA SĂ  SE ÎMPLINEASCĂ SUB SOARE O SINGURĂ DATĂ MINUNEA RECUNOŞTINŢEI””):

 

“Ai putut să te încredinţezi că trăim, domnule de Marenne, într-un loc unde  nasc şi trec VÎRTEJURILE lui Dumnezeu ş-ale oamenilor; unde CALAMITĂŢILE STAU  ÎN LUCRURI CA MIEREA ÎN FLORI. Aici ne veselim şi în altă parte pier oamenii de  CIUMĂ şi de sabie. Dumnezeu a îngăduit ÎMPĂRAŢILOR, FOAMETEI şi MOLIMELOR  să-şi aducă aici cortegiul. Aici, pe ACEST COLŢ DE PĂMÎNT, CARE A FOST CÎNDVA  PARADIS, nu mai este nimic statornic. Şi DOMNIILE ÎNDEOSEBI SÎNT MAI  SCHIMBĂTOARE DECÎT TOATE” – cf. idem, p. 82 – respectiv: “Binefacerile  domnilor cădeau în ADÎNCUL UNEI MĂRI FURTUNOASE şi nu se aflase încă  PEŞTELE DE AUR care să iasă din întunericul fundului să înghită vreuna, CA SĂ  SE ÎMPLINEASCĂ SUB SOARE O SINGURĂ DATĂ MINUNEA RECUNOŞTINŢEI” – cf. idem, p. 137.

 

Drept în mijlocul acestui infern, stă (“fără mândrie”) Întristat ( CONCENTRAT MEDITATIV, întru “PLINIREA” Operei Sale Începute!)  Chipul Magului Sfânt, MITROPOLITUL  DOSOFTEI -  Perpetuu Veghetorul Mag şi Poetul-Orfeu, el însuşi fiind chezaşul Logos-ului-HRISTOS, ca “BINECUVÂNTARE ÎNALTĂ”!    -  şi, deci, acela care, deja, caută căi spre Nevăzut (înfrângând, întru Veşnică Statornicie, pulberile satanice ale “văzutului”, efemer, spurcat întru aparenţă maxim degradată şi exasperant-nestatornic!)  -  pregătind Opera Alchimică a Transfigurării (prin Logos Demiurgic) / MAGNUM OPUS / OPUS ALCHEMICUM / ARS MAGNA[1]:“Urcînd scările, de Marenne găsi sus BINECUVÎNTAREA înalt prea sfinţiei  sale părintelui Dosoftei. I-o dădu înălţînd braţul drept, FĂRĂ MÎNDRIE. Se simţi deodată cîştigat de figura aceea cu ochii mari, cu obrazul smead şi pălit de vegheri, umbrit de camilafca neagră CA DE O ÎNTRISTARE”  –   cf. idem, p. 152.

***

 

 

 

A.2.- ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ CU LUMEA LUI DUMNEZEU

 

Faţă de o astfel de lume, atât de mistic potrivită de Dumnezeu, între faldurii “pustiei” şi ai unei istorii apocaliptic-exasperante, Sfântul Poet Dosoftei are un merit cu atât mai mare, dezvăluindu-i ARHEII şi descântându-i (prin LOGOS “DULCE”/”CU MIREAZMĂ DE DULCEAŢĂ”!) negurile SPAŢIULUI DE INIŢIERE ÎNTRU MÂNTUIRE  – şi, mai cu seamă, TREZINDU-I PUTERILE, SPRE VĂDIREA/TRANSFIGURAREA/ REVELAREA, DIN ADÂNCURI, a Peştelui-de-AUR/Dumnezeului ei Specific şi Îndurător, Demiurg al Iubirii şi Milei (pe care istoria pulberoasă a veacului al XVII-lea nu prea le îngăduia…!).

 

Sfântul Dosoftei a voit să realizeze, pentru Neamul său atât de urgisit de istorie:

 

I-nu doar o Psaltire Creştin ORTODOXĂ a Valahilor, prin introducerea elementelor neotestamentare, în Psaltirea Davidiană  – ci a voit (şi a reuşit!) chiar mai mult:

 

II-o autohtonizare a Psaltirii, ca descântec de liniştire a “valurilor pustiei” iniţiatice (care nu mai avea, de mult, nevoie de vreun Dumnezeu al perpetuei “certări” şi al necurmatei “mânii” şi răzbunări celeste)! -  prin modificarea atât a obiectelor evocate în Psaltirea Davidiană (care introduce realităţi şi obiecte specific zonei Palestinei şi unei divinităţi de-a pururi arogante şi violente, fără prea multă discernere!), cât, mai cu seamă, o modificare a mentalităţii şi a moral-spiritualităţii, a întregii atmosfere psaltice – întru descântul de alinare a vremurilor şi “îndulcire”,  specific valahă, a valurilor cosmice ale divinităţii.

 

…ORFICITATEA (îmblânzitoare de năluciri apocaliptice şi de “fiare istorice”!) a Geniului Dosofteian, cel atât de luminat întru Logos Valah - se vădeşte până şi în cele mai mărunte lucrări ale Duhului său.

 

De-o pildă: să nu uităm a semnala, aici, un fenomen curios, al psalmilor dosofteieni, din zona mediană a Psaltirii dosofteiene: apar, în debutul unor psalmi, structuri repetitive sau cvasi-repetitive, parţiale sau totale. Psalmii 95 cu 97,  92 cu 96 şi cu 98, psalmii 102 cu 103, psalmii 112 cu 113, psalmii 104 cu 105 şi cu 106:

 

1-(la debutul psalmilor 95 cu 97 – pp. 186 şi 190): ”Cântaţ Domnului cu cinste/Cântec nou, ca de mainte” ; 

 

2-(la debutul psalmilor 92 – p. 181, cu 96 – p.188  şi cu 98 – p. 192): “Domnul STĂTU CRAI în lume,/Că i s-au vestit svânt nume”; ”Domnul STĂTU CRAI în ţară/Ţărâle să bucurară”; ”Domnul STĂTU CRAI în ţară/Gloatele să mâniară”;

 

3-(la debutul psalmilor 102 cu 103 – pp. 199 şi 202): ”Sufletul meu, zî de bine/Domnului cu tot din tine” şi: ”Sufletul mieu, ură bine/Lui Dumnezău, cum să vine”;

 

4-(la debutul psalmilor 112 cu 113 – pp. 226 şi 231): ”Lăudaţ, cuconi, pre Domnul”/”Lădaţî-l toţ pre Domnul”;

 

5-(la debutul psalmilor 104 cu 105 şi cu 106 – pp. 206, 211 şi 215): ”Rugaţ Domnul şi-l strigaţ pe nume/Oamenii tot ce sunteţ pre lume”; ”Rugaţî-vă Domnului,  că-i dulce,/ Că i-i mila din veci, de pre-atunce”; ”Rugaţî-vă cu dulce la Domnul,/Că i-i mila din veci pre tot omul”.

 

Probabil că Dosoftei prindea, din inspiraţie şi har, câte o formulă-incipit, care i se părea nu doar potrivită/optimă prozodic, ci optimă şi ca atmosferă spirituală şi verbală, orfică (de LOGOS  SPECIFIC!), întru Logos-ul orfic valah - şi o exersa, şi o repeta, pentru ca să se prindă mai bine şi de inimă, dar şi de timpanul celor din biserică. SUNA OPTIM-VALAHICEŞTE!!!

 

Afirmăm aceasta, pentru că, spre exemplu, psalmul 96 şi psalmul 98 nu au vreo asemănare, din punctul de vedere al specificului acţiunii descrise-exprimate şi nici din cel al semanticii generale (în psalmul 96, ” Ţărâle SĂ BUCURARĂ”, pentru ca, în psalmul 98, DIMPOTRIVĂ: ”Gloatele SĂ MÂNIARĂ”!). E vădit faptul că lui Dosoftei i-a SUNAT ceva bine, şi în suflet, şi la timpan!

 

Şi, din moment ce repetiţia dominantă a versurilor se face nu la nivel de acţiune/actant, ci la nivelul Imaginii Lui Dumnezeu, să ne oprim, şi noi, la acest aspect – cel imagologic, dar şi creator de atmosferă spirituală, în cadrul specific al Logos-ului Valah.

 

”Domnul stătu CRAI în ţară /Ţărâle să bucurară” (psalmul 96, p. 188) - şi: “Domnul stătu crai în lume,/Că I s-au vestit svânt nume” (psalmul 92, p. 181) -  dar şi :  ”Domnul stătu CRAI în ţară/Gloatele să mâniară” (psalmul 98, p. 192). Aşa spune Sfântul Dosoftei, în Psaltirea sa VALAHĂ! Spre deosebire de Psaltirea davidiană, care, la psalmul 96, spune aşa: ”Domnul împărăţeşte, să se bucure pământul şi mulţimea ostroavelor să se veselească” – respectiv, la psalmul 98, unde se rostesc următoarele vorbe: ”Domnul împărăţeşte: să tremure popoarele!”

 

Credem că se observă, de la o poştă, echilibrul interior (şi semantic, şi atitudinal!), al versurilor dosofteiene: faţă de Dumnezeul VALAH, sentimentele umane sunt mult mai senine, în deplină armonie cu ceea ce ştim noi despre Dumnezeu şi Rai! Când se bucură, valahii nu cutremură nici ostroavele, că nu le au - şi nici pământul, că le trebuieşte la arat şi semănat! Iar când e să li se arate Dumnezeu, acesta nu o face la modul terorist şi terorizant (că îndestul şi chiar “cu asupra de măsură” i-a prigonit şi terorizat istoria!): popoarele nu ”tremură”, deci - ci, fiecare ar vrea să vadă şi să aprecieze, din punctul lui de vedere,  arătarea Lui Dumnezeu, în slava cerului, când este ”din heruvimi să domnească”. Calm, fără panică şi fără teroare!

 

Ocrotitor, iar nu devastator! Destulă “Zodie a Cancerului”: trebuie să se vestească, de acum, şi Harul Zidirii Luminii Celei din Veci!

 

Destul i-a chinuit şi căznit (şi cumplit persecutat!) o istorie fără de milă şi fără de cumpăt, pe valahii cei atot şi atoate-îndurători  – după cum va da mărturie şi un om al locului (“un fiu al pământului”, “o fiinţă de zdrenţe” care “privea spăriată, printre pletele pe care i le zbătea vântul dinaintea ochilor, încâlcindu-i-le cu barba zbârlită” – dar păstrând, în jurul său, “FIARA TRANSFIGURĂRII / ÎNVIERII MISTICE”, Câinele/”un fel de lup al foametei”, ca ocultare de tip “mârţoagă crengiană”, a Lupului FENRIR, ca ARC-PUNTE dinspre ISTORIE DERIZORIE spre  MÂNTUIREA ÎNTRU GLORIE DUMNEZEIASCĂ: “o droaie de câini slabi – ARCUIŢI şi cu cozile subpuse, UN FEL DE LUPI AI FOAMETEI”) - , din veacul al XVII-lea, invocat magic de către Magul Sadoveanu: “Parcă ştiu cine  ne-au prădat? Zic să fi fost cazaci ori leşi. Alţii socot c-au fost oamenii stăpânirii care împlinesc birul. Acu-i săptămâna, ne-au luat vitele. Şi sculându-se satul, s-a bătut cu ei. Aşa că ne-au zdrobit şi ne-au tăiat, prădându-ne. Un sat sărac şi mişel ca al nostru (n.n.: ca şi săracă Ţara Valahă a Modovei, în genere!) nu se poate apăra. (…) Unii au căzut şi nu s-au mai sculat. Alţii s-au îndârjit cu ce-au putut, ţinându-se după dânşii, cum se ţin câinii. Puţini s-au întors, fără izbândă. Şi-acu, cei care am rămas ne-am mutat în pădure (…) în loc afund (n.n.: LOC AL TRANSFIGURĂRII MISTICE, al MISTERIILOR DACO-VALAHE!), unde avem poieni şi locuri ferite. Acolo strângem ce ne-a mai rămas. De spus nu vă spun unde, căci nu ştiu cine sunteţi. Mie nu aveţi ce-mi lua. Doar viaţa” – cf. Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului sau Vremea  Ducăi-Vodă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011, p. 59  -

 

… – măcar Bunul Dumnezeu să fie, cu adevărat, BUN, ÎNŢELEGĂTOR, MILOS!!!

 

…Da, aşa a înţeles, precum Magul Sadoveanu -  şi Sfântul Valahilor celor îndelung umiliţi şi greu încercaţi istoric, ÎNTRU INIŢIERE CREŞTINĂ – Sfântul Dosoftei. Aceasta fiind realitatea dată, Sfântul Dosoftei a acţionat în consecinţă – şi…iată ce a rezultat, ÎNTRU  ALEASĂ MINUNE / MINUNARE POETICĂ  -  totul şi cele toate fiind şi făptuindu-se,  întru Bună-Voirea Lui HRISTOS-DUMNEZEU, Orfeul Valahilor / CERESCUL POET-TAUMATURG, ALINĂTOR MILOS ŞI PRICEPUT, AL RĂNILOR ISTORICE ALE VALAHILOR:

 

-…Şi de ce-ar mai fi terorizaţi oamenii valaho-istoricizaţi, când Dumnezeul lor (prin descântecul psaltic al GENIULUI ORFIC DOSOFTEIAN!) este un ”CRAI”[2]  - evident, nu un ”crai”, în sensul sexual-depreciativ[3], ci în acela magic-fermecător, al basmelor valahilor: un bătrân înţelept, luminat la faţă, şi frumos, şi verde la înfăţişare şi vlagă  -  poate şi duhliu, câteodată! Ce este mai frumos, decât să-l vezi pe Dumnezeul tău, ca şi pe bunicul tău, cel bun şi blajin: un crai din poveştile valahe spuse iarna, la focul vetrei – un crai de cei cu barba lungă şi albă-albă, stând cu coroană pe cap, în mijlocul unor palate (aşa, case mai mari…) - pline de o lumină blândă şi duios-ademenitoare…

 

(…Fireşte că, prin această înfăţişare luminată, senină şi înţeleaptă, de ”CRAI”, a Lui Dumnezeu din Ceruri  - Mitropolitul Dosoftei îi  sugera, în mod subtil, şi ”UMBREI” Lui Dumnezeu pe Pământ, adică DOMNITORULUI de pe la Iaşi!!! – un model de urmat, de imitat şi de realizat, aici, printre oamenii cei valahi/vlahi/SFINŢI…!).

 

Hotărât lucru, Sfântul Dosoftei chiar vrea s-o rupă cu atmosfera înnegurată, înnourată şi sinistră, strivitor-mistică, pe care o creează Dumnezeul ebraic.

 

În cel mai des citat dintre psalmi (psalmul 136, p. 264 – poate singurul psalm dosofteian mai apropiat, cumva, de mentalul ebraic şi  de atmosfera Vechiului Tetament: ”Când coconii tăi de ziduri/VOR ZDROBI-I CA NEŞTE HÂRBURI”…ooo!!! – .dar împlinind, în exprimare, ”dulceţi de sonuri”, specifice tot tărâmului vrăjit al valahilor!) -  în care Sfântul Dosoftei chiar reuşeşte nişte performanţe lingvistice deosebite (mai ales acel melancolic mai mult ca perfect arhaic, dulce-arhaic, ”şezum”) – se produce o foarte interesantă substituire lexicală şi semantică:

 

-”La apa Vavilonului/Jelind de ţara Domnului,/Acolo şezum şi plânsem/La voroavă ce ne strânsăm,/Şi cu inemă amară,/Prin Sion şi pentru ţară, / Aducându-ne aminte,/Plângem cu lacrămi herbinte./Şi BUCINE ferecate/Lăsăm prin sălci aninate…”.Ei! Ia să stăm un  strop de vreme, şi să înţelegem ce zice Sfântul nostru Dosoftei.

