Se înfiripează visul. Primul sport practicat a fost... şotronul. Eram bun. Dintotdeauna am preferat compania fetiţelor din faţa blocului. Ele erau delicate şi vorbeau frumos. Băieţilor, în schimb, le plăcea să-şi încerce forţa în luptă dreaptă (trânta) sau, când jocurile degenerau, puterea pumnilor era cea care stabilea ordinea. Slăbănog de felul meu, mai puţin dezvoltat fizic decât tovarăşii de joacă, nu eram adeptul agresiunilor de niciun fel. La trântă, eram pus la pământ din prima, iar în ce priveşte boxul... nici măcar nu-mi puteam închipui cum ar fi fost să lovesc pe cineva cu pumnii. Agresiunea nu făcea parte din programul meu genetic. Pentru rezolvarea unor astfel de divergenţe făceam apel la protecţia fratelui. Sau, cu alte cuvinte, mă foloseam de statura lui impunătoare pentru a rezolva disputele copilăriei. La fotbal, dădeam cu stângu’-n dreptu’. Când se alegeau echipele, cei doi lideri (cei mai buni mingicari) strigau pe rând numele celor pe care îi doreau în teren. Eu eram ultimul ales, asta dacă nu aveam ghinion ca, la întâlnirea respectivă, să ne adunăm în număr impar. În acest caz, trebuia să aştept să-l cheme pe vreunul mamă-sa în casă şi să-i iau locul în echipă. De atacant nepunându-se problema, întotdeauna jucam fundaş. Doar că, din această postură, nimeream mai mult gioalele adversarilor decât mingea. Ce mai, eram un cotonogar! Atunci, sub presiunea urletelor şi ameninţărilor adversarilor, ajungeam în poartă. Aşa m-am specializat, în fine, pe un post pe care, treptat, am început să fiu performant. Chiar şi aşa, portarii erau aleşi tot printre ultimii la formarea echipelor. Am avut norocul (şi inspiraţia) de a mă împrieteni cu unul dintre cei doi lideri şi, astfel, mi-am asigurat locul pe terenul de fotbal ca portar, titular. Jocul ţinea... zi-lumină! Campionate între blocuri, campionate între cartiere... Aşa am ajuns, pentru prima oară, campion. Campion pe cartier la fotbal. Devenisem vedetă!

            Într-o perioadă, la insistenţele fratelui, am cochetat cu boxul. Decisesem amândoi că venise vremea de a rezolva, o dată pentru totdeauna, problema conflictelor cu tovarăşii de joacă. Dar, a aflat mama de noul meu demers şi, sub ameninţarea că mă va spune tatei, după două zile de frecventare a sălii de box, am renunţat. N-apucasem nici să dau vreun pumn, dar nici să încasez!

             Crescând deşirat şi stângaci (chiar la propriu), fratele meu, un polisportiv bine construit (în comparaţie cu sfrijitul de mine), mi-a îndrumat paşii spre handbal. Ei, de aici începe visul! Visul devenirii mele de campion, de mare campion!

            Anii adolescenţei au coincis cu cei ai marilor performanţe ale echipei României de handbal masculin, confirmând statutul de multiplă campioană mondială încă din anii 1961 şi 1964. Două ediţii la rând (1970 şi 1974), România şi-a cucerit întâietatea mondială după meciuri memorabile disputate în finală în compania redutabilei selecţionate a R.D.G. Urmăream cu urechile ciulite la tranzistor (atunci când trebuia să mă eschivez de interdicţia paternă ce-mi impunea să dau prioritate studiului) sau pe ecranul alb-negru al televizorului Cosmos (ce avea prostul obicei de a se juca cu nervii şi răbdarea noastră atunci când imaginea o lua la fugă în sus, cadru cu cadru, sau se deforma – PL 500! – dădea, imediat, verdictul, tata – ce buşituri încasa nemernicul şi ce înjurături!...) şi trăiam la intensitate maximă fiecare fază. Alergam alături de români, aruncam la poartă odată cu Gruia, Birtalan sau Kicsid, fentam în acelaşi timp cu Gaţu, sprintam pe extremă cu Cosma, apăram cele mai puternice şuturi împreună cu Penu. Aleargă Tudosie, plonjează Stockl, hai băieţi! Nu vă lăsaţi! Încălecaţi-i! Gooool! Bravo, băieţi! Pe ei, pe ei, băi! Bravooo, Penuuu! Strigam, încurajam, ovaţionam reuşitele, transpiram odată cu luptătorii tricolori. Mai greu de descris năduful când mingea atingea plasa porţii tricolore. Pumni în cap, buşituri de scaune, înjurături... tot arsenalul. Pot spune că, mulţumită lor, am devenit şi eu campion mondial la handbal. Când, urcaţi pe prima treaptă a podiumului şi cu privirile îndreptate spre drapelul tricolor s-a cântat imnul României... ei, bine, aflaţi că eram şi eu acolo, sus, alături de echipă. Cu mâna pe inimă şi intonând imnul. Eram cu gândul, dar eram! Iar lacrimile îmi curgeau în voie pe obrajii tineri. Aşa s-a născut un nou vis: acela de a călca pe urmele marilor campioni şi de a duce mai departe faima mondială a handbalului românesc.

