« Revista ASLRQ

Capitolul IX – Dragoste şi suferinţă, din romanul memorialistic "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele", de Ionuţ Caragea

 

Din păcate, lucrurile s-au complicat la Oradea încă din primele zile…

Am închiriat o garsonieră lângă liceul Emanuel, m-am odihnit câteva ceasuri, m-am spălat, m-am îmbrăcat frumos şi am plecat spre centrul istoric, unde urma să mă întâlnesc cu Nicoleta. Încă din prima zi am avut o părere foarte bună despre Oradea, fiind fascinat de construcţiile vechi, impresionante şi încărcate de simboluri care mă purtau cu imaginaţia în trecut, de monumentele istorice şi parcurile îngrijite, dar mai ales de râul Crişul Repede, un adevărat colier care împodobea prin frumuseţea lui cromatică aspectul general al oraşului. Atmosfera era întregită de figurile oamenilor care treceau pe stradă, respirând aerul acela pur al unei vieţi departe de vacarmul şi decadenţa metropolelor. Păreau cu toţii fericiţi, calmi şi supuşi divinităţii care le oferise acel mic colţ de rai în inima Bihorului. Parcă nici nu mă întorsesem în România, ci într-un alt secol, într-o altă lume, într-o altă viaţă cu totul şi cu totul diferită de cea pe care o trăisem până atunci. Toate lucrurile acestea mă încărcau de optimism, cu toate că la fiecare pas pe care-l făceam resimţeam mici cuţite care mă săgetau la nivelul coloanei lombare. După aproape jumătate de oră de mers, m-am întâlnit cu Nicoleta într-o cafenea. Era pentru prima oară când mă simţeam atât de fain lângă o persoană, doar privindu-o şi vorbindu-i. Superba femeie din faţa mea îl avea pe acel „ceva” care mă liniştea şi, în acelaşi timp, îmi stârnea curiozitatea: un amestec ciudat şi periculos între blândeţe, impetuozitate şi mister. Vorbea cu uşurinţă având tactul conversaţiei, era foarte inteligentă şi încrezătoare în sine, iar prin firea ei de dominatoare înnăscută, specifică celor din zodia berbecului, parcă anula prezenţa tuturor persoanelor din preajma noastră. Eram vrăjit când mă fixa cu ochii ei căprui, calzi şi strălucitori, ce radiau pasiune, dar şi o imensă bunătate sufletească. Se îmbrăcase elegant, purtând o fustă bleumarin până la genunchi, cizme maro din piele-întoarsă şi un jerseu crem cu perle albe încrustate în jurul închizătorilor. Unii oameni nu erau niciodată mulţumiţi cu portretul celor pe care îi cunoşteau, dar zâmbetul fermecător, părul negru şi ochii migdalaţi îi confereau Nicoletei aspectul irezistibil al unei femei exotice cu fine trăsături asiatice. Conversaţia noastră vioaie dură câteva ceasuri, dar fără să ne istovească. Nici nu realizasem cât de repede trecuse timpul. Mai apoi am condus-o către locul ei de muncă, trecând peste podul Intelectualilor. Admiram superba panoramă a Crişului, în timp ce clopotul din Turnul Primăriei îşi începuse pledoaria pentru nemurirea clipei. Mă aflam pentru prima oară în locul pe care-l admirasem luni de zile privind o fotografie ireal de frumoasă, visând cu ochii deschişi la întâlnirea cu Nicoleta. Iată că, dorindu-mi din tot sufletul ca această întâlnire să aibă loc, universul conspirase în favoarea mea, mai mult de atât, oferindu-mi o amintire de neuitat.

Pe urmă ai început să cauţi un loc de muncă şi ţi-a venit ideea de a depune CV-ul la o firmă care avea sediul în incinta Casei de Cultură.

