« Revista ASLRQ

 

PERSISTENŢA DESTINULUI
CONVORBIRE CU DL. ADRIAN ERBICEANU
 
 
 
      Adrian Erbiceanu, născut la 6 ianuarie 1941, în Bucureşti, a absolvit Liceul Militar "Dimitrie Cantemir" din Breaza, în 1959, apoi Şcoala Militară de Ofiţeri din Piteşti, în 1962. Însă pasiunea sa pentru literatură l-a determinat să schimbe dramatic drumurile vieţii sale. Astfel, devine student la Facultatea de Filologie a Institutului  Pedagogic din Bucureşti, specialitatea Limba şi literatura română, unde şi-a încheiat studiile în 1970. În anul 1979 Adrian Erbiceanu emigrează împreună cu familia sa în Canada. El este o personalitate binecunoscută la Montréal prin poezia sa şi ca Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec (ASLRQ) şi director al editurii acestei asociaţii. Jovial, curtenitor, ţine discursuri în limba română şi limba engleză demne de un orator roman al cărui caracter este format prin disciplină militară, dar care disciplină este asociată, în mod surprinzător, cu o sensibilitate şi un simţ poetic aparte. Domnul Erbiceanu priveşte întotdeauna interlocutorul drept în faţă; nimic nu i se poate ascunde acestui fin observator... Vom vedea ce l-a determinat pe dânsul să îşi schimbe cariera militară în favoarea luptelor lăuntrice din care se naşte poezia şi vom încerca să intrăm pe teritoriul creaţiilor sale literare care îi poartă semnătura.
 
EVA HALUS: - Ce v-a determinat să schimbaţi cariera militară pentru o carieră literară?
ADRIAN ERBICEANU: - Cariera militară a fost pentru mine o alternativă şi, în acelaşi timp, o necesitate. În general, nu obişnuiesc să vorbesc despre mine, indiferent de mediul în care mă aflu. N-o fac din pudoare, ci pur şi simplu pentru faptul că nu-mi place să amestec viaţa privată cu cea publică. Totuşi, pentru a vă lăsa să înţelegeţi ceea ce am afirmat mai înainte, trebuie să fac câteva destăinuiri. Orfan de tată, de la o vârstă foarte fragedă, mi-am petrecut primii ani de viaţă la bunicii mei din partea mamei, în localitatea Roman. În 1947, la vârsta de 6 ani, m-am întors la Bucureşti. Mama, trebuind să lucreze şi neavând nici un alt sprijin, s-a văzut nevoită să mă interneze într-un cămin de copii. În 1951, după câteva transferuri, căminul  a  fost  instalat  definitiv  într-o aşa zisă  "casă  boierească",  pe strada  Gen.  Eremia Grigorescu. Aici s-a produs contactul meu cu literatura.  Căminul avea o bibliotecă ce se întindea pe un perete întreg. Chiar dacă fuseseră făcute epurări, aşa după cum am fost lăsat să înţeleg, biblioteca era, încă, o adevărată comoară. S-a întâmplat ca directoarea să observe că îmi place să citesc şi la numai un an de la mutarea în noul sediu, mai cu voie, mai fără voie, m-am trezit numit bibliotecarul căminului. Acum, încercaţi să vă imaginaţi ce a însemnat să am acces direct şi nelimitat la vrafurile de cărţi. Aş putea zice că perioada aceea şi-a lăsat amprenta pe întreaga mea formaţie. Şi, totuşi, de ce a însemnat cariera militară, pentru mine, o alternativă şi o necesitate? La terminarea şcolii elementare conducerea căminului îndruma copiii către şcoli profesionale. Era alegerea cea mai simplă, examenele de admitere erau mai puţin severe, iar masa şi cazarea, în caz de reuşită, erau asigurate. Pentru liceu, aşa după cum de altfel mi-o doream, nu aveam posibilităţile materiale necesare. De aici, liceul militar, ca "alternativă" şi, implicit "necesitate". Dar, pentru a nu fi înţeles greşit, atunci când mă refer la "necesitate", nu mă refer numai la mijloacele de existenţă, ci şi la faptul că, educat într-un mediu foarte apropiat de cel cazon, (după cei şapte ani petrecuţi în Căminul de copii,) am considerat că îmbrăţişând cariera militară nu făceam altceva decât să continui ceea ce de fapt începusem. Cât priveşte predilecţia către literatură, chiar dacă s-ar putea să pară incompatibilă cu ceea ce a urmat, cu activitatea desfăşurată ca militar activ, comandant de subunităţi de tancuri, a rămas o constantă care m-a urmărit pe tot parcursul vieţii. Condiţiile subiective care m-au determinat să fac "schimbarea carierei" sunt, însă, mult prea complexe pentru a da curs istorisirii lor în acest scurt interviu.
 