            Primii paşi în handbalul de performanţă. Antrenamentele le făceam la sala I.C.O.R. Niciodată nu mi-am pus întrebarea ce semnificaţie purtau în ele cele patru litere; acum le bănuiesc, dar nu au relevanţă în cadrul visului. Încă din timpul gimnaziului fusesem observat în curtea şcolii de către profesorul Alexandru Ciolan (nea Sandy pentru prieteni, dom’ profesor pentru noi, aspiranţii la statutul de handbalist), sesizat potenţialul şi, într-o bună zi, a apărut la uşa noastră pentru a solicita aprobarea părinţilor în vederea formării mele ca viitor sportiv de performanţă. Aceasta însemna un program ordonat în cadrul Școlii Sportive de Elevi din Galaţi, cu minimum două antrenamente pe săptămână şi meci duminica. Părinţii au cam ezitat la început – pentru ei instrucţia şcolară fiind primordială – dar dom’ profesor i-a asigurat că va avea grijă să nu-mi neglijez absolut deloc obligaţiile de elev. 

            De acasă până la sală nu aveam mult de mers, dar trebuia să traversez un vechi cartier de case, al cărui colb mă pudra bine de tot pe vreme uscată şi căruia trebuia să-i frământ noroaiele în restul timpului. Nu dădeam mare importanţă acestor aspecte. Drumul spre sală reprezenta, de fiecare dată, un mic şi nesemnificativ tribut adus marii performanţe la care aspiram. La intrarea în sală ne întâmpina un nor rarefiat de praf, evidenţiat de lumina palidă ce pătrundea prin ferestrele aflate la o înălţime apreciabilă şi un miros persistent de transpiraţie, produsul muncii şi râvnei pe frontul devenirii sportive a mai multor tipuri de sportivi ce-şi efectuau antrenamentele acolo: handbalişti, voleibalişti, baschetbalişti, luptători... Iar la intrarea în vestiare, îmbrăcam de fiecare dată tricourile ude de transpiraţia ultimului antrenament. Nu era un bai, tot noi năduşisem în ele. Dacă la început mirosul de umezeală stătută a vestiarului şi a echipamentului era deranjant, ulterior acesta îmi devenise familiar. Vestiarul devenise o a doua casă pentru noi, o casă din care trebuiau să plece la echipa mare viitorii campioni mondiali de handbal şi printre care, bineînţeles, trebuia să mă aflu şi eu.

            Aveam calităţi, dar şi... minusuri. De partea bună a balanţei trăgea înălţimea, faptul că eram stângaci, fără probleme cu şcoala, sârguincios la antrenamente, ambiţios (nimeni nu bănuia cât de departe ţinteau aspiraţiile mele), nu fumam, nu mă atingeam de băutură, nu jucam jocuri de noroc, nu pierdeam nopţile când mergeam în cantonamente. Pe partea cealaltă, a minusurilor... nu aveam o musculatură bine formată (eram slăbănog), nu aveam detentă, cam scăpam mingea când îmi era pasată cu forţă, închideam ochii la blocajul adversarilor şi, contrar cerinţelor „postului”, eram timid! Îmi amintesc, atunci când am fost promovat la juniori (colegii mei, titularii, erau cu doi-trei ani mai mari decât mine) şi eram introdus pe teren, din cauza emoţiei mi se înceţoşau ochii, iar eu alergam pe parchetul sălii parcă cuprins de transă. Voiam să fac atât de multe în cele câteva minute de şansă acordate de către dom’ profesor!...