Având un CV foarte bine pus la punct şi recomandări excelente, am fost chemat la interviu, l-am trecut cu brio, iar apoi a urmat o perioadă de probă. Toate lucrurile se îndreptau într-o direcţie favorabilă, dar, din cauza unui scaun incomod şi fără mânere, durerile mele de spate ajunseseră la paroxism. Luam Ibuprofen la fiecare două ore, încercând să rezist până la sfârşitul programului, fără ca ceilalţi să observe suferinţa prin care treceam. În aceste condiţii, m-am chinuit mai multe zile pentru a obţine postul pentru care aplicasem, dar la sfârşit am fost anunţat că nu mă mai puteau păstra deoarece tocmai se schimbase o lege şi nu mai aveau acelaşi volum de muncă. Mi-au propus totuşi să contribui cu articole la dezvoltarea sitului lor oficial, muncă pe care o puteam practica la domiciliu. M-am mulţumi pe moment şi cu această variantă, sperând că lucrurile se vor schimba pozitiv în viitorul apropiat. Apoi am decis să-mi rezolv problemele de sănătate şi m-am dus la spitalul Pelican pentru a face o investigaţie prin rezonanţă magnetică nucleară.

În urma investigaţiei ai fost diagnosticat cu dublă hernie de disc în zona lombară.

Rezultatul m-a dat peste cap. Toate planurile mele de a rămâne la Oradea erau ameninţate de o boală periculoasă şi foarte chinuitoare. M-am programat imediat pentru o consultaţie la medicul neurochirurg Dumitru Mohan. Acesta mi-a indicat să mă operez, altfel puteam să-mi agravez situaţia. Îmi garanta că voi fi ca nou, dându-mi ca exemplu un fost pacient de-al lui care muncise foarte mulţi ani după operaţie, în condiţii destul de grele, fără să mai aibă vreo problemă. Totuşi fiul doctorului, care practica aceeaşi meserie şi era cu noi în cabinet, l-a completat spunând că pot să încerc şi fizioterapia, acupunctura sau băile termale, deoarece aceste tratamente dăduseră rezultate la anumite persoane. Ce trebuia să fac? Am început să telefonez în stânga şi-n dreapta, vorbind cu numeroşi prieteni sau doctori. Navigam pe toate siturile Internet, încercând să găsesc informaţii care mă puteau convinge ce decizie să iau. Nicoleta a vorbit şi ea cu nişte cunoştinţe care lucrau la Spitalul Judeţean. Concluzia celor mai multe persoane era că nu trebuia să mă operez până nu încercam celelalte tratamente. Nimeni nu-mi garanta că voi fi ca nou după operaţie, din contră, îmi dădeau ca exemplu numeroşi pacienţi care îşi agravaseră problemele de sănătate.

Iată cum, din postura îndrăgostitului care îşi făcea planuri de viaţă cu Nicoleta, ai ajuns în postura unui bolnav care trebuia să-şi trateze hernia de disc.

Tot căutând pe Internet am dat de doctorul Brânduşa din Bucureşti, cunoscut pentru „operaţiile fără bisturiu” şi uleiurile care, după spusele sale şi ale multor pacienţi, ajutau foarte mult la refacerea coloanei vertebrale. Totodată, am luat legătura cu Vanda, o veche prietenă din capitală, care lucra la fundaţia Varuna, unde se tratau oamenii cu probleme de spate prin terapii manuale şi exerciţii fizice. Ea m-a invitat la un tratament gratuit, garantându-mi că vor fi rezultate pozitive. Am discutat cu Nicoleta despre aceste două posibilităţi şi i-am spus că mă voi întoarce la Oradea de îndată ce mă voi simţi mai bine. Pe urmă am plecat la Bucureşti, dar călătoria nu a fost deloc uşoară deoarece nu găsisem niciun loc la vagonul de dormit şi mi-am solicitat spatele în poziţia şezând. Spre şansa mea, în partea a doua a călătoriei m-am putut întinde pe nişte scaune libere de la clasa I şi, în felul acesta, am rezistat mai uşor durerilor. După ce doctorul Brânduşa mi-a aplicat un „tratament” neortodox prin care „mi-a aşezat coloana la loc”, m-am dus la fundaţia Varuna. Vanda mi l-a prezentat pe Costel Stan, kinetoterapeutul care coordona întreaga activitate, apoi i-am cunoscut şi pe ceilalţi membri. Toţi aceştia mi-au făcut în zilele următoare mai multe serii de masaje care aveau ca scop restabilirea potenţialului funcţional al coloanei şi îndepărtarea durerilor. Totodată, am învăţat şi un set de exerciţii fizice de întărire a musculaturii spatelui şi a membrelor. Durerile mi se amelioraseră un pic şi mi s-a spus că mă voi simţi din ce în ce mai bine dacă voi implementa aceste exerciţii în stilul meu de viaţă. Ca fost sportiv de performanţă şi absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, am găsit acele exerciţii ca fiind o soluţie foarte eficientă pentru problemele mele. La întoarcerea în Oradea, la indicaţiile unui alt doctor, am făcut şi câteva şedinţe de acupunctură care mi-au redus durerile de spate, dar tot nu puteam sta mai mult de zece minute pe scaun. Lupta cu hernia de disc avea să fie una de lungă durată. Mă mai luptasem eu cu migrenele la Montréal însă de data aceasta trebuia să am mult mai multă răbdare şi o voinţă de fier. Am fost totuşi foarte norocos pentru că Nicoleta îmi era alături, mă încuraja şi nu dădea semne că problema mea de sănătate ar fi un impediment în calea relaţiei noastre care începuse să se consolideze. Avea şi ea frecvent dureri de spate din pricina muncii de la birou şi mă înţelegea perfect în această privinţă. Iată că, pe lângă numeroasele aspecte frumoase la care rezonam împreună, aveam în comun şi aceleaşi suferinţe fizice. Dar primăvara se sfârşise, banii cu care venisem la Oradea îi cheltuiam încetul cu încetul şi trebuia să fiu în stare să muncesc din nou, altfel ajungeam într-o situaţie foarte complicată.