 

Cum zicea Psaltirea davidiană? ”1-La râurile Babilonului am şezut şi am plans, când ne-am adus aminte de Sion! 2-În sălcii pe malurile lor, am spânzurat harpele noastre…”

 

Nu credem a mai fi nevoie să  insistăm asupra verbului substantivizat: ”[a se strânge] LA VOROAVĂ” (a se strânge pentru a vorbi, oamenii meditative, ei înde ei - dar, în primul rând,  UNUL CU ALTUL!). Valahul, cum bine spune Părintele Dumitru Stăniloae, ”nu se tăvăleşte pe jos, ca rusul, nu sare diform, ca tirolezul. Armonia este totuna cu esteticul. Românul nu uită de estetic nici în momentele de exuberanţă sau de mare durere” - şi, am adăuga noi, nici nu-şi rupe hainele la piept, precum evreii, ca să demonstreze el, cuiva sau tuturor, cât de mare durere ştie el să trăiască…! ”Statul la voroavă” este o îndeletnicire nu doar paşnică, nu doar cuviincioasă, spiritual-armonică şi non-exagerată/echilibrată - ci şi profund cathartică: ”vorbind, se mai deşartă amarul /fierea din tine” (adică, te mai purifici de negurile şi beznele desznădăjduirii, prin durere – îţi reaşezi, întru Deplina Armonie a Sinelui, cu Sinea Cosmică, straturile răvăşite ale Duhului - şi nu mai ajungi să ”te atârni/agăţi”, cum acelaşi valah zice, înţelegător, cumva, dar cu oarece dispreţ, faţă de slăbiciunea unui sinucigaş! – ci, dimpotrivă, reiei, legic, şi logic, şi înţelepţeşte, înseninat, crugul vieţii tale, până ”ţi se termină aţa”! – adică, ţi se decide FINALUL ROŢII VIEŢII, întru nădejdea Învierii[4]! - de la nivelul Parcelor/Moirelor şi al Lui Dumnezeu, total înfrăţite aceste două feluri de divinităţi dacico-creştine! -  împrumutate, de la noi, şi de greci, şi de romani…!) – spune valahul nostru, pe unde-l întâlneşti, dacă vrei să-l întâlneşti, în satele de la munte, mai cu seamă.

 

… Dar în ce-şi agaţă harpele? Păi, uite că nu au harpe, ci ”BUCINE”: ”Şi bucine ferecate/Lăsăm prin sălci animate…” – adică, buciume, cavaluri, fluiere şi fluieraşe! Unul ”de fag” (Înălţarea, după Înviere!), altul ”de os” (Cunoaşterea Lumii ESENŢELOR!) şi ultimul – ”de soc” (Copac/Arbust al MAGIEI  ETERNE din Raiul Dumnezeiesco-Zalmoxian!):  ”Iar la cap sã-mi pui /Fluieraş de fag, /Mult zice cu drag; /Fluieraş de os, /Mult zice duios; /Fluieraş de soc, /Mult zice cu foc! /Vântul, când a bate, Prin ele-a rãzbate…”

 

Adică, Sfântul Duh va continua să ”circule”, prin ele (”fluiere” sau ”bucine”- EGAL!) şi prin cosmos - şi va desăvârşi lucrarea dumnezeiască a Învierii Veşnice!

 

Iar “bucinele” vor funcţiona, optim (aşa cum am arătat şi detaliat mai sus[5]!), prin intermediul Copacului/ARBORE AXIAL-COSMIC (de ramurile căruia sunt “aninate”!), ca PUNŢI DE DUH şi DE PACE/ÎMPĂCARE, dinspre sufletele omenirii, spre Cerul Dumnezeirii şi al Mântuirii!

 

…Iată de ce ”bucine”, iară nu ”harpe”/harfe. Nu că tracii nu ştiau, de la Orfeu, de LIRĂ/HARFĂ – dar tot mai la-ndemână şi mai cunoscut şi mai drag le este valahilor de FLUIERUL lor (spuneţi-i cum i-ţi spune, că valahul tot îşi recunoaşte ”flùiera” lui -  şi de aude buciumul, ori cavalul!), în care-şi revarsă SUFLAREA-SUFLET, şi de la care le vine, înapoi, SUPREMA RĂSUFLARE COSMICĂ, aceea a ÎNVIERII!!!

 

…Valahul s-ar fi uitat ponciş şi ar fi dat din umeri (”Deh! Zi-le cărturari, şi lasă-i în plata Sfântului!”), nerecunoscându-se în Duhul Vorbei/Logos-ului din Sfântul Altar, dacă Mitropolitul lui, Dosoftei, ar fi rostit, în stihuri, aşa, numai vorbe dintr-astea:”1-Lăudaţ numele Domnului, lăudaţi-l, slugile Domnului! Care staţi în casa Domnului, în curţile casei Domnului nostru!” (psalmul 134, Aliluia, din Psaltirea davidiană, p. 627). Vocabula  ”slugă” nu era destul de expresivă, pentru veacul al XVII-lea, în care şerbia era, de-acum, starea cvasi-generalizată, a ţăranilor, era ”la putere”! – iar starea de ”slugă” nu era echivalentă, în limbajul valahilor de rând/necărturari (din veacul al XVII-lea  - pentru că trecuseră demult veacurile eroice, ale voievozilor ştefaniazi, când era o cinste şi mărire să-ţi slujeşti Domnul!!!) - cu aceea din realitatea antic-ebraică (sluga era, în antichitatea ebraică, echivalentul robului: cel cu credinţă şi cu supunere oarbă, faţă de Stăpân!)

 

La casa boierului, veneau, pentru a ”dvori” (a sluji, a îndeplini servicii de umilinţă), şerbii (şi numai ei ştiau ce vibra înăbuşit aerul din jurul gurii lor, când se întrecea măsura şi se isca, din serviciu fizic - izvor de  umilinţă şi obidă…!). Şi, atunci, Mitropolitul rosteşte vorbele astfel, încât să le înţeleagă şi valahul cel cu căciulă miţoasă: ”Lăudaţ a Domnului svânt nume,/ ŞERBII lui Dumnezău toţ din lume, /Carii dvoriţ în casă la Domnul,/ În curţâle lui svinte, tot omul” (Catisma 19.  Aliluia, Psalmul 134. Lăudaţ numele Domnului, lăudaţ, slugi, pe Domnul, p. 259)”. La fel şi în psalmul dosofteian 133 (Iată acum binecuvântaţi – p. 258): ”Şi să-l cuvântaţ bine-n tot omul,/ŞERBII toţ ce slujiţ pregiur la Domnul,/Carii dvoriţ la Domnul în casă,/În curţâle de matasă” (n.n.: şerbii boiereşti, când auzeau de ”curţâle DE MATASĂ”, în mod sigur îşi dădeau coate,  cu bucurie - pentru că, în curţile ”de matasă”  ale Stăpânului Celui Mare, dacă-s ”de matasă”, apoi nu pot fi, pe-acolo,  butuci, de pus picioarele în ei! - şi, atunci, e bine să to-o-ot stai, ”pregiur la Domnul în casă” – în casa unui astfel de bun şi… ”mătăsos” Stăpân!)

Iată că Dosoftei nu doar aduce verbe şi substantive, din rostirea curentă, a valahului de  rând, care, smerit, stă în naosul bisericii – dar îi ştie valahului şi mentalitatea:

 

a-dacă el, valahul, MAI  ESTE  răzeş, adică, un fel de cavaler şi stăpân (din ce în ce mai rar şi mai prigonit, de către marii boieri!), va scutura, semeţ, din cap, când va auzi cuvântul ”şerb”: ”Ei! Vezi, săracii, au ajuns, toţi, pe acolo, şerbi! – dar nu-i bai, că, ACOLO-DINCOLO,  se va purta bine, El cu ei!” – iar

 

b-dacă  erau, mai lângă uşa bisericii, cu căciula în mână, şerbii boierului, aceştia se strângeau într-înşii, şi îşi ziceau, cu nădejde, unul altuia, că bun stăpân vor avea, pe lumea cealaltă, la care Stăpân-Boier Mare vor ”dvori” cu drag, nu ca acuma! – pentru că, ”ian ascultă tu, cum este El, Stăpânul, mai mare decât toţi stăpânii! - şi auzi cum se va purta cu noi, şi auzi numai cum ne va răsplăti supunerea…”: ”CU DREPTATE ŞI CU MÂNGĂIERE… DE MATASĂ” – ”ce zici, hei?!” – ”şi nu va îngădui, Acela, să fim noi tot ponosluiţi şi tot ocărâţi” (…cu tărie credem că şi noi, cei din ”democraţiile libere” de azi, i-am da oarece dreptate, bietului şerb, de ieri…!): ”Domnul nostru-n toţ domnii mai tare./ (…) Că pre dereptate ţ-giudeci ţara,/De-i rădici ponoslul[6] şi ocara./Şi şerbilor tăi cu mângâiere/Le-asculţ ruga la greu şi durere”.

 

…Şi pentru că tot suntem la capitolul socialo-lingvistico-religios (toate trei palierele, deopotrivă de importante!), să tragem cu ochiul  şi la psalmul 4 (Psalmul lui David, 4. În sfârşit în cântări. Când te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeule – p. 17): ”Te-ndură şi miluieşte /Pre MIŞEL ce te doreşte/ Şi mi-ascultă MIŞEA rugă, /Ce ţî-s adevară slugă”. Sfântul Dosoftei cunoaşte şi înţelege, de minune, (dar, mai cu seamă, aplică uimitor de subtil), atitudinea Lui Hristos-Mântuitorul Lumii, faţă de cel bogat , despre care zice că ”mai curând va trece cămila, prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia cerului”! - şi cea faţă  de ”mişei/săraci, despre care afirmă că ”a lor va fi împărăţia cerului”. Da, fără carte, dar cu sufletul luminat de curăţenie, şi de cinste, şi de credincioşie, şi de bună-credinţă!

 

Să admirăm atitudinea mitropolitului, care află două categorii de ”mişelie/sărăcie”, întru aceeaşi scară de rugăciune (PUNÂNDU-LE  SĂ SE SUSŢINĂ UNA PE CEALALTĂ!):

 

1-”MIŞELIA/sărăcia” fizică, a celui cu punga uscată de mizerie, dar şi

 

2-”mişelia/sărăcia” întru Duh, a celui care simte că nu poate să scoată, dintre băierele sufletului, decât ”MIŞEA rugă”!

 

Isteţimea lui Dosoftei (ca să nu zicem, şi acum, ”genialitatea”!) este cu totul deosebită. Prin acest mod de a formula o situaţie cu semnificaţie dublă (una socială, cealaltă pur spirituală - dar, ambele, învelite de acelaşi cuvânt!) va obţine o reacţie cu totul minunată, de la ”mişeii” şi cerşetorii aflaţi la rugăciune, în biserică:

 

1-pe de o parte, Dumnezeu va şti ce-i lipseşte şi-i va împlini: din moment ce se îndură de lipsurile celui ”mişel” fizic, dar smerit, se va îndura şi de cel cu lipsuri spirituale (slăbit cumplit, ”mişelit” întru puterea sa de a construi SFÂNTA SCARĂ, spre Dumnezeu, a RUGĂCIUNII DESĂVÂRŞITE!), dar conştient de ele şi frânt în genunchi - şi, mai mult decât orice, aflat ÎN RUGĂCIUNE, PENTRU SEMENUL SĂU - cel neluminat şi tare  nevoiaş, întru toate!

 

2-Pe de altă parte, cerşetorul/”mişelul”, cel aflat pe ultima treaptă a exasperării întru mizerie, acum simţind, însă, că, lângă umărul său, slăbit  de  mizeriile trupului, vine să stea, ca “sprijoană”, umărul câtumai mitropolitului, CA SEAMĂN  ÎNTRU MIŞELIE/SĂRĂCIE! - şi auzindu-i ruga acestuia, nu pentru sine, ci pentru fratele său, întru ”mişelie” (ambiguitatea semantică a izvoarelor deosebite ale ”mişeliei” ESTE PERFECTĂ!), iar ruga mitropolitului este una plină de nădăjduire!  – …apoi, capătă, şi el, un curaj grozav de tare al sufletului -  pe care, fără această situaţie de comuniune realizată de mitropolit, nu l-ar fi aflat,  nicicând şi cu niciun chip! Se gândeşte şi chiar simte că tot se va afla o cale spre lumină şi scăpare, şi pentru el, săltând peste deznădăjduire: dacă-l are şi pe mitropolit, lângă el - tot va ieşi el, cumva, la lumină, precum Iona al lui Sorescu!

 

3-La fel stau lucrurile şi-n psalmul 118, unde ”mişelele cuvinte” (”Strigat-am spre tine, Doamne svinte,/Şi să mi-auz mişele cuvinte”) exprimă aceeaşi luciditate a Sfântului Dosoftei, privind nivelul spiritual prea sărac, la care s-au înălţat/se înalţă nu doar cuvintele sale, ci înseşi cuvintele /Logos-ului Valah - şi-l roagă pe Dumnezeu să-i ridice, prin puterea sa minunat-demiurgică, acest scăzut nivel spiritual de Logos întru Neam, până la ceruri (precum  stă ”legea-n tărie”/Înaltul Cerului, aşa să stea şi Logos-ul Orfic şi Logos-ul Nomotic Valah)! Acum, totul devine clar: Sfântul Dosoftei se roagă, de fapt, pentru ca Logos-ul Poetiic al Psaltirii Valahilor să fie înălţat, întru Duh, pentru ca Neamul Valah să se poată ruga, pentru putertea de transfigurare a RUGĂCIUNII SALE!

 

Folosind substantivul / [ca locuţiune adverbială modernă], întors din starea de adjectivizare (cf. “adevară slugă” - “adevăratul” provine din Unic-Adevărul!), ”adevară”/”[întru] ADEVARĂ” - SFÂNTUL DOSOFTEI, ALTRUISTUL ŞI PATRIOTUL SFÂNT DOSOFTEI sugerează că aceste rugăciuni de înălţare a Duhului de Cuvânt nu sunt doar pentru sine, ci, PRIN SINE (cel care face EFORTUL  ORFIC  AL  PSALTIRII  ÎN VERSURI!), şi pentru ”ŢARĂ”/NEAMUL VALAH – către LUMINA/REVELAŢIA/”VARA” Lui Dumnezeu: ”Că-ţ voi cerca, Doamne,-ntr-ADEVARĂ/Obiceiele de S-OR ŞTI-N ŢARĂ” – cf. psalmul dosofteian 118, p. 244.

 

Să se vadă, o dată pentru totdeauna, că multvorbita solidaritate creştină este nu e doar  un cuvânt, ci o putere de DUH, care face posibilă revelaţia şi, deci, orice  minune dumnezeiască! – dar şi că ACEASTĂ PUTERE DE DUH ORFIC ÎNCEPE, DINTÂI, ÎN NEAMUL VALAH !

 

…De subliniat, cu pregnanţă, şi noua mare inovaţie morfologică dosofteiană  (de fapt, DESCOPERIRE  DE POTENŢIAL al Logos-ului Valah!), uimitor de sugestivă, după aceea din psalmul 103 (aceea, când cu atât de profund şi dulce-melancolicul mai mult ca perfect ”şezum”!):

 ”ţî-s ADEVARĂ slugă”, ”(n.n.: obiceiurile) îţ voi cerca, Doamne,-ntr-adevară” etc. Se sugerează, prin această formă/formulă lingvistică  inspirată, ”STAREA DE VARĂ” a ADEVĂRULUI-HRISTOS: atunci când îl slujeşti pe Hristos-Dumnezeul Lumii, pe HRISTOS-Calea, ADEVĂRUL şi Viaţa - simţi că a venit/vine, spre tine, TOATĂ Lumina Lumii, TOATĂ căldura binefăcătoare, cu tot cu Izvorul lor Minunat de ÎNVIERE!!!

 

…Despre aceeaşi “slăbiciune” ambiguă şi, drept consecinţă, extrem de fertilă şi bogată, spiritual-semantic, este vorba şi în sintagma ”MIŞELIA  MÂINILOR / MÂNULOR” (psalmul 142, p. 273: Psalomul lui David, cându-l goniia hiiu-său Avesalom, 142. Doamne, auzi rugăciunea mea): ”Ţ-am cugetat a ta bunătate/Rădicându-m MÂNULE     MIŞELE/Cătră tine, să-m ierţ de greşele” (mâinile tremurătoare de slăbiciune fizică, sau/şi de conştiinţa slăbiciunii moral-spirituale, interioare, slăbiciune care nu doar sărăceşte agoniselile trupului, dar care va micşora puterea de ajungere, A ÎNĂLŢĂRII RUGII, către Dumnezeu! - şi soluţia ”dez-mişelirii”/îmbogăţirii/ridicării/înălţării mâinilor demiurgice/autodemiurgice, cu forţă întru Duh! - nu poate veni decât de sus în jos, de la Dumnezeu-Izvor Nesecat de Duh,  către omul care a epuizat toate resursele sale terestre, de a-şi agonisi şi spori şansele mântuirii, întru Duhul său Strălucit, către Sinea sa Cosmică!).