            - Hai, Meşca! Aleargă pe extremă! Ia şi vaca (adică mingea, în argoul echipei) cu tine! – mă-ncuraja şi mă dojenea, în acelaşi timp profesorul. Îmi aprecia disciplina tactică atunci când, odată ce echipa intra în posesia mingii, eu sprintam pe extremă, dar mă şi bombănea atunci când o bâlbâiam la prinderea mingii şi ratam un atac reuşit până la un punct.

            - Nu-i nimic, nu-i nimic! Sprint înapoi! – mă impulsiona cu vocea sa uşor răguşită de la ţigări, profesorul.

            În puţinele minute de joc acordate, cele câteva sprinturi pe extremă executate la intensitate maximă, mă epuizau. Mi se usca gura, gâfâiam şi scoteam limba de-un cot. Dom’ profesor avea stratagema lui şi pentru acest moment:

            - Bravo, Meşca! Bun atac! – striga de pe margine după câte-o reuşită. După care, schimbând tonalitatea într-una şugubeaţă, mă chema pe bancă:

            - Hai, ieşi afară că ţi se urcă la cap! Vasiliule, în teren! – urma comanda către alesul momentului.

            Primul cantonament. Ce fericire pe mine când, după promovarea spectaculoasă la juniori, am fost inclus şi în grupul celor ce urmau să plece în vacanţa de iarnă, în tabăra de pregătire de la Borsec. Vacanţă... aşa vine vorba! De fapt, eram încartiruiţi într-un veritabil cantonament, dar eu nu aveam habar cu ce se mănâncă treaba asta. Dacă aş fi ştiut dinainte ce mă aşteaptă... Mai bine că nu am ştiut! Iubitorul de mare performanţă din mine primea mereu confirmări că se află pe drumul potrivit. S-a adeverit şi când am fost convocaţi la magazia de echipamente: trening nou, flanea de piele şi indispensabili, pulovăr gros, tricouri, chiloţi, şosete, bocanci, totul, toate nou-nouţe! Şi, pentru a fi setul complet, o geantă sport, la fel de nouă. Niciodată nu fusesem atât de bine echipat. Începeam să mă simt sportiv de performanţă, să mă simt... important! Doar că, atunci când a venit momentul dotării cu schiuri, eu fiind cel mai mic, am primit ultima şi cea mai proastă pereche din depozit, un model depăşit demult, românesc – li se spunea Populare. Schiuri din lemn, scorojite, grele, prevăzute cu nişte legături rudimentare, ce nu se potriveau de fel bocancilor noi cu care fusesem dotat. În comparaţie cu mine, ceilalţi s-au căpătat cu nişte schiuri Zakopane moderne, poloneze, din fibră de sticlă, lucitoare şi mult mai uşoare. În primul moment nu mi-am dat seama de problemele suplimentare cu care urma să mă confrunt datorită acestei selecţii nefericite pentru mine. Urma să aflu pe pârtia de schi şi în timpul ascensiunilor montane.

            Tot ce a urmat, pentru mine s-ar putea foarte bine include într-o carte poştală veche, cu peisajul clasic de iarnă, cu case şi brazi acoperiţi de o cuşmă groasă de zăpadă, cu copii, cu sănii... Iar eu, eu mă aflam permanent în centrul unui vis. Al unuia hibernal care, de data aceasta mă cuprindea şi pe mine, juniorul cu geanta sport într-o mână şi cu schiurile Populare pe umăr. Borsecul ne-a întâmpinat cu o ninsoare de basm, una cu fulgi mari şi grei ce ţi se lipeau de nas şi te gâdilau. Felinarele din staţiune amplificau feeria, umbrele noastre şi ale brazilor grei de neaua abundentă, însoţindu-se tot drumul de la gară până la cabana în care urma să ne cazăm. Visul era continuu. Chiar şi antrenamentele epuizante, de o intensitate neobişnuită pentru mine, întregeau senzaţia de ireal.