EVA HALUS: - Din 1979 aţi emigrat în Canada. Cum au fost începuturile pe pământul nord-american?
 ADRIAN ERBICEANU: - Bănuiesc că întrebarea îşi are rostul ei dar, în condiţiile de astăzi, când milioane de cetăţeni români s-au văzut, şi încă se mai văd nevoiţi, pentru varii consideraţii, să-şi părăsească căminele, s-ar putea să pară puţin cam desuetă. Întorcându-mă, în schimb, în timp, sosirea pe pământul nord-american  a fost ca un duş rece. Nu este uşor să-ţi părăseşti căminul, rudele, prietenii şi s-o iei de la capăt. În plus, necesitatea de-a avea aşa zisa "experienţă canadiană", expresie care la vremea aceea m-a făcut să zâmbesc, s-a dovedit a fi adevărată. Ieşit de sub auspiciile unui stat totalitar, fără cea mai simplă idee de ceea ce înseamnă să stai pe propriile tale picioare, adaptarea n-a fost deloc uşoară. Dacă m-aş învrednici să aştern pe hârtie toate prin câte am trecut, cred că am putea vorbi de o lucrare destul de voluminoasă. Pe scurt, experienţa mea este asemănătoare cu aceea a multor emigranţi dar, în acelaşi timp, este unică. Cred că fiecare emigrant are propria sa experienţă de viaţă. Este totuşi nevoie, aici, de un adagio: activităţile pe care le-am desfăşurat în primele două decenii pe pământul canadian, indiferent de natura lor, n-au avut nimic de-a face cu literatura. Necesitatea de conservare, de supravieţuire, de împlinire a familiei, au stat pe primul plan.
 
EVA HALUS: - Şi totuşi, după cum se vede, vicisitudinile vieţii n-au putut să vă separe de literatură. În anul 2003 aţi publicat la Editura Tribuna din Sibiu volumul de poeme intitulat "Confesiuni pentru două generaţii". Despre care generaţii este vorba.
 ADRIAN ERBICEANU: - Titlul unei cărţi, indiferent de categoria literară de care aparţine, trebuie să fie simplu şi în acelaşi timp atotcuprinzător. Cu cât mai simplu, cu atât mai bine! În cazul de faţă, întrebarea deschide posibilitatea unor  răspunsuri multiple. Cred că dacă aş menţiona titlurile celor trei capitole: "Jocul de-a stelele", "Regăsirea lui Narcis" şi "Viitorul în trecut",  v-aş face să credeţi că răspunsul este simplu. Dar se pare că nu este chiar aşa. În volum şi-au găsit locul poezii mai vechi şi poezii mai noi. Când am plecat din ţară, şi mă refer la o perioadă în care trebuia să te încadrezi, cu ceea ce luai, într-o listă bine definită, n-am putut să mă încarc cu prea multe, dar pentru câteva cărţi tot am găsit loc. Am avut grijă ca printre ele să fie  şi acelea pe care - întâmplându-se să aibă mai multe spaţii libere - le folosisem, în peregrinările mele militare, ca hârtie de scris. Aşa s-a făcut că am putut recupera o parte din poeziile pe care le scrisesem şi pe care, la întocmirea volumului, le-am făcut loc în primele două capitole. Am menţionat, încă de la început, că posibilităţile de interpretare sunt multiple. Mă refeream la faptul că până la data apariţiei volumului, îmi petrecusem prima jumătate a vieţii în România şi cea de a doua în Canada, sau, ca să încerc să fiu mai corect politic, că am apucat o generaţie "pre" şi alta "post-revoluţionară".  Las cititorul să decidă.
În Postfaţa volumului, domnul Emil David, directorul general, la acea vreme, a Editurii Tribuna, a ţinut să menţioneze: "Cum îmi place să cred că ni se destăinuie Poetul? A ales, din motive pe care inima sa le ştie cel mai bine, să-şi distileze trăirile şi experienţele într-o triadă exemplară a existenţei umane, într-o triadă profund omenească în care, de 101 ori, îşi mărturiseşte prea-plinul fericirii sau nefericirii sale."
 