Ce ai făcut mai departe?

Am urmat calea inimii. O iubeam pe Nicoleta, iar ea simţeam că mă iubeşte aşa cum nu o făcuse nicio femeie până atunci, cu excepţia dragostei bunicii mele şi a dragostei părinteşti pe care mi-o oferise mama mea. Erau sentimente pe care le simţeam cu orice părticică a fiinţei mele, cu fiecare celulă şi fiecare gând. Nu mai întâlnisem niciodată o femeie care să mă susţină atât de mult în momentele dificile. Nu mai întâlnisem niciodată o femeie atât de grijulie şi protectivă, dar nici atât de frumoasă şi senzuală. Nu-mi venea să cred, mi se întâmplau chiar mie toate acestea? După atâtea relaţii eşuate, după atâtea deziluzii şi visuri spulberate, venise soarele şi pe strada mea? Şi de ce să nu fi venit? Nu zic că n-aveam şi eu defectele mele, fiind uneori nervos sau încăpăţânat, dar încercam mereu să mă echilibrez şi să-mi repar greşelile. Cine poate sta atât de sus încât să nu sufere sub apăsarea propriilor greşeli? Şi cine poate sta atât de jos încât nimic să nu-l mai poată ridica la suprafaţă? În Canada, în loc să mă las ispitit de lumea decadenţei morale şi fizice, am scris, am citit, am făcut sport şi m-am rugat la Dumnezeu. Pe timpul relaţiilor cu femeile pe care le-am iubit, nu am avut ochi pentru altele şi am luptat până la capăt pentru a găsi soluţii salvatoare. Poate că unii prieteni considerau că mă comport ca un „fraier”, în loc să profit de orice ocazie care mi se ivea. Dar eu consideram că sentimentele trebuie cinstite cu maxim de respect, mai ales sentimentele acelea grele cât pietrele de pe inimă; pietre care puteau plânge şi vorbi pe limba mută a sacerdotalei existenţe. Aveam în adâncul sufletului meu o conştiinţă şi nicidecum o armă primejdioasă care putea răni sufletul meu sau sufletul celorlalţi prin acţiuni pripite şi lipsite de responsabilitate. Iar dacă mă minţeam pe mine însumi, minţindu-l totodată şi pe Dumnezeu, atunci lucrurile s-ar fi întors înzecit împotriva mea, dispărând şi ajutorul pe care-l primeam, dar şi inspiraţia poetică.

Aşadar, ai urmat calea inimii şi ai făcut ceea ce ştiai cel mai bine pentru a-ţi împlini visul: ai iubit, ai iubit şi iar ai iubit, asigurându-ţi în modul cel mai graţios fiinţa iubită de recunoştinţa ta cea mai vie prin sentimente împodobite cu flori şi poezie:

acceptă-mi mângâierea, renunţă la-ntrebarea
ce te frământă-ntruna: noi ne vom potrivi?
acordă-mi doar o şansă şi vei simţi schimbarea:
o nouă aventură în fiecare zi.

nu vreau să-ţi fie teamă, nu vreau să mai fii tristă,
mai este loc de-un zâmbet, durerea a trecut,
priveşte înainte, speranţă mai există,
pot spune că idila abia a început.

promit, ne vom atinge şi vom clădi iubirea,
coloană infinită cu palmele pe cer,
şi vom culege stele, să le simţim zvâcnirea
când inimile noastre nu vor avea reper.