            Yeti, omul zăpezilor. Mult înainte de răsăritul soarelui se dădea deşteptarea. Gimnastica de înviorare la bustul gol şi frecatul cu zăpadă reprezentau doar începutul unei zile încărcate şi pline de surprize. Apoi, cu echipamentul sportiv complet asupra noastră (aici incluzând şi schiurile, ce ne vor însoţi permanent pe durata cantonamentului) ne deplasam la sala de mese. Perechile de schiuri rămâneau afară, la intrare, aşezate într-o grămadă bine construită, asemenea armelor la instrucţia militară. Mic dejun consistent.

            - Meşca, ce tot cauţi cu nasul prin zăpadă? Scoală, leneşule! Hai, mişcă, mişcă, continuă coborârea! 

            Ţignalul profesorului se auzea pe toată pârtia. Dar şi fluierul. Primele lecţii de schiat le-am primit pe o pârtie uşoară: scurtă, lină, cu zăpada tocmai bună pentru nişte începători ca noi. Diferenţa dureroasă ce o resimţeam faţă de colegii mei era că ei au depăşit rapid stadiul de începători, atacând tot mai curajos coborârea de la altitudini ce creşteau de la o zi la alta, de la un antrenament la altul, pe când eu nici măcar nu reuşeam să mă aşez bine pe schiuri, că şi picam în nas. În nas, un fel de a spune, pentru că măcar atât învăţasem şi eu: să mă las într-o parte atunci când simţeam că-mi pierd echilibrul şi urmează o cădere spectaculoasă. Spectaculoasă a fost doar la început, când m-am amuzat şi eu odată cu ceilalţi. Problema e că nu reuşeam niciodată să înaintez mai mult de doi metri că mă şi prăbuşeam în zăpadă. Sub râsul zeflemitor al colegilor ce mă priveau de sus. Şi la propriu, dar şi la figurat. Mi-au atribuit imediat şi o poreclă: Yeti, omul zăpezilor. Plângeam de ciudă. Eram conştient că toată nefericirea mea provenea de la schiuri sau, mai bine zis, de la schiurile Populare. Nepotrivindu-se legăturile proprii acestui tip depăşit cu bocancii cei noi, schiurile nu se fixau bine şi-mi săreau imediat din picioare. Nu era deloc vina mea, dar eu eram cel ce resimţea toate ironiile. 

            - Nu-i nimic Meşca, prindeţi-le din nou şi continuă coborârea! – nu mă lăsa profesorul să-mi plâng singur de milă. Şi voi ce vă hliziţi acolo? Ce, voi n-aţi făcut cunoştinţă încă cu zăpada? Lasă c-o să vă frec eu, până vi se vor înroşi nasurile alea obraznice! Daţi-i drumul mai repede! – încerca, în aceeaşi notă încurajatoare pentru Yeti, să le îndepărteze colegilor atenţia de la caraghioasele  mele contacte cu zăpada.

            - Pârtieee! – se auzea de undeva, de sus.

            - Pârtieeeee! – se auzea de şi mai de sus, de la următorul punct de plecare.

            Fiecare pleca de la cota pentru care se calificase, în funcţie de cât de bine îşi însuşise tainele coborârii pe schiuri. Lor le tot creştea cota, pe când eu... tot la începători. Haină specială de schi nu primisem de la club. Nu ştiu dacă se inventaseră pe vremea aceea costumele specializate complete care să cuprindă şi clăpari, şi mănuşi, şi ochelari... Plecasem de acasă cu un paltonaş trei sferturi bleumarin, din stofă. Scurtimea lui era în avantajul vârstei adolescentine, deoarece îmi asigura o alură sport şi-mi permitea să-mi afund mâinile adânc în buzunare când mergeam pe stradă, şmechereşte. Doar că, pe pârtie... aşa se lipea afurisita de zăpadă de stofa hainei mele... Eram alb din cap până-n picioare.

            - Pârtieeee, că trece Yeti! – se auzeau colegii strigând de undeva de sus, în hohotele generale de pe pârtie.