 EVA HALUS: - La numai un an după apariţia "Confesiunilor" aţi publicat, la aceeaşi editură, poemul epic "Divina Tragedie". Poemul, dacă nu mă înşel, este o ficţiune scrisă pe fondul schimbărilor petrecute în România de la 1989 încoace. Ce ne puteţi spune despre această carte?
ADRIAN ERBICEANU: - Am vizitat România de mai multe ori după evenimentele petrecute în 1989. Starea precară în care am găsit că se afla ţara, cu ocazia primei mele vizite făcute în 1991, m-a lăsat fără cuvinte. Înţelegeam că schimbările sociale, de o asemenea amplitudine, cereau sacrificii, dar, din păcate, ceea ce vedeam era o prăbuşire aproape totală a valorilor cunoscute. Totul părea că o ia la vale, că o barieră insurmontabilă s-a aşezat de-a curmezişul evoluţiei întregii ţării. Vizitele ulterioare, în pofida micilor semne de revenire la normal, n-au făcut decât să-mi confirme cele deja afirmate. Într-un articol publicat la o revistă din Montreal, profesoara Doina Hanganu-Bumbăcescu, generalizând, a descris în felul următor poemul: "… Divina Tragedie este o radiografie a lumii politice româneşti contemporane, un tablou al moralităţii în care trăim. Este o creaţie îndelung gândită, cu viziune panoramică, urmărind nu efemerul, ci perenitatea. Lucid şi matur, cu experienţe de viaţă cruciale, Adrian Erbiceanu realizează în  „Divina Tragedie” un adevărat rechizitoriu emiţând judecăţi cu valoare universală. Imaginând o călătorie într-un spaţiu tenebros, poetul nostru este creator de atmosferă. El demonstrează înţelegerea unei întregi epoci istorice ale cărei prelungiri le simţim încă şi astăzi."
În toamna anului 2011, între 29 septembrie - 2 octombrie, la Bucureşti, la Palatul Parlamentului - exact locul vizat de mine - a avut loc Forumul Românilor de Pretutindeni. Ca participant, în cea de a treia zi, după mai multe insistenţe, mi s-a dat cuvântul. După mine, după câte am înţeles, urma închiderea. Mi s-a spus ca am la dispoziţie 2 minute. Două minute! Ce puteam să spun în două minute?!  S-a întâmplat să am la mine un exemplar din "Divina Tragedie". L-am deschis la pagina la care se încheia poemul şi am citit: " Singur, cu cine să ţin sfat? Cu cine?!... / Prin noaptea ce dădea să se dezică, / Fără de glas, cu gândul la coline, // Mă scuturam de vremuri şi de frică: / Doamne, nu vezi, din neagra ignoranţă, / Un neam, precum un val, că se ridică? // Dacă-i vânjos şi plin de cutezanţă, / De ce-i menit să umble prin istorii, / Flămând şi gol şi fără de speranţă? // Cu câte-o ocnă, zilnic, în toţi porii, / Pe muche cât o să-l mai ţină ora? / Sătul de-atâtea sfaturi iluzorii, // Nu-i oare Timpul copt, să-şi joace Hora?..."  Atât! Şi m-am încadrat în timp.
Ce-aş mai dori să adaug? Poate, doar, că am întâmpinat destule dificultăţi până când am văzut cartea tipărită. Ea trebuia să apară, aşa după cum îmi planificasem  şi după cum era trecut în Contract, cam cu vreo trei luni înainte de alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2004. Şi asta se pare că deranja! Aşa că acest volum a apărut  cu numai câteva zile înainte de evenimentele menţionate. Dar totul e bine, când se termină cu bine!  Pentru cei interesaţi, cartea poate fi citită pe internet. Dacă nu greşesc, regretatul scriitor şi critic literar Artur Silvestri a postat-o pe site-ul "Biblioteca on-line".
 