 

Dar acest psalm este, cumva, prea cărturăresc…şi, totuşi, auzind oamenii din biserică, dinspre cel din altar, că se declară, prin mâinile sale,  ”mişel” -  se simt, aproape pe nesimţite şi pe negândite, fraţi cu el şi fraţi între ei!

 

Aceasta este puterea Ortodoxiei şi a Cuvântului rostit la vreme, între şi pentru oameni şi cu toată avuţia ori ”mişelia” Duhului, la vedere, întru frăţietate şi mărturisire/comuniune de Duh/ecclesia[7] - dar şi adevărata oikumene (he oikumene ghe înseamnă ”întregul pământ locuit de umanitate” sau ”întreaga umanitate”!), iar nu pan-erezia zilelor noastre!

 

 

…Iată, acum, cum sună psalmul 103, în Psaltirea pe versete davidiene:

 

” PSALMUL 103 
Al lui David. 

1.Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. 
2.Tu te îmbraci cu lumina ca şi cu o hainătu întinzi cerul ca un cort; 
3.Tu din ape faci vânturile lăcaşurile cele de sus; norii sunt căruţa ta şi te porţi pe aripile vânturilor; 
4.Tu faci vânturile trimişii tăi şi flăcările focului sunt slugile tale;  
5.Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui şi nu se va povârni în veacul veacului. 
6.Cu adâncul ca şi cu un vestmânt l-ai îmbrăcat  şi apele acopereau înălţimile lui. 
7. La porunca Ta ele au fugit, de glasul tunetului Tău repede au curs. 
8. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele. 
9. Hotar ai pus apelor, peste care nu vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul. 
10. Tu ai trimis izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape; 
11. Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli. 
12. Peste acestea locuiesc păsările cerului; dinramuri răsună glasurile lor. 
13. Tu adăpi munţii din înălţimile Tale, din rodul lucrurilor Tale se satură pământul. 
14. Tu faci să răsară iarbă pentru dobitoace şi verdeaţă pentru trebuinţa omului: tu scoţi hrana din pământ; 
15. Pâinea, care întăreşte inima omului; untdelemnul, care-i luminează faţa  şi vinul care veseleşte inima omului; 
16.Sătura-se-vorcopacii dumbrăvii şi cedrii Libanului cei sădiţi de mâna ta ; 
17.Într-înşii păsărelele îşi fac cuiburi, chiparoşii sunt locuinţa cocostârcului; 
18. Munţii cei înalţi sunt adăpost căprioarelor şi stâncile scorburoase adăpostesc  scăpare fiinţele fricoase; 
19. Făcut-ai luna ca să arate timpul - şi soarele care-şi cunoaşte apusul său. 
20. Tu presari întunericul şi s-a făcut noapte, în care mişună toate fiarele pădurii; 
21. Leii mugesc după pradă şi-şi cer mâncare de la Dumnezeu. 
22. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se ascund. 
23. Atunci iese omul la lucrul său şi la munca sa până seara. 
24. Cât de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta. 
25. Iată, marea aceasta esteîntinsă şi largă; acolo se găsesc târâtoare nenumărate, vietăţi mici şi mari. 
26. Pe dânsa plutesc corăbiile; acolo-i balaurul, ce l-ai făcut să se joace într-însa. 
27. Toate de la Tine aşteaptă, să le dai lor hrană la bună vreme. 
28. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi; 
29. Iar de-ţi întorci Tu faţa, se ofilesc; de le iei duhul , mor şi-n ţărână se prefac. 
30.De priveşti pământul, el se cutremură; de te-atingi de munţi, ei fumegă 
31. Când trimiţi tu însă Duhul tău, toate iarăşi se zidesc şi înnoieştifaţa pământului.
32. Fie Domnul în veci slăvit ! Veselească-se Domnul de lucrurile Sale!
33. Toată viaţa mea  Domnului  voi cânta în, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi. 
34. Plăcută să-i fie Lui căutarea mea, şi eu mă voi veseli de Domnul. 
35. Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege să nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. Aliluia”.

 

… Şi iată cum sună, acelaşi ”psalm al lui David, 103 . Despre facerea lumii. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul. Doamne, Dumnezeul meu” (p. 202) - la Sfântul Dosoftei (acest psalm 103 îl considerăm a fi cel mai cosmicizat, în manieră eminesciană, ”avant-la-lettre”! - dintre psalmii dosofteieni):”Psalomul lui David, 103: Sufletul mieu, ură bine/Lui Dumnezău, cum să vine,/Şi-i zî, Doamne, să trăiască/Mărirea ta şi să crească./Să te-mbraci cu mărturie,/Cu frâmseţe şi tărie,/Că tu te-nveşti cu lumină,/Ca soarele-n zî senină./Şi ţ-ai tins ceriul ca cortul,/De l-ai înfrâmşat cu totul,/Şi i-ai pus deasupra ape,/Din tinsori să nu să scape./Núorii ţ-ai pusu-ţ scară,/Când vei să pogori în ţară./Caii îţ sunt iuţ ca vântul,/De mărg unde ţi-i cuvântul,/Şi ca gândul mărg de tare/Îngerii tăi cei călare,/Şi pedestrimea ca focul/Merge strălucind cu totul./Tu-ntemeiez cu cuvântul/De stă nemutat pământul./Tu i-ai datu-i de mainte/Prăpastea de-mbrăcăminte,/Şi stă gata să te-asculte,/Să dea apa preste munte,/Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată./Şi munţâi, şi dealuri nalte/S-or ivi, şi şesuri late,/Pre locul ce sunt urzâte,/Când i-ai făcut de mainte/Şi le-ai pusu-le hotară,/Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul./Tu trimiţ ape prin tăuri,/De cură printre munţ răuri,/De să toate heri adapă/Şi le prisoseşte apă./Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă,/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte./Tu dai fânului să crească,/Dobitoacelor să pască./Şi creşti pajiştea cea moale,/De scoate grâul din foale,/De-ş culeg oamenii hrană/Să le hie şi pre iarnă./Că scot pita cu sudoare/Să mănânce la răcoare,/Din pământ agonisită/Pre porunca ta cea svântă./Şi le-ai dat vinul să-ş facă/Veselie, să le placă./Cu oloi să-ş netezască/Faţa şi să să-ncrăvască/Cu pâinea cea de mâncare,/Să să facă omul tare./Copacilor de pre câmpuri/Tu le dai saţâu pre timpuri,/Şi chedrilor din Livanul,/Ce-i răsădeşti pre tot anul./Acoló vrabii ş-or face/Cuiburi, di-or şedea cu pace,/Că le este rodionul/Povaţă, pus de la Domnul./Cerbilor le-ai dat să salte/Pre munţâi cu dealuri nalte,/Şi iepurilor scăpare/Le-ai dat s-aibă supt stânci tare./Luna ai făcut cu rază,/Să crească-n vremi şi să scază,/Şi soarele ş-nemereşte/Apusul ce odihneşte./Din tunerec feceş noapte,/De ies gadinile toate./Lupii urlă şi scâncează,/Când spre vânat să gătează,/Să-ş ceie şi să-ş răpască/De la Domnul să-i hrănească,/Pănă când răsare soare,/De mărg cineş la-nchisoare./Şi omul, fără de greaţă,/Iese-n treabă demineaţă,/De lucrează pănă-n sară,/Zî de iarnă şi de vară./Pentr-aceea, Doamne svinte,/Să fii mărit de mainte,/De lucruri ce-ai făcut mare,/Cu sfat bun, cu aşezare!/Pământul îi plin de fapte/Ce-ai făcut cu bunătate./Şi marea, câtu-i de lată,
Şi largă, şi desfătată,/Într-însă să ţin heri multe,/Jigănii mari şi mănunte./Preste luciu de genune/Trec corabii cu minune./Acoló le vine toană/De fac chiţii gioc şi goană./Şi toate la tine caută/Să le dai hrană bogată,/Să strângă şi să-ş culeagă/Ce le-ai dat, [cu] voaie largă./Cându-ţ deşchiz svânta mână,/Atunci toată lumea i-plină/De bişug şi de dulceaţă,/Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă./Şi când ţ-ascunz faţa svântă,/Toată lumea să-nspământă./Când le iei duhul, s-or stânge/Şi la ţărna lor s-or strânge./Duhul tău când li-i trimite,/Să vor zidi ca mainte,/Şi cum ţ-ai datu-ţ cuvântul,/Vei înnoi tot pământul./Şi să-ţ fie, Doamne svinte,/Slava-n veci, ca şi mainte!/Dumnezău gând bun va pune/De lucruri ce-au făcut bune./Că  de svânta ta căutare/Pământul tremură tare,/Şi din munte merge pară,/Când pogori să vez în ţară./Şi ţ-voi cânta, Doamne,-n viaţă,/În custul mieu, cu dulceaţă,/Cânta-ţ-voi,/Dumnezău svinte,/Domnului mieu de mainte./Pănă ce voi fi cu viaţă,/Îţ voi cânta fără greaţă./Şi să-ţ placă, Doamne svinte,/Bietele mele cuvinte,/Să mă bucur în tot bine/De Dumnezău, cum să vine,/Ca să pieie cu ocară/Toţ pizmaşii tăi din ţară./Şi ceia ce-s fără lege/De pre pământ să vor şterge,/Să nu scape nice urmă,/Ce să-i ştergi dintr-a ta turmă”.

 

 

…În primul rând, psalmul dosofteian este mult mai lung şi îndelung expresiv, decât cel davidian: ”Expresivitatea, înainte de toate!” – este deviza Sfântului Dosoftei.

 

Credem a nu fi prea greu de reperat elementele care fac, din acest text dosofteian, un exemplu optim, în legătură cu modul cum Sfântul Dosoftei autohtonizează, întru valahism, conţinutul Psaltirii sale - şi creează o metafizică valahă, totdeodată! Să vedem şi să medităm:

 

a-Pentru că, în Valahime, nu se cunosc furtunile deşertului, deci vânturile nu-şi arată faţa lor cataclismică, decât arar – Sfântul Paznic al Logos-ului Valah înlocuieşte imaginea ”vânturilor din lăcaşurile cele de sus” , precum şi mistica ” flăcării focului”, cu ceea ce valahii aveau şi vedeau, admirând, ca pe minuni de frumuseţe şi eleganţă a Creaţei: ”CAII” !  ”Caii îţ sunt iuţ ca vântul,/De mărg unde ţi-i cuvântul”(VÂNT şi CUVÂNT-LOGOS, uniţi întru HIEROGAMIE/SFÂNTĂ NUNTIRE!)  – adică, precum Pegas-ul Orfic, zboară spre locăşul Inspiraţiei Divine a Logos-ului Valah – CERUL-CU-DUMNEZEU-CUVÂNTUL-DEMIURGIC!

 

Cerul SUBLIMULUI/SUPREMULUI  POET – DUMNEZEU-DEMIURGUL.

 

CALUL este animalul psihopomp şi simbol (dar şi ARHEU!) al Transfigurării/Transcenderii omului-de-trup, în Duh Inspirat şi Înălţat.

 

b-Atunci când ajunge la Ziua Creaţiei Apei – Sfântul Dosoftei, al Valahilor care au, drept Ţară/Patrie şi Grădină, un adevărat DANS/HORĂ A/L APELOR – insistă, cu o plăcere nedisimulată, asupra manifestărilor diverse, intense şi demiurgice, şi punitive, ale APEI (care, deşi este soră cu Cerul, pentru că rezultă din acelaşi CILINDRU ÎNALT, secţionat, pe verticală, la mijloc, în Ziua a Doua a Creaţiei: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” – cf. Facerea, Întâia carte a lui Moise, cap.I, vs. 6)  – se supune Surorii Gemene de SUS!): ”Să dea apa preste munte,/Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată./Şi munţâi, şi dealuri nalte/S-or ivi, şi şesuri late,/Pre locul ce sunt urzâte,/Când i-ai făcut de mainte/Şi le-ai pusu-le hotară,/Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul./Tu trimiţ ape prin tăuri,/De cură printre munţ răuri,/De să toate heri adapă/Şi le prisoseşte apă./Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă,/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte.”

 

De observat că acest sacru element al rodirii / fertilităţii nu poate fi înspăimântător, pentru cel care îl cunoaşte şi-l stăpâneşte şi-l foloseşte, nici măcar în ipostazele sale aggressive şi amplificat sonore: ” Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată”. Vocea ”detunată” a torentelor se înspăimântă (şi, totuşi, continuă să-l imite, cu asiduitate conştiincioasă, pe El, Izvorul “DETUNĂRII” şi FULGERĂRII DIVINE!), straşnic se înspăimântă APA, de Glasul Suprem al Logos-ului, de Vocea, infinit mai puternică, a Creatorului ei/APEI – Dumnezeu-Cuvântul-Poruncă Nomotică! ”A merge detunată” este SEMNUL FORŢEI SACRE - adică, APA, fiind jumătatea de jos a CERULUi - este SORĂ cu Dumnezeu! Soră-soră, dar îl ascultă, şi-şi modelează, proteic, comportamentul şi înfăţişarea, după poruncile Domnului şi după imaginaţia debordantă a Sfântului Dosoftei, care creează, aici, o adevărată rapsodie a apelor, sub formele/întruchipările ei cele mai diverse: de la

 

I-Apa potopitoare (şi, în acelaşi timp, ablutivă!) , care face concurenţă, întru înălţare, ”munţilor/dealurilor” (”Şi munţâi, şi dealuri nalte”) – iar în întindere ”luncilor/şesurilor” (”Va fugi din deal la luncă(…)S-or ivi, şi şesuri late”) - dar, mereu, ”între hotarele” ECHILIBRULUI şi ARMONIEI COSMICE DUMNEZEIEŞTI! – apa cea proteică, precum Păsări-Lăţi-Lungilă, este şi rămâne, veşnic, precum întrega Creaţie, sub Porunca-Logos/Rânduială a Demiurgului; apoi

 

II-apa însăşi devine expresia HOTARULUI-STYX – a dedublării fiinţiale, dar şi a dedublării cunoaşterii (cunoaştere a lumii spiritual-CUVÂNT DEMIURGIC, lume invizibilă/atotcuprinzătoare, dar atotputernică şi optim-dinamică! - şi cunoaştere a lumii terestre, material-vizibile, a ”locului” – care, şi el, este predestinate/poruncit, vizibil prin efecte, invizibil prin lucrarea ascunsă/tainică, întru Demiurgia ŢESĂTURII Cosmice Dumnezeieşti-Valahe – ”URZIREA”: ” Pre locul ce sunt urzâte” - şi menirea lor este să păstreze şi, totodată, să modifice, la infinit, formele, întru Cercul Creaţiei Divine:” Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul”; şi

 

III-APA adâncă a reflectării Cunoaşterii Nemărginirii Profunzimilor Dumnezeieşti: ” tăuri” – dar şi

 

IV – APA CURGERII TIMPULUI, printre stavilelele şi provocările munţilor: ”cură printre munţ răuri” – dar este şi

 

V-APA ”ADĂPĂRII”/AGAPEI (Eros-ul AGAPÉ-ul  împărtăşirii Lui Dumnezeu-HRISTOS şi întru Dumnezeu-HRISTOS/ÎNVIEREA, a întregii omeniri terestre, prin  îngerii-”adăparea colunilor” (simboluri ale Sfântului Duh); APA, ca transpunere a Eros-ului Hristic (EROS AGAPÉ), este APA ECCLESIEI / ADUNĂRII întru DUMNEZEU ”(G)HOARBA”/SFATUL ÎNGERILOR / PĂSĂRI,  CU OAMENII CEI CĂZUŢI [DEVENIŢI-FIARE] (cu efecte, cum am mai afirmat, mai sus, taumaturgico-cathartice!): ” ”De să toate heri adapă/(…) Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă”. Şi, în fine, conform preceptelor spirituale ale daco-valahilor:

 

VI-APA ORFICĂ, şi, deci, FERTIL-ÎNVIETOARE/REARMONIZATOARE: ” La părău ce vin să soarbă (n.n.: păsările-îngeri!),/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte”.