            Mai mult mă înciudam. Strângeam din dinţi şi, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, îmi prindeam din nou scârbele de legături ce ştiam dinainte că se vor desprinde imediat ce mă voi avânta la vale.

            - Măi băiete, tu nu te lua după derbedeii ăştia! Tu vezi-ţi de pregătirea ta! Tot ce se întâmplă pe pârtia asta, face parte din acumulările fizice ale reuşitei unui cantonament. Fie ele coborâri, fie căzături, toate înseamnă pregătire fizică. Ai avut tu ghinionul să fii mezinul şi ai primit cele mai proaste schiuri, dar eu sunt foarte mulţumit de evoluţia ta. Aşa că, dă-i înainte şi... să nu ţi se urce la cap! – îşi termină profesorul disertaţia psihologică şi-mi aplică o uşoară scatoalcă, dovadă a unei simpatii doar de noi ştiute.

            M-am mai liniştit. Profesorul era conştient de motivele rateurilor mele. Dar hohotele de râs de pe pârtie tot mă atingeau. Nu avea nimeni chef să se lipsească de o aşa distracţie. Mai ales că, odată cu noi, îşi definitivau pregătirea de iarnă şi sportivi de la Bucureşti, de la Ploieşti, de la Constanţa. Râdea de mine şi Bucureştiul, şi Ploieştiul, şi Constanţa... Râdea o ţară întreagă.

            Zilele de pregătire pe pârtia de schi alternau cu ascensiuni montane (cu lemnele în spate, bineînţeles, pe motiv că vom efectua coborârea pe schiuri) epuizante sau cu crosuri pe schiuri. Atunci am descoperit alte dezavantaje ale Popularelor mele: în primul rând, erau ale naibii de grele! Şi nici nu stăteau bine prinse între ele, astfel încât să nu mai port decât grija purtării lor pe umeri. Una-două se desfăceau din legături, se crăcănau ca o praştie dezarticulată şi-mi alunecau de pe spate. Căci, în eforturile mele de a le disciplina, le mutam de pe un umăr pe celălalt, sau pe amândoi, pe ceafă, dar dacă legăturile nu ţineau... Aşa cum nu ţineau bocancul, tot aşa nu se ţineau între ele. Pentru ceilalţi, dotaţi cu Zakopane, alta era viaţa!

            - Dom’ profesor, eu de ce mai car lemnele astea în spinare? Doar ştiţi că n-o să pot coborî niciodată cu ele! – încercam eu o eschivă subtilă de la efort.

            - Lasă gura şi urcă! Ţine rândul – veni porunca scurtă a profesorului. 

            Strângeam din dinţi şi-mi continuam urcuşul chinuit spre nişte culmi nedefinite. Nu aveam timp nici să mă plâng, nici să plâng. Febra musculară cronică, dureroasă, din primele zile a dispărut brusc după prima ascensiune.

            Spionii. Mă frământam în somn. Visam zăpadă, un munte imens de zăpadă ce mă impresiona şi mă intimida, în acelaşi timp, prin dimensiune şi densitate. Simţeam că mă sufoc! Încercam să fug, să ţip, dar ceva mai puternic decât mine mă ţintuia locului.

            - Şşşşşt! – îmi şopti profesorul în timp ce-şi luă uşor mâna de pe gura mea. Scoală în linişte! – mă linişti cu vocea-i familiară, după ce constată că m-am dezmeticit de-a binelea. Colegii de cameră, la fel de nedumeriţi şi de somnoroşi, se echipau şi ei într-o tăcere desăvârşită.

            - În cinci minute să fiţi complet echipaţi, în careu! Nimeni nu scoate un cuvânt! Luaţi-vă şi schiurile cu voi! – ordonă, cu vocea joasă, înainte de a ieşi pe uşă, dom’ profesor.