EVA HALUS: - Începând cu cel de-al treilea volum publicat, De la Ana la Caiafa, în poezia dvs. încep să se întrevadă întrebările şi răspunsurile despre viaţă, dragoste, moarte, eternitate, prin profunzimea tratării acestor teme. Dvs. sunteţi unul dintre poeţii contemporani care au surprins cel mai bine coexistenţa îngerescului şi inefabilului în viaţa obişnuită, de la Eminescu încoace. Zbuciumul materiei transpus în versuri şi odihna gândului în marmură, etc. În cadenţa ritmată a versurilor întrevedem o forţă demiurgică, ce compune şi descompune elementele vieţii, iar poetul înregistrează aceste transformări, prin gama largă de sentimente care-l însufleţesc. Există o filozofie proprie a vieţii, evident, din care oferiţi cititorilor mici poţiuni, prin fiecare poezie. Care ar fi influenţele asupra creaţiei dvs. literare? (Filozofi, poeţi, nuvelişti...) Şi care este filozofia dvs.?
ADRIAN ERBICEANU: - Ajuns la o anumită vârstă, nu neapărat foarte avansată, începi să te uiţi în urmă, întrebându-te: de unde vii, ce-ai făcut, ce te aşteaptă. Şi pentru asta nu trebuie să fii filozof. Cred că fiecare om îşi pune, ajuns pe o anumită treaptă a vieţii, asemenea întrebări. Unii, mai devreme; alţii, mai târziu. Nu discutăm despre cine ştie ce năzuinţe irealizabile sau interpretări mistice. Ştim de la început că orice am încerca să facem, până la urmă tot acolo ajungem. Întrebarea pe care ne-o punem este, însă, de ce?! Şi de aici, întreaga degringoladă  de sub-întrebări. În raport de educaţia fiecăruia, de experienţele de viaţă acumulate, de mediul social în care ne ducem existenţa şi ne căutăm rostul, este normal ca fiecare să aibă o anumită percepţie asupra vieţii. De aici diferenţele, dar şi asemănările, care apar atunci când încercăm să ne aşternem gândurile pe hârtie. Volumul de poeme "De la Anna la Caiafa", volum apărut sub egida Editurii ARDEALUL din Târgu Mureş, în 2007, stă sub umbra considerentelor de mai sus. Şi, ca şi primul volum menţionat în acest interviu, e împărţit în trei capitole: "La poarta înserării", "Perdelele nopţii" şi "Printre silabe". Titlurile, de data asta, au direcţie. Profesorul univ. dr. Ioan Mariş, titularul Catedrei de Limbă şi literatură română, Facultatea de Litere şi Arte, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, în prefaţa  volumului, sesizând cu acurateţe acest lucru, conchide: "Cât priveşte titlul, el ni se dezvăluie abia odată cu parcurgerea întregului volum. Această metaforă mai mult revelatorie decât plasticizantă ne introduce în odiseea dramatică a omului modern. Odisee care e o lungă şi continuă căutare / alergare de la Anna la Caiafa."  Şi, pentru că l-aţi menţionat pe Eminescu, nu pot decât să afirm că toţi am ucenicit la şcoala lui. "
 