 

Îngerii-Păsări vin la Izvorul FIINŢĂRII LUMII, vin/se revelează din mistica lor celestă, din toiul nevederii lor  profunde (”gauri”), vin din jurul Lui HRISTOS-PIATRA-CHEIA DE BOLTĂ (”De prin pietri, de prin gauri”) – pentru a elibera-slobozi ORFISMUL-LOGOS DIVIN în formă celestă/CÂNTEC, dar şi în forma perceptibilă a ”glasului” Îndemnului-Chemării Lui Dumnezeu: ” Slobod cântece şi glasuri”. Consecinţa percepţiei, de către Neamul Valah, a legilor lui Orfeu-HRISTOS – este HIEROFANIA ROUREI, urmată de ”puhoiul /potopul cel bun”, care inundă cu Lumină Duhul Valah - ÎNVIEREA ÎNTRU FERTILITATE: ”Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte”.

 

VII – Mai există, în psalmul dosofteian, şi o a şaptea întruchipare funcţional-demiurgică şi estetic-mitologică a APEI: ” Şi marea, câtu-i de lată,/Şi largă, şi desfătată,/Într-însă să ţin heri multe,/Jigănii mari şi mănunte./Preste luciu de genune/Trec corabii cu minune./Acoló le vine toană/De fac chiţii gioc şi goană./Şi toate la tine caută/Să le dai hrană bogată,/Să strângă şi să-ş culeagă/Ce le-ai dat, [cu] voaie largă./Cându-ţ deşchiz svânta mână,/Atunci toată lumea i-plină/De bişug şi de dulceaţă,/Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă./Şi când ţ-ascunz faţa svântă,/Toată lumea să-nspământă.” APA-GENUNE a Cunoaşterii celor înduhovniciţi întru Hristos-Învierea.

 

APA-LUCIU al OGLINZII, deci, hotar-Styx , între lumi. APA-TEMELIA Lumii, precum este orice DEMIURG! De aceea, Hristos este sub semnul zodiacal al Misterului ACVATIC/al Tainei Eterne a Creaţiei: PEŞTELE!!!”Chitul” este Rădăcina Lumii (”rădăcină” agonică/de joc/gioc, în ambele sensuri: sensul de joc şi rostul profund, thanatic şi, totdeodată, pentru valahi, Învietor/întru ”gioc şi goană”[8]/transfigurare intens dinamică şi fertilă, întru MISTERELE SACRE (joc erotic+împreunare, întru înmulţirea minunată a Tainelor Rădăcinii Lumii!): de aceea, imaginea ”CHITULUI” este asimilată, în stihul dosofteian, cu imaginea ”MÂINII DEMIURGICE/SVÂNTA MÂNĂ” şi cu idea de POROS-PLINĂTATE/DEPLINĂTATE a Creaţiei COSMICO-ARMONICE - ”cu bişug [belşug] şi cu dulceaţă”!

 

…PĂMÂNTUL este asimilat (spre deosebire de viziunea imperialist- acaparatoare ebraică, a pământului-ca-proprietate a ”poporului ales”!) - ”FOALELOR” / pântecelui. Este expresia cea mai clară a materiei, înjosite întru Labirint!

 

Când vine vorba de ”pâinea vieţii” şi de ”vinul veseliei” (dublat de uleiul : ” oloi să-ş netezască/Faţa şi să să-ncrăvască[9]” – ULEIUL este simbol hermetic, al  legăturilor şi al păstrării punţilor-liant între/dintre  lumi, totodată, al crisalidei-lunecare în puterile regeneratoare ale Visului Sacru, în care te retragi, pentru a-ţi pregăti FORŢELE TRANSFIGURĂRII, şi din care îţi extragi ”masca” de conservare/”îmbălsămare”, sub care-ţi ocroteşti tainele de Duh Învietor!)- sacra PÂINE, pe care Hristos a frânt-o, întru împărtăşirea noastră, din trupul său,  şi sacrul VIN, care ne produce ”veselie”, pentru că este împărtăşirea cu însuşi Sângele/Duhul HRISTIC!) – Sfântul Dosoftei insistă  nu doar estetico-expresiv, ci şi întru mistica valahă: ” Că scot pita cu sudoare/Să mănânce la răcoare,/Din pământ agonisită/Pre porunca ta cea svântă”. Adică, omul, dacă se luminează întru Hristos, produce Pâinea-ca-Izvor-al-Focului/HRISTOS! Sudoarea este expresia  transfigurării, prin efort spiritual, a Trupului în DUH! ”A mânca la răcoare” (după ”sudoarea” muncii de transfigurare!) semnifică îmbinarea ”demiurgiei divine-FOC”, cu raţiunea lucidă a făuririi formelor perceptibile şi, cum este şi firesc, într-o re-demiurgie de lume care abia se pregăteşte de Zborul Înapoi! – a Lumii (încă) PROTEICE. Valahul Creştin-Ortodox ştie, deci, să agonisească, prin credinţă, smerenie şi rugă, din pământul înjosirii, ROADELE-PÂINEA ÎNVIERII/ÎNĂLŢĂRII!

…Care este concluzia ”CUSTULUI” / VIEŢII/VIEŢUIRII omeneşti, în genere, şi valahe, în special? ”Şi ţ-voi CÂNTA, Doamne,-n viaţă,/În CUSTUL mieu, cu dulceaţă,/CÂNTA-ţ-VOI,/Dumnezău svinte,/Domnului mieu de mainte./Pănă ce voi fi cu viaţă,/Îţ VOI CÂNTA fără greaţă”.

ARMONIA-”Dulceaţă” şi, înainte de toate, ”CÂNTEC”/Orficitate Majoră!!! În numai şase versuri, cuvântul ”CÂNTEC” apare de nu mai puţin de TREI ORI! Şi se sugerează că acesta, CÂNTECUL, este şi exerciţiul vieţii, şi finalitatea vieţii creştine (creştinismul şi buddhismul fiind religiile care caută, cel mai intens, ARMONIA, ca sens al Fiinţei şi Cosmosului!): ”ţ-voi cânta”, ”cânta-ţ-voi” şi ”îţ voi cânta”. Toate sunt forme de viitor!  -  deci avem de-a face cu ESENŢA  NOULUI  LEGĂMÂNT, care, fireşte, la valahi, nu poate fi decât Echilibrul Armonic, întru Veşnica ÎNVIERE!!!

Şi care vor fi consecinţele, pentru valahul creştin ? ”Şi să-ţ placă, Doamne svinte,/Bietele mele cuvinte,/Să mă bucur în tot bine/De Dumnezău, cum să vine,/Ca să pieie cu ocară/Toţ pizmaşii tăi din ţară./Şi ceia ce-s fără lege/De pre pământ să vor şterge,/Să nu scape nice urmă,/Ce să-i ştergi dintr-a ta turmă”.

 

Adică, OPERA DE EXORCIZARE,  cu efecte apotropaice/taumaturgice: atât ”pizmaşii”  (ucigaşii de IUBIRE!), cât şi ”cei fără de lege / nelegiuiţii” (cei situaţi, deci, pe poziţii ANTI-LOGOS DIVIN!) sunt la fel de vinovaţi, în faţa Creatorului Armoniei Cosmice! Pentru că Legea Cosmosului nu poate fi decât ARMONIA! Iar cine nu înţelege aceasta, să facă bine să iasă din PLANUL DIVIN: ”să nu lase urmă” şi ”să fie şters din turmă”.

 

O teologie atât de intens şi dinamic-expresivă, încât, chiar dacă norodul din biserică nu înţelegea semnificaţiile metafizice  -  nu putea, în schimb, să uite imaginile vii, ale Lumii Psaltice Dosofteiene, create prin CUVÂNTUL-DEMIURG!) -  care Lume Psaltică/Logos Poetic, minune! – se identifica şi cu mentalul lor, şi cu graiul/vocabularul lor!

 

…Curat minune, cu acest Mitropolit ONOMATURG, Mitropolit  al Logos-ului Poetico-Armonic – căci el, Dosoftei, cel dintâi,  a extras, conştient şi euharistic, ARMONIA-POEZIA, din limba conservată ”popularo-folcloric” (!!!) a norodului/Neamului Valah - LOGOS-UL ŞI NOIMA ŞI ROSTUL TRĂIRII VALAHE  - pe care l-a închinat, apoi,  cu infinită smerenie, spre transfigurare metafizic-creştină, AMINULUI-EMINESCU!!!

***

 

 

 

PSALTIREA DOSOFTEIANĂ: ÎNTRE TRADUCERE, COMENTARIU ŞI RE-CREARE A  PSALTIRII  DAVIDIANO-VETEROTESTAMENTARE

 

Aparent, în Psaltirea dosofteiană avem de-a face cu prorocirea unei apocatastaze, în care sunt angajate (ca în orice viziune maniheistă, care se respectă!), două forţe spirituale antinomice:

 

1-”cei buni şi drepţi”, care sunt creştinii (de fat, CREŞTINII ORTODOCŞI!) - şi care au parte, datorită bunei lor situări spirituale, de: 

 

a-”la inemă mângâiere” (cf. psalmul dosofteian  93, p. 185),

 

b- ”veselirea sufletului” (cf. ibidem),

 

c-”grai/grăire cu blândeţe” (cf. psalmul dosofteian 94, p. 186),

 

d-”colaci grămadă”/PÂINEA VIEŢII ŞI A ÎNVIERII VEŞNICE (cf. psalmul dosofteian  95, p. 187),

 

e-”cinste şi voie bună” (cf. ibidem),

 

f-”bucurie în dumbravă”/în Grădina  Rai (cf. ibidem),

 

g- ”fericire cu teamă de Dumnezeu” (n.n.: numai cel ce trăieşte întru respectul faţă de Legile/ Nomotismul  Cosmos-ului / Echilibrului Cosmic poate avea parte de bucuria cea veşnică şi neîntreruptă/netulburată!: ”ferice de omul ce n-a merge/În sfatul celor fără de lege” – psalmul dosofteian  1, p. 13),

 

h”plată bună de la Dumnezeu” (cf. psalmul dosofteian 2, p. 14), ”povaţa-Dumnezeu” – cf. psalmul dosofteian 3, p. 16),

 

i-”miluire dumnezeiască”, pentru că sunt conştienţi de slăbiciunile proprii spirituale, şi dornici de îmbogăţire spirituală, întru Centrul Cosmico-Nomotic-DUMNEZEU LOGOS-UL CREAŢIEI (”mişelul ce te doreşte” – cf. psalmul 4, p. 17)  etc. –

 

…într-un cuvânt, cei buni şi drepţi” au parte de Victoria Duhului Creştin al Luminii/Iubirii : ”CREŞTINĂTATEA SĂ SE PROSLĂVEASCĂ” (cf. psalmul dosofteian 52, p. 103).

 

2-ceilalţi, care nu acceptă Nomos-ul Iubirii, Milostivirii, Dreptăţii-ca-Lumină/Desfătare – sunt numiţi ”păgâni” (la Sfântul Dosoftei, noi opinăm că este vorba de starea de impotenţă sau/şi de încăpăţânare întru orbirea spirituală: şi, în acest caz, ”păgânii” este denumirea nu doar pentru turci, ci pentru toţi cei care nu vor să-l recepţioneze pe HRISTOS-LUMINA LUMII şi CALEA/CĂLĂUZA LUMII! - şi, atunci, cercul se lărgeşte serios, în ce priveşte războinicii angajaţi în apocatastază: pot fi incluşi, aici, chiar şi creştini romano-catolici, de felul polonezilor, care au jefuit moaştele Sfântului Ioan cel Nou, de la Iaşi! - şi pot fi incluşi chiar şi creştin-ortodocşi, de soiul lui Constantin Cantemir, cel care rău le-a  dorit şi le-a făcut tuturor celor luminaţi întru Duh, din Valahimea Moldovei – noroc că a avut compensaţie, pe lumea cealaltă, pe Duhul feciorului său-DIMITRIE Cantemir, mult mai drept în comportament şi incomparabil mai luminat decât tatăl-Cantemir CONSTANTIN!) – vor avea parte doar de:

 

a-”scârbă/greaţă” (n.n.: stare care sugerează, aici, NEMULŢUMIREA/NEÎMPĂCAREA  DUHULUI – dar ea poate fi a ”păgânilor”: ”scârbă lungă” – cf. psalmul 92, p. 178 – dar şi a celui drept, dar nemulţumit întru Duh, de greşitele făptuiri ale semenilor nesăbuiţi, care creează, pentru ţară, ”iadul” – care va funcţiona, temporar, spre experimentare  spirituală şi îndemn la acţiune altruist-patriotică, şi pentru ”cei drepţi”, dar care, accidental/incidental, îşi mai ”strâmbă piciorul”, sau nu sunt suficient de intensivi, în lucrarea de exorcizare a răului din ţară: ”Şi cu inemă amară/M-ar sorbi iadul din ţară./Ce când văz că mi se strâmbă/Piciorul, să-m facă scârbă” – cf. psalmul dosofteian 93, p. 184),

 

b-de ”viclenire”/trădare, ca parte a comportamentului/karmei lor deficitar/e, prin care se cantonează în zona ”iad” şi ”pierzaniei/uitării”, ca scoatere afară a lor, din Planul Divin al Fiinţării şi Făptuirii Cosmice/respingere a Luminii/Revelaţiei Divine (”Şi dup-a lor viclenie/Vei pierde-i, să nu să ştie” – cf. ibidem),

 

c-de ”sminteală/smântă/strâmbătate”, care tot împotriva lor, precum bumerangul, se îndreaptă (”Că sunt îmbrăcaţ din strâmbătate/Cu vicleşug de păgânătate” – cf. psalmul 72, p. 138),

 

d-de uscare (”Toată laturea uscată/Veniţ să-i cădem cu jele/Să ne ierte de greşele ” – cf. psalmul dosofteian  94, p. 185),

 

e-nu mai pot comunica, după ”smântă”,  cu Dumnezeu, ci doar cu dracii, care sunt, deja, înăuntrul lor  (”Că dintr-înş le răspund dracii,/Cându-ş închină colacii” – cu alte cuvinte, ”păgănii” sunt, de data aceasta, clar numiţi/identificaţi de Sfâbntu, Dosoftei, nu turcii, ci…IPOCRIŢII, care se dau, şi ei, creştini/”închinători ai PÂINII VIEŢII ŞI LUMINII”, dar ei, de fapt, sunt închinători dracilor şi ”bozâlor”/idolilor! – cf. psalmul dosofteian 95, p. 187),

 

f- în fine, ei sunt şi se duc cu PRAFUL/PLEAVA (să nu-l uităm pe AMINUL-EMINESCU: ”peste-un ceas, păgânătatea e ca PLEVA vânturată!”), SE SPULBERĂ, adică dispar, deosebiţi/despărţiţi, prin Voie Divină, de GRÂUL ÎNVIERII ÎNTRU DUH (din proprie vină, prin proprie mână!) din cosmosul Luminii Iubirii (”Iară voi, necuraţâi, ca pleava,/Desârg veţ cunoaşte-vă isprava. / Când s-a vântura dintr-are pravul,/Vă veţ duce cum să duce pravul,/Şi cu grâul n-iţ cădea –n făţare,/Ce veţ fi suflaţ cu spulbărare” – cf. psalmul dosofteian 1, p. 13).

 

Iată că, practic, nu e vorba de o simplă apocatastază, ci Sfântul Dosoftei oferă, prin PSALTIREA VALAHĂ A VALAHILOR  - o  viziune CREŞTINĂ, ”ioanică”, a  a APOCALIPSEI – în faţa căreia vălurile şi măştile vor cădea de pe feţe, şi se va alege GRÂUL de NEGHINĂ, chiar şi (poate chiar: MAI ALES!) -  între creştinii făţarnici şi ipocriţi…!

 

…Să revenim, acum, la aşa-zisa teorie a ”traducerii dosofteiene” a PSALTIRII DAVIDIENE  (aşa-zisă ”traducere” în fel şi chip cântărită şi socotită, de fel şi soi de critici şi criticaştri!).