şi sper c-o să petrecem de-a pururi fericirea,
din şoapte şi săruturi mereu ea va-nflori,
şi-o să te mirui tandru şi-agale cu privirea,
scăldată-n curcubeie şi lacrimi albăstrii.

Din păcate, starea de sănătate a tatălui tău te-a determinat să pleci din nou la Constanţa.

Lui tata îi ieşise o rană urâtă pe spate - Escara, din cauza faptului că stătea tot timpul culcat şi nu se mai putea mişca de unul singur. Mama era îngrozită şi nu mai ştia ce să facă. Ajunse săraca la capătul nervilor şi al puterilor. Acolo se afla şi sora mea care îl îngrijea pe tata cât putea de bine, dar am vrut să mă duc şi eu pentru a fi de ajutor. Când am ajuns, situaţia era catastrofală. Rana era atât de mare şi atât de adâncă încât tata trecea printr-o suferinţă de nedescris. Am vorbit cu medicul de familie, dar acesta ne-a spus că nu mai puteam face mare lucru pentru el. Şi totuşi nu ne-am lăsat. Am alergat din farmacie în farmacie şi am cumpărat sprayuri, alifii, bandaje, pansamente şi tot felul de medicamente. Îi masam spatele lui tata pentru îmbunătăţirea circulaţiei sângelui şi îl mişcam în mod regulat de pe o parte pe alta, având grijă ca rana lui să fie mereu curată şi tratată corespunzător. În ciuda faptului că tata ajunsese doar piele şi os, era foarte greu de manevrat. Îl ridicăm cu atenţie, îl hrăneam cu linguriţa şi îi dădeam apă cu siringa, altfel se îneca. Îmi imaginam că el era porumbelul pe care îl salvasem de la moarte, dorindu-mi din tot sufletul să devină puternic şi să se descurce de unul singur. Dar tata, faţă de ultima oară când îl văzusem, era mereu apatic. Totuşi, lucrul care m-a impresionat până la lacrimi s-a întâmplat când îl hrăneam cu cubuleţe moi şi delicioase de pepene galben şi nectarină. L-am întrebat dacă sunt bune, iar el, radiind o imensă bucurie prin ochii larg deschişi şi albaştri ca azurul, a reuşit să spună doar atât: „nemaipomenit!”. Mi-am luat rămas bun de la el, mângâindu-l pe frunte, strângându-i palmele calde, încurajându-l că se va face bine şi garantându-i că ne vom revedea foarte curând deoarece îmi programasem o lansare de carte pentru sfârşitul lunii august, atunci când eram mai liber cu actele. Dar el stătea şi privea spre niciunde. Oare înţelesese ce-i spusesem sau nu mai voia să-mi răspundă? Apoi am plecat la Oradea. Nicoleta era înduioşată de starea de sănătate a părintelui meu, dar avea foarte mult de muncă la firma de contabilitate pe care o deţinea de câţiva ani buni. Alina, fina ei care era angajată de mai mult timp la firmă, trebuia să plece peste câteva săptămâni întrucât urma să nască, iar Nicoleta mi-a propus să-i ţin locul. Nefiind chiar străin de contabilitatea primară, fiindcă la Gym-ul din Canada mă ocupam adesea de contracte, am acceptat şi m-am adaptat destul de repede.

Din nefericire, pe 7 august 2012 a urmat şi vestea cea mai proastă din viaţa ta: ţi-a murit tatăl. Abia atunci a sângerat poemul prevestitor „Aceiaşi ochi albaştri de metil” pe care-l scriseseşi în volumul de debut…

Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă.

Dintre toţi sfinţii îl iubesc pe acela
Care acum se va aprinde pe cer.
Îl voi privi cu aceiaşi ochi albaştri şi-o să zbier
Tatăăă!
De ce nu mi-ai spus niciodată
Că ai fost şi-ai rămas atât de stingher?
De ce nu mi-ai spus că viaţa este atât de neînsemnată
Fără cei sfinţi,
Fără părinţi?