EVA HALUS: - În 2013, prin apariţia povestirii în versuri Tinereţe fără bătrâneţe, după un basm de Petre Ispirescu, apărută la Editura ANAMAROL din Bucureşti, aţi deschis un nou drum poeziei contemporane româneşti. Tinereţe fără bătrâneţe este un basm foarte vechi, cules de Petre Ispirescu şi rescris de dvs. în versuri, într-o manieră modernă în care aţi sugerat că personajele poveştii n-au fost supuse timpului, aşa cum îl trăim noi muritorii de rând. Astfel, puterile miraculoase atribuite în vechime unor personaje de poveşti, imprimate în memoria colectivă orală a satului românesc, au găsit prin dvs. o interpretare ultra-modernă.
În Tinereţe fără bătrâneţe aţi arătat că timpul se poate comprima şi extinde la fel de uşor; că timpul este până la urmă o percepţie subiectivă şi că personajele au călătorit cu viteza luminii, ajungând pe o altă planetă, dintr-o altă dimensiune. Citez: "Iar ei, prinşi într-o vâltoare / Ce adună şi dezbină / - Două umbre călătoare / Pe o rază de lumină - / Lunecau prin tot frământul, / Neavând ce să mai spună... / Când atinseră pământul: / Nu, tu, soare... nu, tu, lună!". Ce ne-aţi putea povesti despre concepţia acestei cărţi?
 ADRIAN ERBICEANU: - Basmul "Tinereţe fără bătrâneţe" a fost publicat pentru prima oară de Petre Ispirescu în Ţăranul român, no.11 din 1862. Interesant este faptul că el ţine să menţioneze, la sfârşitul basmului: "Povestit de tata, şezător în Bucureşti, mahal. Udricani, între 1838 - 1844." Petre Ispirescu, cu alte cuvinte, nu se declară autorul ci doar cel care a preluat basmul şi l-a făcut cunoscut lumii. Această declaraţie este uluitoare. Deci el l-a auzit de la tatăl lui, iar tatăl lui, dacă îmi permiteţi să presupun, de la tatăl lui... şi tot aşa până când se pierde în negura vremilor. Şi atunci, cine este de fapt autorul acestui basm unic în literatura lumii? Incontestabil, Poporul român!
Lucrurile acestea nu le ştiam la vremea la care am citit basmul. Nu le-am ştiut nici  mult timp după aceea. Dar basmul, basmul acesta, m-a urmărit tot timpul! Ceva era diferit decât tot ce citisem. Nu faptul că basmul nu are un "happy-end", aşa cum de altfel se obişnuieşte, ci  faptul că eroul nostru  desfide Timpul. Atunci când, ajuns la capătul călătoriei sale, găsind ceea ce căuta, după ce petrecu, "vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot atât de tânăr, ca şi când venise...", Făt-frumos decide să se întoarcă, măcar pentru o singură dată, spre aş mai vedea părinţii. Răspunsul primit nu lasă loc nici unei alte interpretări: "- Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani..." Şi astea au fost spuse cu mult înainte ca Albert Einstein să fi descoperit  Teoria Relativităţii.
N-am ştiut, cam până pe la jumătatea anului 2010, că eu am să mă apuc să rescriu basmul în versuri. Dar, când am simţit impulsul de a o face, mi-am dat seama că nu mai există cale de întoarcere. În aproximativ două luni, cu întreruperi, am scris şaizeci de strofe. După care a urmat o pauză de aproape doi ani. În ultimele luni ale anului 2012 m-am simţit reconectat la basm. Se vântura zvonul că pe 24 decembrie  va fi sfârşitul lumii. Cum putea să se sfârşească lumea şi basmul să rămână neterminat? Aşa că (glumesc!) în ziua fatidică am pus punctul la ultima strofă.
Scriitorul şi criticul literar Ion Roşioru, referindu-se la acest basm versificat, în articolul "Rescrierea - o formă de intertextualitate" (articol ajuns şi prefaţă a cărţii,) afirmă: "Sub pana măiastră a lui Adrian Erbiceanu, arhicunoscutul basm popular auzit cu aproape două veacuri în urmă de bucureşteanul Petre Ispirescu, a devenit, puternic personalizat, un poem tragic, mustind de cele mai neaşteptate tâlcuri, despre destin, conflict între generaţii, revoltă împotriva condiţiei umane, ideal, rost al individului pe lume, căutarea a paradisului pierdut, sacrificiu uman, durere, precum la daci, de a nu fi nemuritor ca zeii, testare a limitelor insului în încleştarea cu forţele stihinice ale naturii, pace, solidaritate, curmare a războaielor, omenie, comunicare, dragoste, singurătatea şi tristeţea omului într-un univers cel mai adesea ostil şi alienant, confruntare a binelui cu răul, evadare din increat şi întoarcere în el după un periplu existenţial misterios, dureros şi spectaculos şi, cu precădere, o meditaţie asupra timpului care nu iartă."    
Lansarea oficială a avut loc pe data de 27 mai 2013, la Biblioteca Metropolitană Bucureşti. Prezentarea cărţii a fost făcută de scriitorul Emil Lungeanu. Printre participanţi, cunoscutul scriitor şi critic literar Ion Dodu Bălan, prof. dr. Mihai Miron - Ordinul Ziariştilor, Geo Stroe - Preşedintele Academiei Dacoromâne, iar prin telefon, tocmai din localitatea Bran, scriitorul Corneliu Leu; ca să dau numai câteva nume. Alte două lansări au avut loc la Suceava şi Craiova, sub coordonarea scriitoarei Angela Furtună şi, respectiv, a prof. univ. dr. Mihaela Albu. La Craiova, o surpriză extrem de plăcută a fost prezenţa profesorului univ. dr. Dan Anghelescu, care a ţinut să se deplaseze de la Bucureşti pentru a mă întâlni. La Montréal cartea a fost prezentată pe data de 31 august, cu ocazia sărbătoririi Zilei Limbii Române.
 