 

Opinia  noastră este că Sfântul Dosoftei nu a tradus, în sensul clasic al cuvântului, decât, CEL MULT (?!),  ultimul psalm al Psatirii Davidiene – psalmul 151, cel ”în proză ritmată”. Dar această excepţie este (cel puţin, la o primă vedere!) tocmai semnul de despărţire: semnalează, pentru cei greu-încrezători, tocmai elementele de contrast, dintre ceea ce înseamnă a urma linia ideatică, imagistică şi verbală, a textului străin, şi liniile inivaţiei revelatorii, ale Psaltirii Valahe. Pentru a se observa, astfel, cu ochiul liber, distanţa astrală, care separă maniera sa inspirată, din psalmii 149+1 – de maniera în care, încă de la începutul Psaltirii sale, a renunţat, conştient, volitiv şi revelat-inspirat, cvasi-ostentativ, la modelul-suport de îndemn la/spre  lucrarea sa, complet originală (modelul-suport al Psaltiri Davidiene).  Sfântul Dosoftei face special acest lucru (semnalarea diferenţei celor 149+1  psami, de ultimul psalm, de esenţă davidiană, 151) - ca un semn de reverenţă convenţională, prin care salută Psaltirea care i-a dat impulsul/îndemnul revelat, al  CREAŢIEI ORIGINAL-PSALTICE VALAHE şi, prin ea,  a  ŞANSEI PSALTICE VALAHE!

 

…Iată, în paralel, cele două texte – cel al Psaltirii Davidiene şi, respectiv, cel al Psaltirii Dosofteiene:

 

I-”1-Cel mai mic între fraţii mei eram:ERAM CEL MAI TÂNĂR ÎN CASA PĂRINTEASCĂ ŞI PĂŞTEAM OILE TATĂLUI MEU.

2-Mâinile mele au făcut întocmai organul şi degetele mele au întocmit psaltirionul.

3-Cine oare m-a vestit Domnului meu? Domnul singur m-a auzit.

4-Trimis-a pe slujitorul său şi m-a luat dela oile tatălui meu, şi m-a miruit cu mirul cel sfânt al său.

5-Fraţii mei erau frumoşi şi mari, dar Domnul n-a binevoit să-I aleagă pe ei.

6-Eşit-am eu întru întâmpinarea străinului şi acela m-a blestemat cu idolii lui.

7-Dar eu, smulgându-i sabia, i-am tăiat capul şi-am spălat ruşinea poporului meu ” (cf. psalmul davidian 151, p. 634.

 

Iată şi varianta-traducere (?!) a Sfântului Dosoftei:

 

II-”Mic eram între fraţii miei şi mai tânăr în casa părintelui mieu. Păşteam oile părintelui mieu. Mânule mele feceră organ şi degetele mele încheiară psăltire. Şi cine va da ştire Domnului mieu? Sângur Domnul, sângur va auzî. Sângur au mânat pre îngerul său şi m-au scos din păstoriile oilor părintelui mieu, şi m-au pomăzuit cu oloiul sămnării sale. Fraţâi miei cei buni şi mari, şi nu bine vru într-înşii Domnul. Ieşit-am în tâlnişul inoplemenicului, şi mă blăstămă cu idolii săi. Iară eu zmulş de la dânsul sabia de l-am descăpăţânatu-l, ş-am rădicat ocara de pre fiii lui Izrail ” – psalmul dosofteian 151, p. 285.

 

Pe când citeam noi acest psalm, ne-am dat seama că nici acesta nu poate fi traducere a psamilor davidieni, ci o punere în scenă, cu măşti davidiene, a PARABOLEI DESPRE NAŞTEREA ŞI ÎNVIEREA PSALTIRII VALAHE! Dacă ar fi fost traducere, având în vedere că textul este în proză ritmată, Sfântul Dosoftei ar fi respectat numerotarea versetelor! Or, tocmai asta nu face Sfântul nostru Dosoftei!

 

Şi, deci, urmând acest semn, noi propunem citirea psalmului 151 ”în cheie” parabolică – urmărind, astfel ”istoria ieroglifică”, de la Revelaţie şi până la Parabola Revelaţiei (de la Cuvântul înainte, până la psalmul 151:

 

-REVELAŢIA: ” Cu cuvântul cel dintăi Domnul Hristos face îndemnoş pre jidovi, cătră ascultarea svintei evanghelii, IARĂ CU CEL DE-AL DOILE LE DĂ GROAZĂ PENTRU CEI ÎNDĂRĂTNICI.(…) Va să zâcă că beserica  cea din limbi, carea era stearpă de darul lui Dumnezău, au născut cuconi de la Hristos, mirele său, cele 7 taine şi 7 daruri a Svântului Duh, IARĂ CEA CU CUCONII MULŢ, ADECĂ BESERICA LEGII VECHI [CAREA SĂ ZÂCE UMBRĂ LEGII ADEVĂRATE] AU SLĂBIT Ş-AU STERPIT DE TOT HARUL LUI DUMNEZĂU, PENTRU NE-ASCULTAREA CUCONILOR EI, carea mainte era plină de darul lui Dumnezău cu proroci şi apostoli. <<Piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului>>. ACESTA CUVÂNT SĂ MUTĂ LA DOMNUL HRISTOS, CĂ NU-L BĂGARĂ ÎN SAMĂ JIDOVII, CĂLCĂTORII LEGII, ce svinţia sa stătu cap unghiului legii vechi şi legii nouă, de le împreună îmbe, că svinţia sa este cap svintei beserici, miresii sale”.

 

a-Deci, ”jidovii”  (”fraţii mari”) au produs (prin îndărătnicia refuzului Revelaţiei!)  ”stârpirea” Logos-ului Divin!

 

b-Era nevoie, deci,  ca ”fratele mic” (dar cu funcţie esenţializantă, de  Potir GRAAL al al Esenţei Divine!), Harap-Albul Logos-ului HRISTIC, să preia funcţia re-fertilizării/RE-ÎNVIERII Logos-ului Divin.

c-De observat folosirea cuvântului ”părinte”, în locul davidianului ”tată”: este, din nou, semn al despărţirii esenţiale, în Manieră Spirituală Valahă, de Psaltirea Davidiană! Numai ”părintele”, ca născător întru Duh, ca Spiritus Rector (”PĂRINTE” este un denominativ EXCLUSIV pentru o CĂLĂUZĂ  INIŢIATICĂ! - “părinte” i se spune unui ocrotitor ALES  DE CĂTRE CEL OCROTIT („întru deplină luciditate nădăjduitoare!” – şi, de aceea, dacă, eventual, el/”părintele”  coincide, întâmplător, cu „tatăl” - acel „tată” nu poate fi denumit „părinte” decât de către un fiu care şi poate justifica, argumentativ şi întru percepţie de Duh,  de ce crede că îi poate fi ŞI „părinte”!), TOTDEAUNA EL/PĂRINTELE  JUSTIFICĂ ÎNCREDEREA CELUI CE-L ALEGE!!! - deci nu coincide, nicicum, cu funcţia de tată biologic: numai unui tată i se poate alătura, deseori, determinantul de „vitreg”, NICIODATĂ UNUI PĂRINTE!!! – şi „părintele”este, TOTDEAUNA, un  „ales” blând, înţelept şi călăuzitor / îndrumător întru lungă, grea şi revelator-iniţiatică străbatere a căii Vieţii celui care simte nevoia de a se pune sub ocrotire / călăuzire de „părinte”!),  poate avea funcţie de CĂLĂUZĂ ÎNTRU VEŞNICIE, pentru că tatăl  biologic nu ştie, decât uneori şi nicidecum totdeauna! -  să îndrume copilăria şi tinereţile unui fiu (DACĂ ştie, DACĂ poate: uneori, nu e în stare să se achite nici de acest minim necesar de acţiune/funcţiune!). Ritualul maturizării este finalizat cu desprinderea familiei noi (în speţă, creştinismul!), de familia veche şi cu prejudecăţi şi încăpăţânări întru orbire spirituală (în speţă, închinătorii falşi, la ”bozii” Vechiului Testament!).

Vârsta maturităţii spirituale este şi vârsta ruperii de influenţele nefaste ale Legii Vechi-“tatăl”  (în sensul de ”sterpe”, ”fără coconi”-urmaşi de/întru  Duh), după vorba Lui Hristos –Dumnezeu, care vorbeşte despre Noua Familie, în care tatăl-Legea Veche  este părăsit pentru ”părintele Duhului”-Dumnezeu Cel Viu-HRISTOS-LUMINA LUMII:

”Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (cf. Evanghelia dupa Matei 10, 32-35; 37-38;).

d-”Oile părintelui mieu” sunt învăţăturile religios-spirituale ale vechimii şi funcţia de PĂSTOR, în acest caz,  este legată tot de Legea cea Veche-”fără de coconi” ai Duhului – care se manifestă într-un spaţiu ne-nomotic, în pericol de a deveni Anti-Logos (precum ne-nomotice sunt câmpiile fără de hotar!).

 

e-”Mânule mele (care) feceră (din nou, o inovaţie morfologică, împrumutată din limbajul popular: perfectul simplu arhaic ”făcură”!) organ, şi degetele (care) încheiară psaltire” sunt metafore ale POTENŢIALULUI REVELAT-ORFIC, al Sfântului Poet Valah Dosoftei, căruia i se cere, în această formă alegorică şi metaforică, să-şi părăsească ”oile” (adică, funcţia exclusivă de preot al legii davidiene) - şi să devină VESTITORUL  LEGII  NOI, Cântecului/Poeziei Noi, întru NEAMUL VALAH şi pentru POPORUL/VALAH: Revelatorul ”PSALTIRII CU DULCEAŢĂ”!

 

f-”Părintele” nu are nevoie să fie anunţat despre schimbarea funcţei sale, pentru că tocmai ”Părintele” i-a încredinţat-o :       ”Sângur Domnul, sângur va auzî. Sângur au mânat pre îngerul său şi m-au scos din păstoriile oilor părintelui mieu, şi m-au pomăzuit cu oloiul sămnării sale”!

 

”Oloiul”/ULEIUL (cum şi “MIEREA/STRIDE/STREDE”, a cărei funcţie am analizat-o mai sus[10]!) este factorul hermetic al Punţii / Liantului, care va lega, mistic, vechea sa fiinţă întru Lege, de noua sa Fiinţă-întru-LEAGEA NOUĂ/ORFICO-PSALTICĂ, prin care se restabileşte MISIUNEA NEAMULUI VALAHILOR (misiunea de ”CANDELĂ” a tuturor Neamurilor Pământului)!

 

g-”POMĂZUIREA” este semnul Revelaţiei: ”a pomăzui” înseamnă a-l unge cu mirul sfânt al funcţiei de PONTIFEX-FĂCĂTOR DE PODURI! ACEASTA este adevărata PREOŢIE/PĂSTORIE a Sfântului Dosoftei - şi, anume, să devină Revelatorul  Cel din Casa Neamului Valah. ”Sămnarea” este, de fapt, ”ÎNsemnarea”, punerea Semnului Sfânt Înăuntrul Duhului său, pentru a fi recunoscut, de către toţi (inclusiv de către Tatăl-PĂRINTE!),  ca Stăpân-Iniţiat întru Hristos-Dumnezeu şi Călăuză, întru Noua Psaltire – Psaltirea Orfică a Neamului Valah. De această NOUĂ PSALTIRE va trebui, de acum încolo , să asculte ”fraţii mari” (şi sterpi/stârpiţi, întru Duh!), pentru a se desprinde de Vecjea Lege, aceea care-i face ”inoplemelnici” (străini/venetici, faţă de Casa Lui Hristos-Dumnezeu-REVELAŢIA!), pentru că, dacă ar rămâne la nivelul spiritual al  Legii Vechi, ar rămâne, de fapt, la nivelul spiritual al Idolilor-”Bozi”!

 

h-Metoda prin care va trebui să-i trezească, spre Noua Revalaţie, a Noii Legi, pe ”fraţii mari”, este aceea folosită de către Maestrul-SPÂNU, în raport cu Cel-în-Curs-de-Iniţiere: cu Harap-Alb. Pentru a-l desprinde de vechiul nivel spiritual, al Ucenicului Iniţiat, şi a-l aduce la Noul Nivel, cel al Familiei Cosmice a Iniţiaţilor (”Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor şi Crăiasa zânelor, minunea minunilor din ostrovul florilor! crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în seamă băgaţi” – cf. Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb) şi la ÎNVIEREA FĂPTURII SALE DE DUH - este nevoie de ”descăpăţânarea” prin FULGER TRANSFIGURATOR-SABIE!

 

…Aşa cum se copilesc-eliberează (prin ”decapitarea” /tăierea uscatelor/secătuitelor/stârpitelor capete de plantă, cu seve istovite/non-fertile!) sevele noi, la pătlăgelele roşii-solare, spre o nouă generaţie de fructe solare, din nou orientată spre Cerul Divin al Creaţiei! - şi superioare calitativ!

 

***

 

 

 

…După cum am afirmat şi demonstrat, în repetate rânduri, mai sus -  Sfântul Mitropolit Dosoftei nu traduce, pur si simplu, PSALTIREA DAVIDIANĂ – ci o Poetizează, la modul CREŞTIN-ORTODOX. Dar, în primul rând, Sfântul Dosoftei RE-CREEAZĂ PSALTIREA – SPECIAL PENTRU LINIŞTIREA ŞI LUMINAREA DUHULUI VALAH!!!

 

Ca ”ŞANSĂ PSALTICĂ”, de MODEL DE RUGĂCIUNE ŞI SLĂVIRE/ÎNŢELEGERE A ESENŢEI DUMNEZEIEŞTI-ORTODOXE,  pentru MÂNTUIREA  Duhului Valahilor.

 

E adevărat că PSALTIREA DAVIDIANĂ îi serveşte, Sfântului Dosoftei,  DE SUPORT IDEATIC, DAR NU ŞI RELIGIOS, IMAGISTIC ŞI MORAL! -  al RE-CREAŢIEI PSALTICE.

 

Mai departe, putem să afirmăm, cu toată convingerea, aşa cum o face şi George Călinescu: ”Tălmăcirea este aşa  de liberă, încât foarte adesea înfăţişează o variantă lirică, în jurul textului” – cf. George Călinescu, Istoria literaturii române – de la origini până în prezent, Minerva, Bucureşti, 1982, capitolul Epoca veche – secolele XVI-XVIII, Începuturile. Literatura de Ev Mediu întârziat, p. 49.  Da, aici are dreptate criticul şi istoricul literar român: avem de-a face cu nişte comentarii lirice, PE MARGINEA psalmilor davidieni.

 

Chiar dacă unii vor susţine, în continuare, că Mitropolitul Dosoftei  a tradus, in stihuri, Psaltirea Davidiană – noi vom opina, în continuare ŞI PÂNĂ LA CAPĂT, că Psaltirea DOSOFTEIANĂ este o re-creare a însuşi Duhului Psaltic – întru VALAHISM-VALAHICITATE!!!

 

…De ce şi cu ce argument? Unele (destule!) argumente au fost aduse, deja (zicem noi), prin toate analizele facute de noi, asupra textului dosofteian.

 

Cu altele ne vom învrednici, cu Voia Lui Dumnezeu, şi în capitolul de faţă.

 

În primul rând, trebuie să accentuăm că însăşi limba şi expresia dosofteiană, din Psaltirea Dosofteiană, nu concordă, DELOC, cu acelea ale Psaltirii Davidiene.

 

Nimic din stranietatea, sobrietatea neguros-mistică, apropiată de sinistru şi de ameninţător, a Psaltirii Davidiene!

