SPĂRGĂTORUL DE FRONTIERE, EUGEN ENEA CARAGHIAUR

Privire ageră, scrutătoare , fără a fi agresivă. Uşoară undă ironică. Agilitate în mişcări. Activ. O inteligenţă vie, atent la spectacolul lumii. Intuitiv, creator, nedezminţită credinţă pentru ţară şi neam, mărturisită de la primele fraze. Îl întâlnesc în carne şi oase la Montreal şi încerc să-l compar cu cel din imaginaţia mea, întrucât, Prinţul Caraghiaur, cum este cunoscut aici, este o legendă vie. Ştiu doar că a scris foarte mult, în varii domenii, literatură, un roman în şapte volume despre perioada premergătoare războiului al doilea mondial, o frescă incomparabilă, trăită; a publicat eseuri sociologice, studii de istorie, poezii, tratate de economie; a tradus din limba franceză şi invers... Precis îmi scapă ceva... A fost condamnat la moarte chiar de un tribunal din Timişoara, a trecut mai multe frontiere fraudulos. O viaţă cât mai multe romane.

Are nenumărate medalii şi distincţii mi se spune…

Percep că este primit cu ton onorific, respectuos. Comunitatea românească din Montreal, dar şi din Canada, îl cunoaşte/recunoaşte ca pe o persoană remarcabilă. Se prezintă. Poartă şi titlul de Prinţ al Casei Cumane de Panciu (emblemă la care ţine foarte mult, cu acte, mărturii afective, transmise prin viu grai de la alte generaţii). Din documentarea prealabilă aflu că a scris despre el Academicianul din Chişinău, Mihai Cimpoi, în volumul ”O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (1996), figurează în diferite antologii şi în cunoscutul tom:”Un Dicţionar al scriitorilor români de peste graniţele ţării”, semnat de Dr. Aurel Sasu, Cluj-Napoca, 2003 şi 2005, refăcut şi adăugat. Nu mai menţionez revistele sau antologiile.

Poate ar fi destul pentru a-mi legitima dreptul să precizez că are la activ peste 60 de lucrări publicate şi că, la peste 90 de ani, scrie şi dă o admirabilă lecţie de perseverenţă şi putere de a marca notabil trecerea anilor.

VERONICA BALAJ: - Aveţi privilegiul de-a ne vorbi de la înălţimea vârstei de peste 90 de ani. Ne-aţi condus cu superba limuzină albă prin Montreal, sunteţi încă şoferul sigur pe el... Recunosc de la bun început că în această convorbire nu voi putea scoate în evidenţă decât puţine dintre reuşitele dumneavoastră. Multe, neobişnuit de multe şi mai ales, în varii domenii semnalate. Identitatea dumneavoastră sufletească este triplă. Basarabean,

(v-aţi născut dincolo de Prut), român , (unde v-aţi format) şi canadian (unde v-aţi împlinit întreaga activitate). Cum le consonaţi acestea toate zi de zi?

E. CARAGHIAUR: - Fiecare face parte din propria mea existenţă. Am sufletul în trei învelişuri, am mai spus asta. Nu uit nimic, nu pun pe una mai presus de cealaltă, doar atât cât are dimensiunea în derularea trăită de mine. Sunt canadian, aici am avut libertatea să-mi manifest personalitatea, trăiesc de peste 60 de ani aici, vă imaginaţi ce legătură am cu locurile acestea, dar nu pot renunţa la memoria afectivă a copilăriei petrecută în Basarabia. M-am născut în 15 august 1923, la Comrat. Tatăl meu a fost profesor de matematică. Deci sunt basarabean. Invoc, aici, volumul scris în 1982, "Suflet basarabean", Editura Nagrad, Milano, cu o prefaţă de Iosif Constantin Drăgan.