            Nedumeriţi şi încă năuci, ne-am îmbrăcat pe întuneric, ajutaţi doar de lumina unei luni pline ce-şi făcea loc cu graţie prin ferestrele pictate de ger cu binecunoscutelele flori de gheaţă. Pe hol se auzeau paşii tovarăşilor din celelalte camere, ce urmau aceleaşi ordine ca şi noi. Am coborât în curte şi, pe poziţiile dinainte cunoscute, ne-am organizat în careu. Erau prezenţi toţi cei trei profesori care se ocupau de pregătirea şi supravegherea noastră în cantonament. Păreau la fel de preocupaţi ca şi noi, doar că ei ştiau ceva mai multe. Nimeni nu scotea niciun cuvânt. O tăcere apăsătoare răcea parcă şi mai mult atmosfera şi aşa sumbră a nopţii. Îngrijorarea îşi făcea tot mai mult loc şi un fior rece îl percepui urcând pe şira spinării.

Mi-era frică. Ce-o fi cu secretoşenia asta de la miezul nopţii? Ce, doar

n-or fi apărut extratereştrii?!    

            - Sunteţi toţi? – ne interogă dom’ profesor, pe aceeaşi tonalitate scăzută şi neobişnuită pentru el, îndrumătorul căruia i se auzea toată ziua ţignalul vocii sau al fluierului pe pârtia de schi. Nu a mai rămas nimeni prin camere? – insistă, în continuare, profesorul.

            - Nuuu! – încercarăm noi, într-un cor de cea mai joasă frecvenţă, să-i dăm informaţia solicitată.

            - Linişte! – ne tăie, speriat, murmurul vocilor, profesorul, însoţit şi de o gestică cât se poate de edificatoare, ceva cu o mână la gură şi cu cealaltă cu pumnul strâns deasupra capului.

            - Iată de ce v-am convocat la ora aceasta târzie din noapte! – i se făcu milă de noi şi decise să ne dea un minim de informaţii. Nu sunt nici treizeci de minute de când, în zonă, au fost paraşutaţi doi spioni americani şi...

            Frica, ce o resimţeam acum undeva, prin burtă, prindea consistenţă. Muşchii abdominali zvâcneau incontrolabil.

            - ... organele de securitate ale statului, fiind luate cam pe nepregătite, au apelat la ajutorul nostru pentru a-i încolţi în pădure şi a-i prinde pe duşmani! – îşi finaliză profesorul importanta informaţie.

            - Au apelat la noi pentru că ştiu că suntem bine antrenaţi – îşi justifică el acceptul. Suntem aşteptaţi jos, în staţiune, de către un colonel de Securitate şi vom intra sub comanda lui.

            Aoleo, mamă! Era groasă! Spioni americani?... Securitatea statului?... Şi noi, ăia bine antrenaţii... pe noapte, pe zăpadă, sub lună plină, cu schiurile în spate...

            - În cea mai mare linişte, în şir indian, coborâm în centru! Eu în frunte, ceilalţi profesori închid coloana! Urmaţi-mă! – ordonă profesorul şi, cu schiurile pe umăr, începu marşul.

            Căutând chipurile colegilor pentru a împrumuta din curajul lor, constatai că toţi erau cam la fel de speriaţi. Trebuia să-mi găsesc resursele de eroism în propria fiinţă. Mă-nchisei în mine, îmi aranjai încă odată neascultătoarele Populare pe umăr şi, cu mâna cealaltă afundată bine în buzunar, îmi luai locul în şirul şerpuitor. Un simţământ de războinic dădu liber adrenalinei, dublând pe cel de sportiv.

            În centru, undeva, din penumbra unei clădiri, ieşi securistul! Bine echipat şi cu o glugă ce-i acoperea complet faţa. Pistolul din toc mi-a atras imediat atenţia. Dom’ profesor se duse la el, discutară ceva în taină apoi, împreună, reveniră la noi:

            - Tovarăşul colonel vă va da informaţiile necesare – puţine, dar suficiente, pentru a înţelege misiunea – şi va prelua comanda! De acum încolo, în noaptea aceasta, de tovarăşul colonel vom asculta cu toţii! E clar? – făcu prezentările minime, oficiale şi pe un ton milităros, dom’ profesor. Poftiţi, tovarăşe colonel!