Dragă tată,
Îmi întind palmele la cer,
Te rog, oblojeşte-mi trupul,
Moartea încă mai taie în carne vie,
Întârzie,
Vrea să-mi primenească sufletul.

Aici la mine-n astă lume
Nu pot decât să-ţi scriu pe nume,
Vorbesc o altă limbă mai ciudată
Şi nici copiii ce-or să vină nu vor afla vreodată
Ce-nseamnă
Tată.

Dragă tată,
Tu m-ai învăţat să fac primii paşi legat de cravată
Şi primii kilometri pe bicicletă
Şi proverbul acela, odată…
Când mă îndrăgostisem de-o fată:
„Ochii care nu se văd se uită“
Eu, tată,
Nu o să te uit niciodată.
Dragă tată,
Tu mi-ai spus:
„Fiule, dacă vrei să ajungi sus,
Să-l simţi pe Dumnezeu,
Să marci un eseu…“

Dragă tată,
Am primit o pasă de la tine de peste ocean,
Am marcat zeci de eseuri în acest an,
Dar acesta este singurul pe care l-am rănit
Pe hârtie.

Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă

Pe lumea cealaltă.

După ce ţi-ai însoţit tatăl pe ultimul drum, ai rămas încă două săptămâni la Constanţa, voind totuşi să îţi lansezi ultimele cărţi publicate.

Am hotărât să rămân deoarece familia mea îmi zicea că şi tata s-ar fi bucurat să fiu apreciat de oameni pentru ceea ce fac. Nicoleta nu venise la Constanţa pentru că trebuia să se ocupe de firmă. Voiam foarte mult să fie şi ea prezentă la lansarea de carte, să îi cunoască pe-ai mei, iar apoi să petrecem o mică vacanţă la mare, dar îmi spunea că avea foarte mult de lucru, fiind în perioada de scadenţă. Şi ea mă înţelegea pe mine, dar şi eu o înţelegeam pe ea. Munca în contabilitate presupune să fii mereu la dispoziţia clienţilor, să termini actele şi să depui bilanţurile sau dosarele cu declaraţii fiscale până la sfârşitul lunii, altfel pot apărea probleme. Cu această meserie poţi să-ţi iei un concediu de maxim două săptămâni doar dacă termini actele mai repede într-o lună cu activitate mai mică. Am profitat de timpul rămas până la lansare şi am ajutat-o pe mama să arunce toate lucrurile vechi din casă şi să facă curat. Apoi am mers la Techirghiol şi am făcut câteva băi şi împachetări cu nămol, fiindcă mă apucaseră din nou durerile crunte de spate. Totodată, am petrecut câteva zile şi cu sora şi nepoţeii mei, încercând să recuperăm timpul în care nu ne văzusem deloc. Viaţa mergea înainte, important era să fim cu toţii sănătoşi şi să ne aducem aminte de tata aşa cum fusese el în cea mai mare parte a vieţii: un om puternic, muncitor, inteligent, iubitor şi foarte luptător. Eternul campion al echipei de rugby Farul Constanţa şi eternul campion al inimilor noastre. Lansarea de carte se apropia, iar eu vorbeam zilnic cu Nicoleta la telefon şi pe Internet. Îmi era dor de ea şi abia aşteptam să mă întorc la Oradea, cu toate că mă aflam în oraşul copilăriei mele. Dar de când mă întorsesem din Canada, devenind un cetăţean al planetei prin experienţa emigrării, nu mai eram aşa de mult ataşat de locuri, ci de oamenii pe care îi iubeam cel mai mult. Oradea ar fi trebuit să se numească Nicoleta, iar Constanţa să poarte numele tatălui meu. Cât despre îndepărtatul Montréal, fiind atât de mare, aş fi înlocuit numele cartierelor cu cele ale prietenilor mei buni din ASLRQ. Ciudat, nu? Dar perfect justificabil în cazul meu. Întâmplarea amuzantă s-a produs cu o zi înainte de lansare. În timp ce vorbeam cu Nicoleta la telefon, iar ea îmi spunea cât de mult regretă că nu poate fi cu mine, am auzit glasul roţilor de tren. Prima oară am crezut că acel zgomot era doar în imaginaţia mea, dar călătorisem atât de mult pe drumurile de fier ale ţării încât mi-am dat seama că nu aveam cum să mă înşel. Nicoleta nega vehement acest lucru, spunându-mi că am probleme cu auzul, dar până la urmă, comportându-mă ca un berbec prostuţ şi încăpăţânat, am stricat surpriza pe care ea mi-o pregătise în secret, muncind până la epuizare şi terminându-şi actele cu mult înainte de termen, doar pentru a fi alături de mine la lansare. Râdeam cu lacrimi ştiind că Nicoleta se afla în tren şi urma să ajungă peste câteva ore la Constanţa, în timp ce ea era foarte necăjită pentru că se dăduse de gol din pricina telefonului mult prea sensibil şi a auzului meu mai fin decât cel al moliilor care se fereau de ultrasunetele liliecilor. M-am bucurat nespus de mult când am strâns-o pe Nicoleta în braţe, aceeaşi bucurie imensă simţind-o când am prezentat-o familiei mele şi când m-a asistat la lansare, fiind îmbrăcată foarte elegant şi având aerul unei vedete de cinema. M-am bucurat şi de prezenţa moderatoarei Emilia Dabu, dar şi de prezenţa celorlalţi participanţi care veniseră special pentru mine, renunţând la alte activităţi estivale. Am citit din cărţile mele, fiind acompaniat de micuţa Ema Ludvig, fata unei prietene de-a Nicoletei, care a recitat superb două dintre poeziile mele de dragoste. Apoi am prezentat publicului filme pe videoproiector, am vorbit un pic despre viaţa din Canada şi întoarcerea mea în România, dar nu l-am uitat nici pe tata, căruia i-am dedicat câteva amintiri frumoase.