Conjunctura istorică ne-a făcut să schimbăm adesea locul. După o deportare a familiei în Morozowsk, Rusia, în 1940, deşi/sau, tocmai pentru că terminasem clasa a zecea în limba rusă, la Chişinău, posedând chiar o diplomă de la Stalin şi o bursă de 400 de ruble, am reuşit să ne sustragem trupelor ruseşti, revenind cu familia la Chişinău. Apoi, am participat la luptele preliminare de la Cotul Donului, în cadrul batalionului 150 de transmisiuni al Diviziei a 20-a române, în calitate de voluntar cu grad de caporal TR. Deveniţi apoi cetăţeni ai României Mari, am peregrinat din Craiova la Calafat în multe alte localităţi, am făcut studii de inginerie la Facultatea de Mine şi Metalurgie la Timişoara şi, apoi, viaţa m-a obligat să străbat distanţele de la Volga la Saint-Laurent, în America de Nord, prin Serbia, Italia, Franţa, până în Quebec. Am lucrat în minele din Abitibi, am trecut prin mlaştinile din peninsula Gaspe, am poposit pe malul Atlanticului. Am fost miner, vagonetar, prospector expert în navigaţie, constructor, în fine, inginer geolog cu o competenţă girată, pe când eram în Franţa, de către Universitatea din Nancy. Am adunat o experienţă considerabilă. Dar apropos de faptul că am trei învelişuri sufleteşti, aduc o mică argumentare din cele multe câte s-ar putea înşirui. Vreau să spun că peste tot am slujit ideea de patrie, de dreptate. La Timişoara, în studenţie în 1945, am pus bazele Tineretului Universitar Naţional Ţărănist, pe idealul alipirii Basarabiei la România.

NKVD-ul stalinist, în data de 17 august, 1948, m-a condamnat pentru asta la moarte, iar Tribunalul Militar din Timişoara la doi ani de temniţă grea. Am reuşit să fug şi să trec Dunărea înnot, pe malul sârbesc, iar după o vreme am ajuns în Italia. O întreagă aventură. Ne apucă dimineaţa dacă vă povestesc prin ce-am trecut şi cum am scăpat cu viaţă. Vedeţi, s-au scurs deja două ore de când vă povestesc doar despre trecerea graniţelor până în Franţa. Să notăm neapărat că nu mi-am dezminţit niciodată dorinţa de-a face ceva pentru evoluţie şi binele istoric, aşa că, în Canada odată ajuns - ţara libertăţii de exprimare - mi-am activat legătura cu genetica spirituală. Am luat legătura cu exilul românesc, iar aici, unde trăiam, am avut diferite iniţiative. Am înfiinţat Congresul Canadian Român şi am fondat Biserica Ortodoxă Sf. Ioan Botezătorul, din Montreal. Funcţionează şi acum. Am înfiinţat, ceva mai târziu, şi un post de Televiziune în limba română. Am militat pentru drepturile românilor emigraţi şi am reuşit să obţinem toate cele solicitate, ani la rând. Mi-am arătat gratitudinea scriind volumele "Poeme, din Canada", Editura La Voix du Peuple, Montreal, 1977 şi "Cântare Canadei", 1981.

După revoluţie, în '89, am revenit în ţară, am avut întâlniri cu Corneliu Coposu şi am simpatizat cu PNŢCD.

VERONICA BALAJ: - Aveţi o preferinţă pentru istorie, aşa că, în tot acest timp cât lucraţi, sau înfiinţaţi diverse organizaţii, (un mod de-a ţine legătura cu naţia de unde veneaţi), scriaţi şi literatură. Acum aţi ajuns la un număr impresionant de volume. Peste 60, după cum spuneam. Ar trebui să conturăm calitatea dumneavoastră de poet, romancier, sociolog, economist şi, desigur, autor de cărţi cu tematică istorică. M-aş opri deocamdată la acest aspect, ţinând cont de titlul nobiliar pe care vi-l asumaţi. Al 51-lea Mare Han-Principe al Cumanilor din lume şi Al 51-lea descendent, începând cu anul 892, Prinţ al Casei Cumane de Panciu. Cum anume se pune problema influenţei lăsate de cumani, din punctul dumneavoastră de vedere, aţi explicat în mai multe lucrări. La ce anume vă obligă acest titlu pe care vi-l afişaţi cu mândrie şi responsabilitate? Vă propun să sintetizăm.

E. CARAGHIAUR: - Încep cu partea a doua a întrebării. Mă obligă pe mine şi pe urmaşii mei să nu uităm nici o clipă că tradiţia, ţara din care provenim, trebuie slujită cu sufletul şi gândul, cu arma, dacă e nevoie. Nu se poate abdica de la acest principiu. Apoi, dreptatea, corectitudinea, sunt lege morală de la cel mai mic fapt până la cea mai importantă situaţie. Întotdeauna am fost corect şi de aceea am reuşit în lumea nouă. Sunt nişte principii care nu aparţin doar cumanilor, dar, la ei era lege. Mai sunt şi alte direcţii în care aceştia şi-au lăsat amprenta.