 

La Dosoftei, fiecare început de psalm nu este începutul unui ritual solemn şi înţepenit -  ci este o ELIBERARE SPIRITUALĂ, o veritabilă STARE DE BUCURIE, în actul de a comunica, prin RUGĂCIUNE ( omeneşte, cuviincios  şi smerit, fireşte!), cu DUMNEZEUL TĂU, cu DUMNEZEUL ÎNTĂRIRII DUHULUI VALAH ŞI AL ÎNŢELEGERII DUHULUI ŞI NEAMULUI VALAH! -  iar nu o încifrare şi nu o crispare mistică şi vaticinară egoistă şi întunecată, precum la psalmii davidieni:

 

1-”Rugaţ Domnul şi-l strigaţ pre nume”  (psalmul dosofteian 104, p. 206) – nu este DELOC echivalent cu mistica veterotestamentară, de a-l numi pe Dumnezeu-Iahwe, cu numele lui secret, de nouroasă taină neliniştitoare la culme, chiar explozivă: ”Lăudaţi pe Domnul şi chemaţi numele lui” (psalmul davidian 104, p. 612). La Dosoftei, ”strigarea pe nume” devine un soi de familiaritate non-mistică, ci apostolică (în Duhul Lui Hristos-Dumnezeu, Cel Care le zice apostolilor săi: ”De acum încolo nu vă mai numesc slugi, cpci sluga nu ştie ce face domnul său; ci v-am numit prieteni , pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am arătat vouă” – Ioan, 15, 15, p. 1221”). Omul Valah-Ortodoxîşi strâgă Dumnezeul, ca pe un apropiat, prieten şi Frate mai Mare, care-I ştie, dinainte, toată viaţa şi tot necazul şi ştie că nu-l va lăsa de izbelişte, niciodată, ci-l va ajuta, şi-l va îndemna să-şi crească credincioşia, pentru a-şi creşte, astfel, forţele de comunicare cu IZVORUL TUTUROR FIINŢELOR şi cu IZVORUL TĂMĂDUIRII FIINŢEI CĂZUTE, din OM!

 

2-Sau începe psalmul dosofteian ca o parabolă, ori ca o ghicitoare, sau ca o ”poveste a vorbei” antonpannescă (şi la crearea acestei senzaţii-stări sufleteşti ajută, enorm, versificarea dosofteiană!): ”Zâsă întru sine cel fără de minte (…) Căci tu, Doamne svinte, în ruda direaptă/Ţ-gătez lăcuinţa, carii drag te-aşteaptă” (psalmul dosofteian 13, p. 30)…  Formularea aceasta sfătoasă (care aminteşte mai curând de Anton Pann şi de Vasile Alecsandri!), în care Dumnezeu îşi pregăteşte, ”cu drag” (deci, ”cu dragoste”,  iubindu-ne pe toţi cei creaţi de El - iar nu clocind sinistru, în cerurile sale reci şi pustii,  vreun  etnocid, sau genocid, ori, chiar, un terracid!) ”lăcuinţa” (ca o gazdă şi un gospodar mare/cosmic, ce este!), pentru cei drepţi -  nu mai are nimic ameninţător în ea, ci este doar mustrător-pilduitoare, chiar mucalită – faţă de isteria epileptoidă davidiană, încrâncenată şi cu spume la gură : ”Zis-a cel nebun, în inima sa: Nu este Dumnezeu (…)Atunci se vor umplea de groază, unde nu e groază, când se va arăta Domnul, în neamul drepţilor?” (psalmul davidian 13, p. 566).

 

 

3-Îl întreabă,  la modul invocator-“strigat” (“strigătul” dosofteian are semantică vitalist-impetuoasă, mai curând decât exasperată!),  pe Dumnezeu, tocmai pentru ca SĂ SE ELIBEREZE PE SINE (”Cătră Domnul, când am scârbă,/Strig DE-M IA GREUL DIN GÂRBĂ” – cf. psalmul dosofteian 119, p. 247), de necunoaştere, şi să se bucure de aşteptata, cu tare nădejde, LĂMURIRE DIVINĂ: ”Doamne, cine ş-va face /Lăcuinţă de pace,/Să şază-ntr-a ta casă,/ În măgura cea deasă?”  (psalmul dosofteian 14, p. 31). Deci, Dumnezeul ăla al nostru e colo, uite-l! – stă  pe măgură! – …iar nu este unul sanchiu, mofturos şi mereu să-i tune şi să-i fulgere,  înfundat, undeva, în vârf ameţitor de munţi, între nori de bezne, sau ascuns, ostentativ, în nori înflăcăraţi şi în ruguri de foc – cum se sugerează, prin psalmii davidieni: ”Doamne, cine va locui în lăcaşul tău, sau cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al tău?” (psalmul davidian 14, p. 567).

 

Răspunsul, după aşa o formulare gomoasă, cu un ritual sinistru, ca la Madame Tusseauds, ar fi de aşteptat să sune cam aşa: ”NIMENI! Doamne, fereşte!!!”

 

4-Şi omul Dosoftei se adresează Lui Dumnezeu ca unui bun vecin, căruia poate, orişicând, să-i împărtăşească remarcile sale, şi observaţiile de moment, şi necazurile-i amintite, aşa, într-o doară! - din vremea când stătea în portiţa de la uliţă, şi privea şi cântărea trecătorii, din ochi şi din mintea-i scormonitoare şi cam clevetitoare – dar, oricum, fără să se teamă, nicio clipă, de faptul că va fi luat în râs de către vecinul său -  sau, Doamne, fereşte! – trăsnit de mânia cerească, venită de pe acoperişul casei vecinului său. Iar nădejdea de pedepsire a ”pizmaşilor” (duşmanilor iubirii) este una exprimată, într-o doară, la modul conjunctiv, dar şi un imperative lendevos, cu nuanţe prezumtive: poate că te vei scula/deranja, poate că nu! - dar nu face nimic, nici dacă nu te vei scula/deranja, de la locul tău cel bun, de obsevator, din portiţa raiului – e bine oricum, pentru că Te ştiu, pe tine, Dumnezeul meu vecin, aproape, şi asta mi-e destul, şi grozav ce-mi încălzeşte sufletul: ”Doamne, ce să înmulţâră//Ceia ce mă trag cu pâră (…)/Şi le dă bătaia-n gârbă (n.n.: cum zicem noi, azi: ”S-o ia, şi ei, pe cocoaşă, oleacă măcar!)”/A pizmaş ce-m cearcă scârbă./Şi crâşcând să-ş frângă dinţii/În durerea sa greşiţii” (psalmul dosofteian 3, p. 16).

 

Pe când începutul psalmului davidian este o PÂRĂ strigată, cu lamento grav şi chiar exhibit/exhibiţionist, o PÂRĂ grea şi ranchiunoasă, în aşteptatrea bucuriei sadice, a vederii celor pe care nu-i agreează, făcuţi una cu pământul, de către bodigardul său personal, ”de pe etajera muntelui sfânt” - suporterul său, cel cu care a negociat şi care, deci, sub şantajul contractual, îl va ajuta, întru pedepsirea rivalilor săi personali, în mod necondiţionat: ”Doamne, cât s-au înmulţit vrăjmaşii mei! (…) Cu glasul meu am strigat către Domnul şi m-a auzit din muntele cel sfânt al lui (…) Scoală, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu! Că tu baţi peste obraz pe vrăjmaşii mei şi zdrobeşti dinţii celor răi!” – cf. psalmul davidian 3, p. 562).

 

5-Când îndeamnă la slăvirea de Dumnezeu, Sfântul Dosoftei nu vine cu ameninţări, explicite sau implicite, cu atitudini terorizante  – ci cu răgazuri şi răsfăţuri de bătrân sfătos, cu sfaturi domoale, înţelepte,  şi cu, mereu, răgazuri de tihnă a rostirii şi de mulţumire sufletească, pentru faptul că se poate revanşa, în mod cuviincios, prin recunoştinţă a Cuvântului, faţă de cel care l-a ajutat, în toate necazurile şi nevoile sale: ”Iară acmu faceţ mulţămită/Lui Dumnezău, cu rugă priimită,/Şi să-l cuvântaţ bine-n tot omul,/Şerbii toţ ce slujiţ pregiur Domnul ” (psalmul dosofteian 133, p. 258).

 

 

Iată cum sună modelul (?!) psaltic davidian: ”Iată acum binecuvântaţi pe Domnul toate slugile Domnului, care staţi în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru!” (psalmul davidian 133, p. 627)…

 

Imperios, ultimativ, arogant la culme şi obraznic, arţăgos  - cerinţa de recunoştinţă/slăvire  fiind  exprimată la modul şantajist: ”Ori îl slăviţi, robilor, ori vă dau/îi cer lui să vă dea afară din  casă, din curte, că nu-i nimic al  vostru, toate-s ale lui! – hai, căraţi-vă!”

 

Pe când valahul are bun-simţ şi măsură şi bună-cuviinţă, în toate, inclusiv în modul cum pune problema recunoştinţei faţă de Dumnezeu. El, valahul, ştie prea bine că totul este Creaţia Lui Dumnezeu – dar, totodată, este perfect conştient de bunătatea şi de generozitatea şi, mai cu seamă, de delicateţea Lui Dumnezeu: niciodată Dumnezeul Valahilor nu le va “scoate ochii”, acestora, că le-a dăruit ceva, cândva…!!!

 

6-Relaţia valahă cu Dumnezeu este una de respect reciproc şi deschis, bonom,  cordial,  cald şi viu, cu reverenţe subînţelese şi rafinate (nu ţinând de un ritual scorţos şi ţeapăn, şi nici de linguşiri infinite, plicticoase, pentru că se simte, în ele, de la o poştă, artificiosul -  şi penibile! - ci de un RITUAL AL BUNULUI-SIMŢ!), fără convenienţe şi fără stridenţe comportamentale, renunţând, aproape de tot, la tonalitatea explicit-declarativă, şi alegând o delectabilă metaforă, pentru  sentimentele şi comandamentele cosmico-nomotice (valahul înţelegând, ”cu asupra de măsură” , NECESITATEA! – dar nefăcând caz de ea, ci împlinind-o, firesc şi simplu, natural!) – ”DULCEAŢA LEGII”: ”Şi porunca ta, Doamne, cea svântă,/Este a mea în veci, ne-având smântă. /Decât toţ de ceia ce mă-nvaţă,/Ţ-AM ÎNŢĂLES LEGEA CU DULCEAŢĂ,/Că a tale mărturii cinstite/Mă învaţă şi mi-adaog minte  (…) Câtu-s de DULCI cuvintele tale, / Că-s ca STRIDEA, şi nu le-aş uita-le,/De mi SĂ-NDULCEŞTE-NTR-ÎNSE ROSTUL” (psalmul dosofteian 118, p. 241). ”DULCEAŢA” cea moldav-valahă nu lasă a se strecura, printre cuvinte, necuviinţa, violenţa,  comportamentul lipsit de eleganţă!

 

Aceste formulări valahe (din textul de mai sus – psalmul dosofteian 118) nici nu credem că sunt posibile de transpus INVERS! - în limba ebraică (de aceea, nici nu încărcăm textul nostru, cu inutile citate, din textul non-paralel [imposibil de aflat vreo paralelă de Duh, de mental şi comportamentală, între cele două texte!] -  al psalmului davidian 118!) -  în care tonul este (cel puţin, în materie de religie!) cel de cazarmă şi de piaţă. Hăruit, în însăşi esenţa Logos-ului său, cu expresiile reverenţiozităţii şi ale căldurii armonioase – ”DULCELE” valah nu are corespondent semantic, practic, în nicio limbă de pe Pământ!

 

…Dar, fie, că şi Dumnezeul dosofteian nu mai este, DELOC, unul egoist şi crâncen şantajat, de către un singur popor ! – nu mai este  un Dumnezeu  ”chitit” SĂ ASCULTE NUMAI CU O URECHE, un Dumnezeu al dezastrelor, în favoarea unei singure familii/om, un Dumnezeu ”al cutremurării şi zdruncinării munţilor şi pământului”, un Dumnezeu al ”urii, mâniei şi răzbunării”, un Dumnezeu  care scoate fum şi foc pe nări, şi cărbuni aprinşi îi ies din gură (de parcă ar fi o locomotivă ”Pacific”!),  precum balaurii, şi acest spectacol ”de sunet şi lumină” este dat de Dumnezeul ebraic NUMAI în favoarea unui singur om, fie el şi persoană regală :

 

a-”8-Şi el mi-a auzit glasul din biserica sac ea sfântă şi strigarea mea a străbătut până la urechile lui. 9-Atunci s-a clătit şi s-a cutremurat pământul, şi temeliile munţilor s-au zdruncinat şi s-au mişcat, că se mâniase Dumnezeu. 10-Fum ieşea din nările lui; din gura lui ieşea foc mistuitor şi cărbuni aprinşi ţâşneau ” etc. - cf.  psalmul davidian  17, p. 568 –

 

b-ci este un ”Dumnezeu de ţară” (”Mărturia ta-i vestită-n ţară” – cf. psalmul dosofteian 118, p. 243), un Dumnezeu al ”coconilor”/COPIILOR  celor curaţi şi luminaţi la suflet (”Lăsaţi copiii să vină la mine!”), care noi ştim că se numeşte Hristos-Dumnezeu – dar şi al TUTUROR OAMENILOR DE OMENIE: ”Lăudaţ, coconi, pre Domnul,/Să auză în tot omul” (cf. psalmul dosofteian 112, p. 226)  - un Dumnezeu cu ”milă de viaţă” (cf. psalmul dosofteian  118, p. 243: ”Fă şerbului tău milă de viaţă,/Şi-n giudeţele tale mă-nvaţă”), un Dumnezeu al Dreptăţii şi al Călăuzirii pe CALEA CEA BUNĂ A NOMOS-ULUI COSMIC ŞI DE NEAM : ”Pune-mi, Doamne, calea-ntr-a ta lege,/Şi pre dereptatea ta voi merge (…)Într-a tale porunci pre cărare/Mă-ndereaptă, c-aceea voi tare ” (cf. ibidem), căruia ţi-e drag să-i înalţi slavă, abia aştepţi să-ţi pui la treabă/”scoli” puterea de Logos, pentru că Slava lui este, de fapt, confirmarea/trezirea  PROPRIEI tale puteri  spirituale: ”Inema mea-i, Doamne, gătată,/ Mi-i inema gata de te-aşteaptă,/Ca să-ţ cânt într-a mea, Doamne, slavă./Scoală, slava mea, fără zăbavă!/Scoală-te, psăltire şi dulceaţă/Iată că m-oi scula demineaţă/Şi ţ-voi mărturisi, Doamne,-n gloate,/Cântându-ţ prin limbile prin toate, Că mila ta în ceriuri  covârşeşte/Ş-adevăra-n nori să lăţeşte” – cf. psalmul dosofteian 107, p. 218.

 

Pronumele personal de persoana a II-a singular, forma neaccentuată  (îţi) are, la Dosoftei, forma ”ţ”, dar este ataşat, cu predilecţie, nu de cuvântul anterior, ci de cel ulterior (”şi Ţ-VOI”) – ceea ce naşte şi stimulează ideea de grăbire spre Înainte şi spre mai Înalt şi spre Viitorul Duhului Uman, adică, spre Dumnezeul Tăriilor Raiului!

 

Acest imperativ, adresat propriilor puteri de înălţare a Logos-ului/SLAVĂ, întru ”CÂNTARE”/ORFISM DE NEAM, sugerat, prin forma de gerunziu, ca fiind CONTINUU/ÎNVEŞNICIT, ca HAR de NEAM (”cântându-ţ”), şi întru ”PSĂLTIRE CU DULCEAŢĂ”/ORFISM NOMOTIC / LOGOS DE NEAM: ”scoală, slava mea”, precum şi repetiţia imperativului (”scoală”…”scoală-te” – se accentuează, prin al doilea imperativ, ”scoală-te”, cu acuzativul pronumelui personal, forma neaccentuată, la final”-te”!) - personalizarea Eului Orfic al său, identic cu cel al Neamului său! ) – indică buna sa voire, iniţiativa umană, care nu mai are nevoie de stimulenţi moral-spirituali, pentru a face tot ceea ce ţine de bun-simţ, de bună-cuviinţă şi de recunoştinţă, faţă de cel care, la începuturile lumii, i-a sădit, într-însul şi în Neamul său, toate aceste Haruri de Duh ORFIC!

 

…”PSALTIRE CU DULCEAŢĂ”!

PSALTIRE  CU  REVELAŢIE  VALAHĂ,  ÎN  EA!!!

 

Mai exact:

 

1-atât EVANGHELIE VALAHĂ/REVELAŢIE A SPECIFIULUI DE DUH ŞI A MISIUNII NEAMULUI  VALAH, cât şi

 

2-PSALTIRE, REVELAŢIE A ORFISMULUI ÎNVIETOR AL NEAMULUI VALAHILOR! Neamul Valahilor va trebui să debvină ”Neam cu dulceaţă/ÎNŢELEGERE ŞI LUMINARE DE CANDELĂ”, pentru toate neamurile Pământului!