            - Băieţi, treaba este foarte serioasă! – îşi începu colonelul rezumatul misiunii. Iată motivul prezenţei noastre aici: în noaptea aceasta au fost paraşutaţi în zona Grotei Urşilor doi spioni americani, pe care noi de multă vreme îi supravegheam, dar nu ştiam că vor veni chiar acum şi nu pe această cale. Recunosc: am cam fost luaţi prin surprindere. Din această cauză avem nevoie de sprijinul vostru. Dacă ar fi fost să aşteptăm întăriri de la Centru, am fi riscat să le pierdem urma. În schimb, am primit aprobarea de a vă solicita  ajutorul, ştiindu-vă bine antrenaţi, în condiţii grele, de iarnă, de către profesorii voştri.

            Colonelul făcu o scurtă pauză, parcă pentru a-şi căuta cuvintele

şi-apoi continuă:

            - Trebuie să-i prindem în noaptea aceasta! Cu orice risc! Iar rolul vostru... – iar pauză – rolul vostru va fi să strângeţi cercul în jurul lor. Ca un veritabil laţ! Restul... e treaba noastră! Altfel... cine ştie ce or să facă bandiţii?!...

            Colonelul tăcu, lăsând punctele de suspensie să-şi facă efectul asupra noastră. La ora unu din noapte, iarna, sub lumina rece a lunii, orice tăcere e înfricoşătoare. Mintea îmi alerga nebună: Ce naiba caută spionii ăştia la noi, în România, taman la Borsec? Şi dacă or mai fi fost paraşutaţi şi alţii şi nouă nu voiau să ne spună? Cu ce ne confruntăm, de fapt? Doar n-or fi venit să bea apă minerală! Ne uitam muţi la colonel, îi căutam uitătura, dar chipul lui, bine ferit de glugă, nu permitea nicio interpretare. Impasibilă era şi figura profesorului.

            - Băieţi, ţineţi cont: spionii sunt înarmaţi şi, în consecinţă, deosebit de periculoşi! Nu se vor da la o parte de la nicio acţiune criminală! Nu vor ezita să tragă! Doar disciplinaţi vom reuşi să-i dovedim! Acum, ne vom împărţi în două grupe, una sub comanda mea şi cealaltă sub comanda unui coleg de-al meu, tot ofiţer de Securitate, ajutat, bineînţeles, de tovarăşul profesor Ciolan.

            În acel moment, dintr-un ungher întunecat şi nebănuit de niciunul dintre noi, se desprinse o altă umbră, cu faţa la fel de bine camuflată. Se alătură colonelului, fără a scoate o vorbă. Sub mantaua-i scurtă se putea ghici profilul aceluiaşi pistol Carpaţi, despre care ştiam de multă vreme că face parte din dotarea organelor. Surprizele, pentru noi, se ţineau lanţ.

            - Vom merge în cea mai mare linişte spre Grota Urşilor, pe două trasee diferite şi-i vom lua prin învăluire pe duşmanii poporului. Ne vom folosi de avantajul că spionii habar n-au că noi am aflat de debarcarea lor şi le-am luat urma.

            - Dar noi n-avem niciun fel de armă! – îngăimă, speriat, cineva din grup.

            - Voi n-aveţi nevoie de arme! Arma voastră va fi surpriza totală. Şi liniştea mormântală! – îşi încheie şeful expunerea.

            Am nimerit în echipa colonelului. Pe de o parte, eram mai liniştit ştiindu-mă sub comanda unui profesionist, pe de alta, frica, această mamă a prudenţei mă tot zgândărea: În ce naiba ai intrat, Florine? Mai ieşi, oare, viu din noaptea asta? Destinul chiar îţi cere să devii un erou al neamului? Să-mi rămână oasele pe-aici, pe la Borsec? Ce-or să se facă mama, tata? Mă consolam tot eu în final, abordând o gândire pozitivă: Fii liniştit, nu eşti singur în teatrul de război şi-apoi... suntem conduşi de un maestru în arta diversiunii, colonel de securitate! Umăr la umăr cu mine avansa colegul de echipă, cel ce făcea extrema stângă, Paralizie.

            - Florine, eu mai am un pic şi fac pe mine! – mă atenţionă el cu o voce sugrumată.