EVA HALUS: - Poezia dvs. este inclusă în diverse antologii, ca de exemplu: Voices of contemporary Romanian poets, apărută la Sedan Publishing House, de la Cluj, în 2007, Antologia ASLRQ 2009 şi  2015, Antologia Revistei Singur 2010, Antologia Simbioze Lirice, de la Editura ANAMAROL, 2013 etc. De asemenea, poezia dvs. a fost pusă sub lupa multor scriitori şi critici literari din România, ca de exemplu: Eduard Huidan, Mihai Miron, Ioana-Narcisa Creţu, Ion Roşioru, George l. Nimigeanu, Elena Buică, Virgil Borcan, Victor Liviu Stoleru, George Coandă, Valeria Manta Tăicuţu , Constantin Butunoi, Constantin Frosin, Marius Chelaru, Ioan Lilă, Constantin P. Popescu, Ionuţ Caragea, Ştefan Dumitrescu, Mihai Marcu, Nicu Vintilă, Ion Mariş, Ionel Popa, Constantin T. Ciubotaru. Ne-aţi putea spune care este poziţia dvs. faţă de poezia contemporană română?
ADRIAN ERBICEANU: - Despre poezie, luată ca un tot, mi-am mai exprimat punctul meu de vedere atunci când am spus: " Poezia aparţine poetului, dar, din momentul publicării ei, ea devine un bun al întregii colectivităţi", tot aşa cum şi: "...dincolo de o simplă exteriorizare de sentimente, poetul, prin ceea ce scrie, încearcă să se contopească cu lumea în care trăieşte". Poetul trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru tot ceea ce scrie şi  nu trebuie să uite că "verba volant, cripta manent". Cuvântul scris trebuie cernut cu grijă înainte de a-l lăsa să circule liber pe toate căile internetului.
Nu aparţin niciunui grup literar - din cele catalogate de istoriografi - aşa că nu am nici reţineri şi nici preferinţe. Spun, doar, că se scrie extrem de mult şi, nu în puţine cazuri, destul de prost. Accesul atât de facil de răspândire a ideilor prin intermediul internetului şi, implicit, de ajungere a mesajelor la un număr impresionant de cititori, favorizează, din păcate, mediocritatea şi de ce să n-o spunem, impostura. Nu generalizez, dar cele afirmate ar trebui să dea multora de gândit. În acelaşi timp, nu-mi vine să cred că-i poate fi cuiva de folos o simplă proză, fracturată şi dezlânată, intitulată "poezie". Necunoscând regulile care guvernează prozodia, nu se pot scrie poezii viabile, iar criticii literari, răspunzătorii promovării talentelor, ar trebui să-şi ia treaba mult mai în serios.
 
EVA HALUS: - În 2008 aţi înfiinţat Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ), care numără în prezent 64 de membri activi din Canada şi din România, şi editura cu acelaşi nume. Ce ne puteţi spune despre activitatea ASLRQ?
ADRIAN ERBICEANU: - Am înfiinţat Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec în colaborare cu scriitorul Ionuţ Caragea. Factorul determinant a fost necesitatea imperioasă de sprijinire a literaturii de calitate, a promovării şi perpetuării limbii române în spaţiul francofon. În acelaşi scop am înfiinţat şi Editura ASLRQ. Trecând peste greutăţile inerente începutului, până la data actuală au fost publicate, sub egida editurii, 15 cărţi. În 2009 şi 2015 am scos de sub tipar două antologii. Toţi membrii asociaţiei s-au regăsit în paginile lor. Activităţile desfăşurate de-a lungul anilor, atât de către noi cât şi  în colaborare cu alte asociaţii şi organizaţii româneşti din zonă, au fost multiple şi binevenite. Anul acesta a fost activată şi Revista ASLRQ on-line. Pentru o cât mai completă informare asupra activităţilor desfăşurate de noi, site-ul asociaţiei, www.aslrq.ro , vă stă la dispoziţie.
 
EVA HALUS: - Care este noua carte pe care o pregătiţi cititorilor dvs.? Când şi unde va apare?
ADRIAN ERBICEANU: - Daţi-mi voie să am şi eu secrete.
 
EVA HALUS: - În încheiere, vă rog să adresaţi câteva cuvinte tinerilor scriitori de limbă română de pretutindeni.
ADRIAN ERBICEANU: - Poezia, pentru a fi durabilă, trebuie să fie reală. Improvizaţiile de moment, fără a avea suportul unor stări emoţionale, sau fără a fi rezultatul unor acte trăite, deci lipsite de fundament, vor stârni poate câteva zâmbete şi... se vor opri acolo. Poezia cere muncă. Cine înţelege acest lucru are cititorul de partea sa. Tinerilor scriitori, sincere urări de succes!
 
 
 
 
sursa: Convorbiri cu personalităţi româneşti din Montréal, editura ASLRQ, 2016