 

Care Neam va trebui să schimbe Busola Pământului, dinspe sud, către Nord/Hyperboreea!

 

Da, aceasta este imensa deosebire, dintre PSALTIREA DAVIDIANĂ şi PSALTIREA DOSOFTEIANĂ: ”DULCEAŢA”, ca trăsătură fundamental-specifică, a Neamului Valah!

 

Neamul care pricepe că ”DULCEAŢĂ” înseamnă bună-voire hristică, iubire deplină de semeni, ARMONIE întru Duh şi simţire, bună-înţelegere şi desăvârşită trezvie, către Hristos-IUBIREA! – acela va înţelege şi de ce am tot afirmat noi, obsesiv, de-a lungul prezentei lucrări, precum că PSALTIREA DOSOFTEIANĂ este PSALTIREA NEAMULUI VALAH, este RE-CREARE A PSALTIRII DAVIDIENE, şi nicidecum o simplă traducere!

 

Sfântul Dosoftei, în numele Celui Ce va veni, AMINUL-EMINESCU, face VESTIREA CEA BUNĂ, EVANGHELIA VALAHĂ – carele de către Dumnezeu le-a fost înmânată VALAHILOR: ”Ne-am trezit, întru Tine, Dumnezeule! Suntem Neamul CÂNTĂRII TALE DE SLĂVIRE/PUTERE DEMIURGICĂ A DUHULUI UMANO-DIVIN  AL PĂMÂNTULUI! Am înţeles, Doamne al măririi, ROSTULnostru de Neam al MĂRIRII Tale, carele Neam Valah a preluat, de la cei încăpăţânaţi întru ORBIRE -  FĂCLIA ORFISMULUI DEMIURGIC şi FĂCLIA MÂNTURII/ÎNVIERII DE NEAM ŞI DE DUH OMENESC AL PĂMÂNTULUI MÂNTURII”

 

”Ale Tale dintru ale Tale, acum, Doamne” – ”voroveşte” Sfântul Dosoftei, la modul Orfic, în numele Neamului său Valah, slăvindu-l pe Dumnezeu-HRISTOS, că i-a dat această Revelaţie a MISIUNII DE NEAM, aşa cum, peste două veacuri, tot Dumnezeu,  i-o va dărui, această Revelaţie, AMINULUI-EMINESCU:

 

“Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi.”  (cf.  Timpul, 2 noiembrie 1879 – articolul  Misiunea noastră ca stat ) !!!

 

Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu, cel care a dat acest articol, tot ca pe o ”PSALTIRE CU DULCEAŢĂ”, de esenţă de Duh dosofteiană, în mod definitiv şi răspicat, atât VALAHILOR, cât şi ÎNTREGULUI PĂMÂNT AL OAMENILOR:

a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);

b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să co-incidă două puncte ale mitului dacic, într-unul singur: DACIA profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian[11]). În plus, această misiune nu e propriu-zis a statului valahilor (care stat, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc). Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e MISIUNEA TUTUROR CELOR CARE NU ÎNCALCĂ DIMENSIUNILE ARHETIPULUI NAŢIONAL (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi în intesivitatea cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” - “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă] pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;

c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) - pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);

d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat - dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[12], el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi[13]: “pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare” mitică”: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) - V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);

e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării” – dar, mai cu seamă, păstrarea, spre Împărtăşire ulterioară, a CANDELEI HRISTICE: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi România istorică fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa): FUNCŢIA/MISIUNEA HRISTICĂ A RE-LUMINĂRII DUHULUI CU VEŞNICIA RAIULUI, FUNCŢIA RESURECŢIONALĂ DE DUH!

Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul Neamului Valah, ca funcţie (MISIUNE): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe - Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume - Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, - O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită - MARE!”.

 

…Da, şi Sfântul Dosoftei, în veacul al XVII-lea, şi Aminul-Eminescu, în veacul al XIX-lea (cam pe la acelaşi deceniu, al VIII-lea, al veacului lor! – 1673 – Dosoftei, 1879 – Eminescu!) au rostit, către Neam şi către Pământ, EVANGHELIA şi PSALTIREA lor ”CU  DULCEAŢĂ” -  au  prorocit despre Neamul Valah că va deveni CANDELA TUTUROR NEAMURILOR PĂMÂNTULUI, când lumina Duhului se va stinge pretutindeni în cosmos, CU EXCEPŢIA HYPERBOREEI VALAHE, de la care vor lua, TOŢI,  Împărtăşira Luminii Lui HRISTOS!!!

***

 

CONCLUZII

 

 

A nu se înţelege greşit – precum că noi n-am aprecia Poezia PSALTIRII DAVIDIENE! Nicidecum: dimpotrivă, vom afirma, totdeauna, că este una dintre cele mai mari Poezii a Lumii, în VEŞNICIE! Că nu suntem de acord cu mentalul din care a izvorât – aceasta  este cu totul altceva!

Dar ceea ce ne produce minunare, cu adevărat, este faptul că Poetul şi Sfântul Dosoftei a nimerit IZVORUL POEZIEI ROMÂNEŞTI, dintr-odată şi fără greş, total şi în mod plenar-sintetic – într-o REVELAŢIE – FĂRĂ DE NICIO ISTORICITATE A FENOMENULUI (am afirmat noi) - reuşind să creeze, astfel, un SIMILAR POETICO-SACRU, la fel de Înalt Spiritual ca şi “modelul” (cu toate că, într-o Revelaţie, nu există, cu adevărat, niciun model terestru, ci doar, aparent, o “pricină”, un “primo movens”,  ca declanşare a fenomenului sacru al  Revelării / Izvorârii Sfântului Duh!) – un SIMILAR POETICO-SACRU, zicem, al PSALTIRII DAVIDIENE - în Limba Valahilor – şi exprimând, din plin şi total, MENTALUL şi DUHUL VALAH!!!

 

Sfântul Mitropolit Dosoftei este nu doar PRIMUL MARE POET AL VALAHILOR, ci şi PRIMUL GENIU OCROTITOR POETIC, ORFIC-ARMONIZATOR (prin Duh Înalt, prin Cunoaştere Adâncă/Abisal-Demiurgică şi Vizionară, prin Revelaţie şi prin Martiriu!) DE NEAM, DE LIMBĂ ŞI DE LEGE/ORTODOXIE, AL VALAHILOR.

 

Dosoftei n-a intenţionat (şi nici n-ar fi putut!)  să ofere valahilor o Psaltire în Duhul ebraico-davidian. Ci, păstrând liniile general-tematice şi ideatice veterotestamentare şi, în speţă, psaltico-davidiene – a dorit să ofere o Psaltire în DUHUL POETIC AL ORTODOXIEI VALAHE. Şi, mai cu seamă, o carte pentru îmbărbătarea valahilor, cei aflaţi, atunci (ca şi azi, de fapt, şi aşa cum se află mereu, dintotdeauna!), în vremuri de primejduire a Duhului, în vremuri de restrişte a trupului…

 

Prin Poezia Dosofteiană, a CELEI DINTÂI PSALTIRI VALAHE, avem parte de Optima Iniţiere Orfică şi Creştin-Ortodoxă, întru Sinea Cosmico-Dumnezeiască, respectiv întru Calea spre Rai-Paradis!

ATITUDINEA PSALTICĂ  înseamnă, la Sfântul Poet Dosoftei, o slăvire deplin-armonică (rearmonizând Sinele cu Sinea Cosmico-Divină!), SLĂVIRE-REIDENTIFICARE DE SINE, din adâncul sufletului curat şi drept, nefăţarnic, ci cu adevărat minunat de Creaţia Dumnezeiască!

 

Psaltirea Sfântului Dosoftei nu este una eminamente extatică, prin atitudine a spiritului şi sufletului şi prin înmănunchierile de cuvinte – ci este o carte spiritualist-vitalistă, oferind un Model de Credinţă Creştin-Ortodoxă deplin-dinamică, întru SLĂVIREA Lui Dumnezeu, în chip de CĂUTARE a Sinei Cosmice, ca Identitate Divină/ORIGINARĂ a Omului.

 

Autorul ei, POETUL-GENIU  CEL DINTÂI (ca situare între timp şi vremi!)  AL VALAHILOR! -  nu a păstrat aproape nimic din lamento-urile, ori din osanalele cele scrise întru ek-stază cu spume şi cu ameninţări vindicative, ale mentalităţii şi Duhului ebraic (că o fi de bine, că o fi de rău – aceasta este realitatea, oferită de textul dosofteian!): acolo unde poetul psaltico-ebraic (numit fie David, ori fiii lui Core, sau Agheu, Ezechia etc…) foloseşte, în mod specific oriental, prosternarea totală sau ura cosmică – Dosoftei adoptă atitudinea de ADMIRAŢIE neprecupeţită/sinceră, SENINĂ, a Lui Dumnezeu (cel mult, de ADORAŢIE!) - şi, în loc de ură organică şi fanatică, apocaliptică – Dosoftei îmbină pasajele de resemnare şi de contemplare (amară ori senină, dar PERFECT  ECHILIBRATĂ!), cu cele de atitudine combatantă (la modul, mai curând, oratoric, de început de DEZBATERE PATRIOTICĂ).

 

Dosoftei Valahul nu poate urî – în schimb, păstrează, enigmatic (în acele vremi de cumplită decădere moral-spirituală), întreg potenţialul reactiv-spiritual, instrumentul orfic de luptător, de războinic (întru ARMONIE/REARMONIZARE A LUMII!), pentru cauza Valahă şi a Ortodoxiei - EGAL!

 

Lui Dosoftei  nu-i sunt duşmane toate popoarele ne-ebraice, ci doar… ”păgânii”. În acele vremuri, ”păgânii” erau (preponderent…) islamicii, care ameninţau fiinţa statelor europene şi, în primul rând, civilizaţia creştină europeană  - şi, înainte de toate, PE CEA CREŞTIN-ORTODOXĂ, a Răsăritului şi Centrului Europei (pe atunci nu exista Uniunea Europeană, declarat atee…!). Dacă ar fi fost vremile de azi, ori alte vremi şi alţi duşmani ai fiinţei de Neam şi ai Ortodoxiei – Dosoftei le-ar fi spus acelor noi duşmani – tot ”păgâni”! ”Păgân” înseamnă, la Dosoftei, să fii duşmanul Binelui, al Căii Drepte a Duhului Valah. Scopul în care Dosoftei ia atitudine, prin Psaltirea sa, împotriva ”păgânilor”: supravieţuirea valahilor şi a Valahismului, apărarea Ortodoxiei (unii ar fi dispuşi să afirme că doar în formă cruciată, iar nu pentru că Ortodoxia cea Autentică chiar are nevoie de anume popoare, pentru a fi apărată…: Dosoftei, însă, intuieşte ceea ce abia în veacul XX va fi rostit, cu toată gura, de Părintele Dumitru Stăniloae: da, numai valahii/Daco-Valahimea pot/poate fi păstrătorul/păstrătoarea Echilibrului şi a Căii Drepte, prin faptul că are anumite date spiritual-antropologice UNICE PE TERRA!), exprimarea şi afirmarea a tot ceea ce acest Duh are, într-însul, strălucitor şi bun pentru Viaţă.

 

Deci:

 

1-Ceea ce, la evreii psaltici, era exaltarea, prin VERSET, a unei mistici întunecate, provenind dintr-un abia disimulat sentiment imperialist (foarte terestru!), care are, drept corespondent, o mistică a puterii şi atitudini râvnitoare de imperialism terestru - pentru Dosoftei este expresia, întru cea mai ORFICO-ARMONICĂ STIHUIRE TORENŢIALĂ, a  instinctului de supravieţuire a unui Neam străvechi, cu o cultură, în egală măsură, dionisyacă şi apollinică, a Fiinţei/Fiinţării, dar, în primul rând, o cultură a Logos-ului, ca Ordine şi, fireşte, ca Limbă Mărturisitoare de Fiinţă/Fiinţare.

 

2-Pe omul ebraic îl îmbată năluca unei puteri terestre promise, contractual, de un Dumnezeu tulbure şi violent, arogant – pe  Dosoftei îl înviorează şi îmbată descoperirea potenţelor incredibile şi inefabilul din limba ritualic-populară – Limbă/Logos în chip de ”paşaport pentru Eternitate” – al Neamului şi al descoperitorului de Logos-Neam. Limba şi expresia ei sunt, pentru Dosoftei, documente mărturisitoare, în faţa unui Dumnezeu omeneşte apropiat, dar care, fiind justiţiar, trebuie să fie şi sever, într-un anume grad şi întru Rigoarea Drumului de Re-Iniţiere Mântuitoare a Omului, ca Fiinţă cu dublă natură, precum este şi Dumnezeu-Hristos: Om şi Dumnezeu (grad de rigoare pe care Sfântul Dosoftei îl înţelege, îl agreează şi căruia i se conformează, cu seninătate şi întru deplin Echilibru!).

”Spune-mi ce Dumnezeu ai, ca să-ţi spun cum te comporţi, cum eşti, cum gândeşti!” Dumnezeul nostru, al creştinilor, mai cu seamă al creştinilor ortodocşi (în practică, în organizarea Existenţei-FIINŢĂRII în Cosmos!) este un DUMNEZEU MODELAR. ”Dumnezeul meu – modelul meu”  - este un dicton  care, în măsura în care suntem autentici creştini, funcţionează de minune. ”Imitatio Christi”, spun şi romano-catolicii, încă din veacul al XIV-lea, prin călugărul german Thomas a Kempis[14] (din păcate, de o vreme încoace, pentru prea mulţi, numai din gură iese dictonul, şi nu rezultă, firesc şi natural, din fapta/făptuire/în-făptuire de sine…).

 

Al ebraicilor este un Dumnezeu despotic şi predispus la negocieri şi la complicităţi cu supuşii  (rentabile, probabil! – …numai unii proroci ebraici, precum Isaiia, Iov sau Ieremia,  îl întrezăresc, în loc de Iahwe, pe HRISTOS-Lumina CURATĂ şi ARMONICĂ a Lumii!). ”Stăpânul meu – complicele meu” – ar fi, probabil dictonul care li s-ar potrivi cel mai bine celor din spiţa lui Iuda /Iacov / Israel…!

 

Dintr-o astfel de hibridizare excesiv de ostentativă, între om şi Dumnezeu, pe linia moralei/imoralităţii, şi Logos-ul devine unul labirintic şi sumbru.

 

În schimb, Sfântul Dosoftei, care află, în Logos, pe Dumnezeul ce-l invită la masă cu El, descoperă, în relaţia cu acest Dumnezeu-Frate şi Suprem Imbold Emulativ, izvor de permanentă bucurie a cugetului şi sufletului, prilej de optimism şi de sporire a încrederii şi a forţelor poporului istoric al Valahilor -  tocmai prin grija credincioasă, faţă de Izvorul Forţei – Dumnezeu-Logos-ul. Logos-ul/Limba Valahă, Grădină a Limbilor Lumii, prefigurare a Grădinii Arheilor!

 

De aceea, afirmăm că Sfântul Dosoftei este PRIMUL POET VALAH AL  ETERNEI  FACERI A LUMII!

 

REITERATĂ/RECURENTĂ FACERE,  ÎNTRU SLAVA VEŞNICEI  PROSPEŢIMI A DUHULUI LOGOS-ului DEMIURGIC!

 

Demiurgie (prin Logos Dumnezeiesc!) de Lume şi Demiurgie de Fiinţă/Fiinţare Umano-Divină.

 

3-Dar, implicit, descoperirea Limbii Valahe, cu potenţele ei mirifice, paradisiac-primordiale - dă şi un alt rod, pe jumătate amar: Sfântul Dosoftei află cât de neglijată, aproape dispreţuită (precum zidarii dispreţuiesc, la începutul muncii lor, Piatra/Cheia de Boltă a Bisericii Lumii!) şi cât de uitată a fost această limbă a valahilor. Dar Mitropolitul cel Sfânt este acolo, în post şi întru Misiunea de a regăsi şi salva esenţele Logos-ului! El, Sfântul, are Misiunea Mistică de a lupta întru regăsirea/reaflarea Logos-ului Valah, ca Ordine Dumnezeiască, într-o lume azvârlită în plină entripoie//dezordine. De a-i reda şi pune în evidenţă fertilitatea semantic, pentru ca, astfel, să fie pus în evidenţă şi stimulat, împotriva a tot ceea ce este ”păgân”/rău şi întru Făptuire Luminat-Dumnezeiască, acest Neam străvechi, al Valahimii.