Am scris mult în acest sens. Cea mai importantă lucrare o consider pe cea intitulată "Prinţii Cumanilor", unde este descrisă, detaliat, cronica acestora. Posed scrisori de la tatăl meu; era corespondenţa purtată între şeful Boemiei şi Hanul Bark. Nimeni nu posedă aşa ceva. Sunt documente de suflet, dar şi de istorie. Când aveam 12 ani, mi-a venit ideea să le copiez. Pot spune că a fost o inspiraţie divină. Tata mi le dăduse zicând că nu strică... să mă amuz. Erau ţinute într-o ladă de metal.

Viaţa are mereu meandre, aşa şi în cazul acesta. Când am fost nevoiţi să plecăm din Chişinău, lada cu aceste secrete scrise, ne-a fost furată. S-a crezut desigur că ascundea un alt soi de valori. Scrisorile rămase în copii, sunt acum documente rare. Istoria cumanilor s-a transmis din generaţie în generaţie şi există dovezi că ei au influenţat benefic evoluţia istorică a poporului de pe meleagurile noastre. Memoria duce spre trecut, vine ca un şuvoi sacru spre noi, nu avem dreptul să uităm sau să minimalizăm ceva. Mă simt legat de vatra din strămoşi moştenită.

Aş mai aminti volumul "Prinţii cumanilor", eseu istoric, EdituraVald@Vald, Craiova, 1994, cu o prefaţă de C. Dumitrache. La loc de cinste în sufletul meu este şi lucrarea "Protoromânii", Editura Semne, lansată la Alba Iulia la 1 Decembrie 2012. Nu mai prejos ca valoare informativă, documentară, sunt volumele "Sarmato-Geţii, O istorie restituită", dar şi "Negru Vodă Cumanicus", istorie succintă a Cumanei Mari , apărută la Bucureşti, Editura Semne, volum lansat în 2008, la sala Marin Preda. Iată doar câteva titluri care pot fi argumente istorice în favoarea teoriei pe care o susţin în ceea ce priveşte legătura şi influenţa cumană.

VERONICA BALAJ: - Ar fi interesant să vorbim şi cu Eugen Enea Caraghiaur, economistul care a pus în circulaţie idei valabile pentru orice societate preocupată de prosperitate.

E. CARAGHIAUR: - M-aş referi desigur la volumul "Credit social", în variantă franceză, "Democraţie activă", editura Voix du Peuple, Montreal, care s-a vândut foarte bine. Apoi, fără să intru în detalii profesioniste, trebuie să spun că din experienţa mea de om de afaceri, dar şi prin studii, am publicat volumul intitulat "Manifest Global, Teoria Creditului Naţional"‚ cu subtitlul care condensează teoria expusă, adică "Pace, dreptate şi prosperitate pentru toate popoarele lumii", carte editată de Liga Culturală Pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, Bucureşti, 2003. Consider că poate fi o contribuţie la strădaniile de prosperitate după tehnici şi teorii aplicabile în lumea modernă.

VERONICA BALAJ: - Sunteţi şi poet, ţinând cont că aveţi un număr considerabil de volume de versuri... Scrierea în ritmare de vers este poate o formulă, o modalitate de-a vă consola, de-a comunica, de-a trimite spre lume experienţe particulare.

E. CARAGHIAUR: - Nu, nu sunt poet profesionist, aceştia sunt oameni care au doar această preocupare. EI TRĂIESC DIN SCRIS. Dacă e posibil, depinde de conjunctură, de valoarea operei lor, de societate... După toate datele însă, ştiu că nu se prea poate aşa ceva. Eu scriu din dorinţa de a-mi exterioriza anumite stări. Am avut multe drame de învins în viaţă dar firea mea puternică, perseverenţa, m-au ajutat. Poezia e o supapă.

VERONICA BALAJ: - Dar titulatura de romancier, consideraţi că vi se potriveşte?

E. CARAGHIAUR: - Mulţi dintre cei care mi-au citit romanele, (şapte sunt la număr, din seria care prezintă memorialistic, veridic, frământările, zbuciumul premergător conflagraţiei mondiale, pe o perioadă lungă, între 1917 - 1949,) consideră că sunt demne de luat în seamă. Sunt membru al USR. Mă onorează.