Cum aţi petrecut timpul după lansare?

Am profitat de vremea superbă şi am mers la Eforie Nord, în staţiunea Mamaia şi la plaja Modern. Ne-am bucurat de fiecare petec ne nisip pe care-l călcam, de fiecare val al mării şi de fiecare apus de soare. Dar dintre toate locurile în care ne-am îmbătat privirea cu frumuseţea peisajului, cel mai mult mi-a plăcut la Insula Ovidiu. Nu voi uita călătoria cu vaporaşul, plimbarea pe insula superb amenajată cu străduţe, bănci, arbori şi plante decorative. Şi nici locurile de joacă pentru copii, spaţiile rustice, mica grădină zoologică, meniul pescăresc de la restaurant şi clipele petrecute pe malul lacului Siutghiol. Totul fusese „nemaipomenit”, ultimul cuvânt al lui tata transpunându-se într-o nouă etapă a vieţii noastre.

La întoarcerea la Oradea s-a întâmplat încă un eveniment care ţi-a ridicat moralul.

Sfârşitul lui August a fost de-a dreptul canicular, iar eu, în urma unei căderi de calciu şi potasiu, am făcut cunoştinţă cu secţia de urgenţă a Spitalului Judeţean. M-am înregistrat la recepţie, iar apoi a venit un cadru medical care, după ce mi-a luat tensiunea şi a completat o fişă, m-a îndrumat într-o sală de aşteptare. Acolo, un asistent care se interesa de starea fiecărui pacient s-a apropiat şi mi-a verificat fişa. Dintr-o dată mi s-a părut tare nedumerit, uitându-se lung la mine ca şi cum aş fi avut o problemă gravă. Dar el, nelăsând teama să mă subjuge, m-a întrebat politicos dacă numele meu avea vreo legătură cu cel al scriitorului Ionuţ Caragea. M-am uitat la el, mirat şi eu de întrebarea pe care mi-o pusese, şi i-am confirmat că eu eram acela. Pe urmă s-a prezentat, numele lui fiind Lucian, şi mi-a povestit cu entuziasm că îmi cumpărase mai multe cărţi de pe Net pe care le aprecia foarte mult. Pe moment nu prea am ştiut ce să-i mai spun, de vină fiind poate şi ameţeala care îmi diminua puterea de concentrare. Este adevărat că foarte multă lume aprecia citatele şi poeziile mele, mai ales pe anumite situri şi pe Facebook, dar nu mă aşteptam ca unul dintre cei mai pasionaţi cititori să mă întâlnească în acea bizară conjunctură. Cât am stat în spital, Lucian s-a ocupat de mine cu mare atenţie, intervenind pe lângă ceilalţi doctori ori de câte ori era nevoie. Venea foarte des să se intereseze de starea mea, iar atenţia pe care mi-o acorda mă făcea să mă simt în siguranţă. În gândul meu ticluiam o scrisoare de mulţumire lui Dumnezeu, dar fiindcă Dumnezeu hotărâse ca un om să-i intermedieze manifestarea divină, i-am promis lui Lucian că îi voi oferi câteva cărţi după ce ies din spital. Prin urmare, ne-am întâlnit peste câteva zile în parcul 1 Decembrie, iar el adusese şi celelalte cărţi pe care le cumpărase de pe Net, rugându-mă să le semnez. Când a deschis „Dicţionarul suferinţei” şi mi-a arătat citatele lui favorite, acestea fiind subliniate cu pixul, mi-am dat seama încă o dată de importanţa pe care o aveau cuvintele mele pentru unii oameni. Iată cum mi-am făcut primul prieten la Oradea, tocmai prin intermediul creaţiilor mele artistice. Iar acest lucru m-a făcut să mă simt şi mai mult „acasă”.