 

4-Toate jocurile prozodice şi de limbaj ale atât de entuziastului descoperitor de Logos, Sfântul Poet Dosoftei – au în ele diversitatea vie şi cosmic-expresivă, plină de vigoare şi de sfânt mister, pe care o au fie HORA Valahilor, fie desenele cusute, de pe fotele, iile şi bundiţele daco-valaho-românilor.

 

Toate sunt semne ale integrării, în cosmicitate, a unui Neam, prin Limbă/Logos şi prin ”forma mentis” a acestui Neam străvechi şi tulburat, de timpul-istorie şi de vremuri,  în identitatea sa!  Iată prin ce sunt fraţi EMINESCU-AMINUL şi SFÂNTUL DOSOFTEI (ambii, martiri întru Logos-ul Valah!): fratele descoperitor şi fratele împlinitor. Fratele care adduce aurul la suprafaţă şi fratele care-l transcende, acest aur, în Lumină Dumnezeiască! Fraţi, deci, întru Valahie şi întru Ortodoxie!

 

5-Revelaţia PUTERII  DE IDENTITATE COSMICĂ, PRIN LIMBĂ, le este comună celor doi, Dosoftei şi Eminescu (şi ea este infinit mai preţioasă decât orice nălucire de putere întru terestricitate!). Dosoftei ridică Izvoarele în Fântână – Eminescu înalţă Apa Fântânii până la Focul-Agheazmă!

 

Sfântul Dosoftei redescoperă identitatea prin viaţă, şi prin Viaţa Limbii, a Valahimii - Eminescu transcende viaţa identitară, până la restaurarea Logos-ului ca Spirit, ca Grădină a Arheilor-PARADIS.

 

6-Prin Dosoftei, valahii şi Ortodoxia îşi regăsesc echilibrul armonic al vieţii şi, deci, ELIXIRUL VIEŢII – iar prin Eminescu-Aminul regăsesc ELIXIRUL ÎNVIERII HRISTICE! Dumnezeul nostru nu este unul al promisiunii contractuale, oarecum egoiste şi meschine, ci unul al Împlinirii non-contractuale, întru Revelaţie, prin şi întru Restaurare Spirituală-ÎNVIERE!

 

”Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui (…) În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eschatologică, e realizată. (…) Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă, deplină. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte. Când spunem cu credinţă: Hristos a înviat! – afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!” cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 278.

 

7-Amândoi, şi Eminescu-AMINUL, şi Sfântul Dosoftei -  au luptat, cu izbândă aproape incredibil deplină, la trezirea, în Logos-ul Valah (aflat în plin proces al declinului şi al uitării!) - a ”frumoasei din pădurea adormită”.

 

Toată prozodia eminesco-dosofteiană este pusă în slujba ARMONIEI – a armonizării valahului cu cosmosul său, a identificării valahului cu cosmosul său.

 

Fiece popor îl concepe pe Dumnzeu după puterile şi zestrea interioară a fiinţei sale: evreii îl concept pe Dumnezeu ca fiind complicele unui imperialism disimulat cu greu – valahii îl concep pe Dumneaeu ca pe Izvorul ARMONIEI !

 

Aşa cum a rostit Revelaţie, în veacul XX, acelaşi Părinte Dumitru Stăniloae:

 

”(…) Popoarele apusene văd în natură numai materie de exploatat. Aceasta pentru că atât catolicismul, cât şi protestantismul socotesc că omul e totul şi afară de el nimic. Românul ia natura ca fiinţă, e plin de cuviinţă, de gingăşie faţă de ea. Ortodoxia îi dă sentimentul de înfrăţire cosmică (…). Niciun neam nu prinde atât de repede devierile de la armonie: umflările într-o direcţie sau alta. Şi nimic nu biciuie românul mai mult ca defectele de armonie. Orice patetism este, pentru român, dizgraţios. Arta lui e ARMONIE. În muzică, jalea e filtrată cu discreţie, nu se revarsă în umflările exagerate ale cântecullui de jale rusesc. Doina e un cântec de jale de rară distincţie. În joc, românul îşi manifestă exuberanţa cu anumite reţineri. Nu se tăvăleşte pe jos, ca rusul, nu sare diform, ca tirolezul. Armonia este totuna cu esteticul. Românul nu uită de estetic nici în momentele de exuberanţă sau de mare durere. Tăietura veşmintelor sale, combinaţia culorilor, natura desenelor – e tot ce poate fi mai departe de ceea ce e podoaba grosolană. Graţia şi sobrietatea se întâlnesc într-o admirabilă sinteză, în arta românescă (…). Icoana bizantină cu linii drepte, expresii ale purităţii, cu priviri în care nu se insinuează nici meritul, nici păcatul, l-a învăţat pe roman ce este discreţia. Românul ştie în arta lui un lucru pe care numai un aristocrat ăl ştie: ce trebuie să omită (…) Neamul nostru  este chemat să realizeze o cultură de un clasicism original, de o limpezime, de-o armonie, dar şi de-o adâncime neajunsă, încă, pe faţa pământului. Dar ca această chemare să se realizeze, trebuie să nu forţăm a ieşi din originalitatea noastră, care este legată de Ortodoxie, şi a umbla după idealuri de import. (…) Căci mai aproape de Ortodoxie înseamnă mai aproape de noi înşine şi de misiunea noastră” – cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, pp. 56-69.

 

8-Psalmii ebraici sunt, deseori, învolburări de trufie arogantă, şi de ură, şi de crâncen - cerându-i  Dumnezeului lor ajutor, în sensul: să fie martor şi complice la violenţa lor arogantă.

 

Psalmii  lui Dosoftei sunt instrumente şi metode incantative, ale unui Logos Străvechi-Tradiţional Valah (cum se dovedeşte acel, în aparenţă, excesiv de modest anonimizat psalm, în realitate, atât de pregnant personalizant psalm - şi, în acelaşi timp,  atât de ARMONIC şi de ciudat, în aparenţă! -  psalmul PUR DOSOFTEIAN, ”psalmul de autor”, situat între psalmul 131 şi psalmul 132) – pentru a institui MODELE UMANO-DIVINE ARMONICE, ”puncte cardinal în haos”, cum inspirat spunea Nichifor Crainic. Modele de respectare a Dumnezeului-ARMONIE.

 

Modele care ni-i repetă, întru Revelaţie Deplină, pe ARHEII DUMNEZEIEŞTI, din Paradis!

 

9-Dumnezeu este solicitat/cerut, spre ajutorare şi minunare, de către Dosoftei - iar nu întru răfuieli mâloase (care satisfac unele porniri ale vintrelor şi fierii!), ci pentru restabilirea ECHILIBRULUI PRIMORDIAL ARMONIC, în lumea valahă. O lume, la rândul ei, mistic legată de întreaga natură cosmică (începând de la Rădăcina-Chit a Lumii, şi până la hierogamia cosmică din Vârful Bradului Lumii: SOARELE şi LUNA!), determinând, ca printr-o magie orfico-dacică, ori ca printr-o liturghisire ortodox-creştină, modificări spre/întru ARMONIE, a destinului de Neam. Modificări care se vor împlini dinspre rugăciunea individual/Logos Apotropaic/Exorcizator, către cosmicitatea vieţii/existenţei/fiinţării a toate (de la floare şi până la cerul lumninii veşnice), de la omul neliniştit, cu echilibrul stricat, până la Dumnezeul său părintesc şi armonic, care va restaura fiinţa şi Fiinţarea, din nou, spre ARMONIE!

 

Sfântul Poet Dosoftei acceptă şi preia, de la psalmii davidieni, numai MODELUL GENERAL, de Slăvire şi de Rugăciune. Însă, şi pe acest model davidiano-ebraic, Sfântul Poet Dosoftei  îl schimbă, POETIZÂNDU-L, adică aducându-l între parametrii Cosmico-Orfici!

 

Şi îl adaptează, COMPLET, acest model general davidian, la Specificul Ortodoxiei Cosmice Valahe: SLĂVIREA şi RUGĂCIUNEA sunt şi devin, datorită Sfântului Poet Valah Dosoftei, modalităţii specifice Omului de Duh Valah, prin care acesta îşi descoperă/redescoperă Sinea Cosmică şi Valenţele de Râvnă ale Duhului, îndreptate spre Restaurarea şi Recuperarea, întru ORIGINARITATE, a Fiinţei sale Umano-Dumnezeieşti.

 

10-În definitiv, Sfântul Dosoftei Valahul îi doreşte Lui Dumnezeu, implicit, o re-echilibrare a Sa, ca Dumnezeu (sic!), o  re-liniştire, o re-armonizare ”inter se”, întru împăcarea Creaţiei/Demiurgiei Sale. Got cu Gottheit[15] (în limbajul lui Meister Eckhart). Principiul este simplu: numai cel ce ARE puteri de duh (şi Sfântul Poet Dosoftei vrea, prin Armonia Psaltică Valahă, să stimuleze, din/în noi/valahii, Averea Dumnezeiască!) poate să dea celui ce N-ARE!

 

Dumnezeu/Logos-ul trebuie, prin Logos-ul Rugăciunii şi al Slăvirii/Credinţei/Restabilirii Identităţii Originare a Fiinţei, să fie restimulat întru Sinea Sa de Avere-Duh Demiurgic Reiterativ, pentru a putea avea GRIJĂ şi DE-SINE-JERTFIRE, pentru Sinele nostru, spre a-l transcende în Sinea sa Cosmică…!

 

…Şi Dumnezeu- HRISTOS a  avut supremă grijă şi îndurare de noi, VALAHII -  trimiţându-ne (peste 200 de ani!)  şi pe celălalt capăt al Punţii LOGOS-ului Valah: pe cel VESTIT, cu un vizionarism fără cusur, de către “IOANICUL PROFET MEDIOEVIC”, de către Sfântul Poet şi Mitropolit Dosoftei.

 

Şi anume, pe AMINUL-EMINESCU, prin care noi, Valahii, ne vom împlini şi vom transcende, SENIN,  spre Destinul de CANDELĂ A NEAMURILOR PĂMÂNTULUI!

 

***

O ultimă luare de cuvânt a autorului:

-Această nepreţuită carte, Psaltirea în versuri a Sfântului Poet Dosoftei (nepreţuită, pentru că nici nu s-a vrut, măcar, de către dregătorii vremelnici, dar, cu toţii, mişelnici şi trădători de Neam Metafizic, ai României Valahe! -  să fie nici ştiută şi  nici preţuită! -  cel puţin, nu în ultimele generaţii!) nu mai trebuie să mucegăiască pe rafturile unor biblioteci municipale sau orăşeneşti (căci, TOCMAI din cele săteşti, lipseşte cu desăvârşire!). Ea trebuie să devină MANUAL PENTRU ÎNVĂŢAREA LIMBII  NEAMULUI VALAHILOR, la fel cum şi ÎNTREGA Operă Eminesciană (adică, să nu mai fie dată uitării, în mod pervers şi egoist-interesat, jurnalistica fulminantă a Aminului!) – şi să fie pusă pe pupitrele învăţăceilor, din toate şcolile! - fie ele gimnaziale ori liceale, fie în amfiteatrele şi aulele universitare! -  pentru studenţi şi pentru profesorii studenţilor. DE LA ORIŞICARE DISCIPLINĂ! – pentru că Fiinţa şi Limba unui popor nu cunosc “discipline” cu rubrică!

Dar, fireşte, mai cu seamă trebuie

a-cunoscut Harul Psaltirii Dosofteiene,

b-analizată Făptuirea Psaltică Dosofteiană şi

c-Pregustat Paradisul Logos-ului Valah, prin Sublimul Stihuirii Dosofteiene –

în Cuiburile Zborului de Lumină (hermeneutică şi teologică) din cadrul FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE şi al FACULTĂŢILOR DE FILOLOGIE ale universităţilor Valahiei / României. Precum şi în acele combinate universitare (benefice, în unele privinţe, strict ţinând de hermeneutica mistică!), în care Filologia şi Teologia se întâlnesc şi nuntesc, întru comuniune de Duh!

Preoţii şi Profesorii TREBUIE să ştie a predica, cu toată credinţa şi cu toată ştiinţa lor, despre ORIGINARITATEA LUMINII LOGOS-ului VALAH – pentru că ei au, ca MISIUNE FUNDAMENTALĂ:

        a-VĂDIREA,

       b-EXPLICAREA întru Duh şi

        c-PROPOVĂDUIREA ARDENTĂ a acestei Originarităţi Demiurgice a Duhului Creştin-Ortodox-Valah!!!

 

 Adică (la fel cum şi Opera Eminescului şi Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu!), Psaltirea Dosofteiană să devină (prin atenţia dată Izvorului ei de Logos Sfânt şi Creştin-Ortodox!) - o Carte a Cărţilor VALAHE,  BIBLIE DE LIMBĂ ŞI  DE ROST A VALAHILOR – care, din paginile ei, vor înţelege şi cine sunt, şi din ce şi din cine li se trag vorbele cele trebuincioase de rostit, zilnic (dar cu băgare de seamă şi mare rostuire, la rostire!) - şi vor începe să întrezărească şi încotro trebuie să (li) se scurgă Apele Fluviului Puterii de Duh Valahe!

 

Iată pentru ce am ţinut, din tot sufletul nostru, ca această lucrare/carte a noastră (pe care tragem nădejde că vor citi-o destui româno-valahi şi că mulţi româno-valahi o vor folosi, spre a-şi lumina, întru cugetul şi Duhul lor, DRUMUL LOGOS-ului VALAH!) să devină UN PRIM ÎNDRUMAR, pentru INIŢIEREA ÎN CARTEA ÎNSĂŞI A LIMBII ROMÂNEŞTI - REVELATĂ  POETULUI GENIAL ŞI SFÂNTULUI DOSOFTEI!!!

 

Valahii să nu mai amâne ceasul cunoaşterii de sine şi să nu-şi mai tot ticăiască făptuirile! Prin Psaltirea în versuri a unuia dintre cei Trei Principi ai Veşniciei Valahe (Sfântul Dosoftei, Prorocul-Densuşianu şi Aminul-Eminescu!) – poporul căzut în istorie al valahilor va şti care sunt cauzele căderii lui, de ce se prelungeşte, nefiresc de mult, această cădere – şi ce-i de făcut, care sunt leacurile împotriva continuării căderii şi pentru demult vestita, de către Zalmoxis, ca şi de către Dumnezeu-Hristos – ÎNVIERE DE NEAM!

 

 Pentru că orişice Limbă de pe faţa Pământului (ca şi Buruienile-Fiicele Pământului!), dat fiind că se trage din Logos-ul Demiurgic Dumnezeiesc – ascunde, în adâncurile ei de Sfântă Fântână a Tinereţii fără Bătrâneţe şi a Vieţii fără de Moarte (păzite, în cazul nostru, de către Cei Trei Dragoni ai Luminii de Duh Valah, pe care mai sus i-am numit) – LEACUL ÎNVIERII şi al ÎNĂLŢĂRII! 

Şi, prin TOIUL DE PUTERE din Logos-ul Demiurgic al orişicărei Limbi (RESTAURATĂ ÎN PUTERILE EI DE LECUIRE A DUHULUI!) - se vădesc istorii de făptuiri necesare pentru Mântuire şi se pregustă rezultatul extatic al Mântuirii: “MIREAZMA DE DULCEAŢĂ” a Regăsirii Sinei Paradisiace, de către Omul, acum, căzut încă! -  dar sortit, dacă şi el voieşte! – să se afle, din nou, în Starea de Zbor Mântuitor, întru regăsirea LOCUINŢEI SALE ORIGINARE -  CEA CU PATRU RĂSĂRITURI !                                   

                       

                                  Vineri, 21 Făurar 2014 - prof. dr. Adrian Botez

 

***

 

 

sursa: Adrian Botez, 2016