Primul volum din serialul fluviu, "Lumini şi umbre" se intitulează ‚"Visuri şi tentaţii", al doilea, "Caleidoscopul amarului", bine prezentat de către Gh. Avramescu, apoi volumul, "La răscrucea destinului", (1999), "Sub Teasc", editat în 2000 şi prefaţat de Academicianul Mihai Cimpoi, al cincilea volum: "Păienjeniş" şi, în fine‚"Spărgători de frontiere", lansat la Bucureşti în 2012. În momentul de faţă lucrez la cel de-al şaptelea volum din serie. Mai am sub semnătură romanul "Guerre et vie" ("Război şi viaţă") ‚ deocamdată doar în limba franceză.

VERONICA BALAJ: - Exilul, cum l-aţi defini în ceea ce vă priveşte?

E. CARAGHIAUR: - O şansă de a deveni mai bogat sufleteşte. Am cunoscut, am trăit şi într-o altă cultură. M-am integrat, mi-am adaptat trăirile pentru naţia mea la alţi parametri. Am devenit mai puternic. Toţi care îşi asumă exilul sunt mai puternici pentru că pot adăuga ceea ce au moştenit în primii ani de viaţă, la alte culturi, la alte moduri de-a înţelege lumea. Sunt obligaţi să aibă forţă sufletească să răspundă călduros şi salutului venit de acasă şi celui auzit într-o altă cultură.

VERONICA BALAJ: - Aveţi o sumedenie de medalii, titluri onorifice... Toate sunt rodul unor ani de muncă, de perseverenţă, de rezistenţă la impedimentele, chiar la valurile furtunoase ale vremilor. Au avut rolul să vă re-echilibreze în momentele de cumpănă? V-au impulsionat, aducând energii noi. Dacă aţi fost un om cu o suficienţă înnăscută, v-aţi fi oprit la un anume moment, dar asta nu s-a întâmplat.

E. CARAGHIAUR: - Acestea le-am obţinut prin munca mea, deci, le-am determinat eu pe ele să apară... E un raport special... Nu pot spune că m-au influenţat, n-am devenit mai îngâmfat, dar mi-au fost o confirmare. Binevenită. Când am primit pentru a treia oară "Medalia de Aur Mihai Eminescu", chiar că am fost copleşit. În 1998, ea mi-a fost conferită de către Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi de către Uniunea Scriitorilor din Moldova; în 2008 la Bucureşti şi în 2010, de către aceeaşi Ligă. Starea onorantă nu poate fi comparată cu o alta. Nu aveam cuvinte, eram acasă. Iubit. Asta e ceva nemaipomenit. Să fii iubit acasă chiar dacă ai plecat.

VERONICA BALAJ: - Aveţi un secret al longevităţii ? Ştiu că asta stă pe buzele tuturor celor care vă intervievează.

E. CARAGHIAUR: - Curajul poate... Îmi răspund eu însumi uneori, poate curajul de-a nu te lăsa copleşit de frica zilei de mâine, voinţa de-a învinge. Când eram în lagăre, asta mă ţinea, voinţa. Vă închipuiţi cum era să fiu spulberat, nimicit, când am condus greva a 5000 de deţinuţi politici, dacă nu ignoram frica. Se petrecea în Italia. Apoi, cumpătarea în faţa tentaţiilor. Eu, din tinereţe de pildă, nu beau decât ceai. Niciodată cafea. Ar mai fi desigur mulţi factori, dar secrete, sau reţete speciale nu am.

VERONICA BALAJ: - Dumneavoastră, "spărgătorul de frontiere", (vă folosesc sintagma din titlul unui volum al dumneavoastră pentru că sună extraordinar), aşadar vreau să vă întreb, cum anume v-aţi autodefini?

E. CARAGHIAUR: - O fac printr-un vers al meu: "Cu toga hanală - / mă plimb prin viaţă cum mă voi plimba prin cer /... Cu toată plângerea realităţii / Imi răcoresc ochii cu stropi de iertare / Dumnezeul meu e mare".

VERONICA BALAJ: - Vă doresc multă sănătate şi voinţă, să nu vă lăsaţi învins de trecerea timpului! Următorul interviu, la centenarul dumneavoastră.