Cum au decurs următoarele luni?

În primul rând, m-am legat foarte mult de noua mea familie. Cu toţii erau oameni extraordinari, aşa cum rar mai vezi în viaţă: înţelegători, harnici, cu bun simţ şi ajutători. Ovidiu, fratele Nicoletei, locuia împreună cu soţia sa, Erika, în satul Palota, la câţiva kilometri de Oradea. Îi vizitam adesea şi mă simţeam foarte bine în compania lor. Cu părinţii Nicoletei, doamna Lenuţa şi domnul Aurel, mă vedeam aproape zilnic, întrucât locuiau în aceeaşi scară cu noi, cu trei etaje mai sus. Ei aveau şi o casă la ţară, în satul Tilecuş, unde ne petreceam week-end-urile. În perioada toamnei superbe ce a urmat, eu şi Nicoleta ne-am bucurat din plin de aerul curat, liniştea, istoria şi lumea de poveste a unor locuri magnifice din Oradea, precum Cetatea, parcul Petofi Sandor, Muzeul Ţării Crişurilor, dealul Ciuperca, Mânăstirea Sfintei Cruci şi Centrul pietonal, dar am vizitat şi împrejurimile oraşului, ajungând la Băile Felix, Hanul pescarilor, lacul Paleu şi chiar la restaurantul Milenium de lângă Salonta. Dar cel mai mult ne plăcea să ne plimbăm pe faleza Crişului, din cartierul Dragoş-Vodă până la Podul Intelectualilor, însoţiţi de Ada, membrul canin al familiei. Ne opream pe o bancă de pe Aleea îndrăgostiţilor, sub sălciile plângătoare, şi admiram turlele bisericilor şi acoperişurile clădirilor istorice, iar după ce ne încărcam plămânii cu aer curat, ne întorceam pe cealaltă parte a râului, pe sub bolta înaltă a paltinilor şi a castanilor. Mai poposeam un pic în parcul nostru favorit - I.C. Brătianu, un loc plin de vegetaţie şi terenuri de sport, iar după aceea mergeam pe lângă ştrandul municipal şi treceam podul de fier peste care circulau trenurile, ajungând într-un final acasă. Tot în acea toamnă ne-am întâlnit cu Sergiu şi Nana, unchiul şi mătuşa mea din Cluj, care veniseră pentru tratament la Băile Felix. Nu îi mai văzusem de peste cincisprezece ani, iar stabilirea la Oradea mi-a dat ocazia să reiau şi să întăresc legătura cu ei. Peste puţin timp am plecat într-o minivacanţă la Stâna de Vale, unde ne-am delectat privirea cu peisaje pitoreşti şi am băut apă din Izvorul Minunilor, punându-ne câte o dorinţă. De data aceasta, dorinţa mea nu mai avea nicio legătură cu literatura, voiam pur şi simplu să fiu sănătos şi să nu mă mai doară spatele. Încet-încet a venit şi Sfântul Nicolae, iar eu i-am cumpărat Nicoletei un buchet de trandafiri albi şi un obiect decorativ reprezentând doi ursuleţi îndrăgostiţi. Cadoul cel mai frumos din partea mea a fost, desigur, volumul de poezie „Patria la care mă întorc”, volum pe care i l-am dedicat ei; mai mult de atât, i-am pus chipul pe coperta a patra, încadrat de conturul României. Bucuria noastră a fost şi mai mare atunci când s-a născut Alex, primul nepoţel al Nicoletei. Părinţii săi au ales să-l creştineze prin Sfânta Taină a Botezului la faimoasa Biserică cu Lună, iar noi am participat cu sufletul plin de evlavie şi încântare la minunatul eveniment. Iarna îşi intrase în drepturi, odată cu ea simţindu-se în aer şi mirosul magnific al lemnului ars. Oraşul îşi schimbase înfăţişarea datorită instalaţiilor luminoase instalate pretutindeni. În faţa Primăriei se amenajase Ieslea cu scena Naşterii Mântuitorului şi un frumos brad de Crăciun; strada pietonală din centru era plină de crenguţe de brad şi ghirlande, iar în Parcul 1 Decembrie erau instalate porţi luminoase la fiecare intrare, interiorul fiind decorat cu brăduţi, globuri, lampioane, medalioane, figurine şi plase alcătuite din mii de leduri şi beculeţe multicolore. În timp ce le admiram pe toate acestea rememoram clipele petrecute în Montréal, pe vremea Haloweenului şi a sărbătorilor de iarnă, atunci când mă plimbam pe străduţele luminate din cartierul Notre-Dame-de-Grâce, dorindu-mi să împart acea privelişte cu cineva apropiat sufletului meu. Iată că viaţa îmi oferise o nouă şansă, la Oradea, în compania iubitei mele. Apoi au urmat sărbătorile pe care le-am petrecut după datinile şi obiceiurile româneşti, acestea lipsindu-mi foarte mult în anii de exil. Mama Nicoletei, o bucătăreasă foarte pricepută, ne-a pregătit de-ale gurii, iar vinul roşu făcut de noi la ţară şi pălinca de Bihor erau nelipsite. În a doua zi de Crăciun am plecat cu trenul la Cluj, vizitându-i pe Sergiu şi Nana. Din rândul familiei mele, ei se aflau la cea mai mică distanţă de noi. Călătoria până la Cluj m-a ţinut cu ochii lipiţi de fereastră, admirând frumuseţea munţilor Pădurea Craiului, dar şi a râului Crişul Repede care îşi deschidea drum magic prin pădure şi relieful carstic, creând unul dintre cele mai spectaculoase defileuri văzute de mine vreodată. La Cluj ne-am simţit excelent în compania rudelor mele, oameni minunaţi, culţi, prietenoşi şi foarte energici. Împreună cu ei ne-am urcat pe dealul Feleacului şi pe dealul Cetăţuia, admirând panorama superbă a oraşului, apoi am vizitat monumentele istorice şi alte locuri interesante. Seara am servit o vişinată excelentă, o delicioasă varză a la Cluj şi alte bunătăţi gătite de Nana. După întoarcerea la Oradea, am sărbătorit trecerea în noul an 2013 cu mâncăruri alese, băuturi, colinde, muzică populară şi focuri de artificii. În răstimp, cu cât iarna se înteţea şi ne ţinea mai mult în casă, cu atât mi se părea mai atrăgător să-mi petrec timpul liber citind şi scriind. Mi-am întors ochii spre poezie şi aforisme, motivat şi de Nicoleta care mă încuraja să-mi alcătuiesc două antologii care să cuprindă creaţiile mele cele mai reprezentative. Ea mă asista de multe ori şi îşi exprima opinia „critică”, având o fantastică rezonanţă cu felul meu de a gândi, iar eu eram foarte fericit pentru că se implica cu atât de multă pasiune în ceea ce făceam. Nu se simţea sufocată de ritmul rapid al conexiunilor mele cu fluxul informaţiei şi nu se sustrăgea niciodată de la o analiză aprofundată. Chiar dacă nu era poetă, era capabilă să ajungă acolo unde mintea mea sonda abisul, dar şi înălţimile, descifrând tainele creaţiei mele. Iar lucrul acesta mi se părea extraordinar.

În acest univers datoria oamenilor este să-şi caute sufletul pereche, dar nu prin uzura relaţiilor, ci prin revelaţia creaţiei artistice, singura care îi poate face compatibili cu cel mai înalt grad de înţelegere şi comunicare.

Mai multe detalii despre roman:
http://www.ionutcaragea.ro/proza_files/gandul.htm

 

 

sursa text: Ionuţ Caragea, romanul "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele", Ed. eLiteratura, 2016