            - Stai, băi, liniştit! Tu nu vezi ce comandant avem? Colonel de Securitate, băi! Şi-apoi, duşmanii poporului nu ştiu că venim taman acum peste ei! Îi mâncăm de vii, mama lor! – încercai eu să-i alung lui Paralizie umbrele fricii din suflet, umbre care, fie vorba între noi, mă asaltau şi pe mine.

            Până să înţelegem prea bine ce aventură trăiam, ne apropiarăm de obiectiv şi colonelul ne făcu semne cu mâna să ne împrăştiem pe un aliniament invizibil şi să ne găsim adăpost pe după copaci sau ridicături înzăpezite. Nici n-apucarăm să ne ocupăm bine poziţiile, că se auziră primele focuri:

            - Poc! Poc!

            Liniştea nopţii a fost spartă brutal. Păcănitul armelor, dureros de zgomotos în liniştea profundă a pădurii, a fost urmat îndeaproape de un ecou ce se pierdea în depărtări şi amplifica frica ce-şi punea tot mai pregnant amprenta pe noi.

            - Uiiiuuuuuuuuu! – se pierdea în întuneric şuierul ecoului. Au fost suficiente doar acele două împuşcături pentru a simţi cum tot sângele îmi fuge din obaji. Tremuram din tot corpul, iar inima... inima bătea năvalnic, să-mi spargă pieptul.

            - Florine! Băi Florine! – mă auzii strigat, din spatele meu, de Paralizie.

            - Ce-i? Ce strigi aşa disperat? – mă răţoii şi-i întorsei coechipie-rului o privire furioasă. Strigătul lui gâtuit de spaimă avusese asupra mea acelaşi efect ca şi zgomotul împuşcăturilor de mai devreme. Nu apucasem să mă desprind de gândurile sumbre, că acum se găsea el să mă atace, pe la spate, doar prin simpla deschidere a gurii. Colegul mă privea îngrozit, cu ochii lui beliţi, ieşiţi din orbite.

            - Băi, m-am căcat pe mine!

            Nu mă aflam în dispoziţia de a mă amuza. Nu era nici locul, nici momentul. Frica era comună, doar că... eu nu o comisesem. Încă.

            - Acum ţi-ai găsit băi, să te apuce? – răbufnii dezlănţuit pe toate nenorocirile lumii.

            - Poc! Poc! – se auziră alte două împuşcături.

            Urmă o răpăială scurtă de răspuns din cealaltă parte. Noi, undeva pe la mijloc, în chiar centrul acţiunii.

            - Poc! Poc-poc-poc-poc! – reluă tirul sacadat prima armă.

            Nu mai aveam mult şi-o păţeam şi eu ca Paralizie.

            - Au! Au! M-au lovit! – un ţipăt de durere răzbătu până la noi. Era vocea profesorului! Ce-o fi păţit? Căutam privirile coechipierilor, dar toţi erau ca şi morţi, cu faţa înfiptă adânc în zăpadă. În comparaţie cu ei, Paralizie mai era şi... Mă gândeam la ce era mai rău. Dacă, Doamne fereşte...

            - Băieţi, l-au lovit pe dom’ profesor! – se auzi de undeva, de mai departe, vocea tremurată a lui Ţighiliu.

            - Cum, băi? Nu-i adevărat!

            - Tu nu l-ai auzit băi, tâmpitule? Sau eşti surd?

            Au urmat câteva momente de linişte apăsătoare. Şi derută. Focurile de armă conteniseră, dar frica ne anihilase tuturor ultimele fărâme de eroism. De undeva, din necunoscut, răzbăteau la noi doar gemetele surde ale profesorului. Dintr-odată, se auzi o voce izbăvitoare, declanşatoare de energii încă nebănuite:

            - Săriţi, săriţi, băi, sunt aici, i-am prins! – zbieră cineva din faţa noastră.

            - La atac, băieţi, pe ei! – ne ordonă colonelul.

            Nici nu ştiu cum am sărit, ca un arc descătuşat din tranşeea mea improvizată şi, urlând ca un apucat, m-am repezit spre brazii înzăpeziţi din faţa noastră, aliniamentul de protecţie al periculoşilor spioni americani.

            - Înainteeee!

            Văzusem asta prin filmele de război cu soldaţii ruşi eliberatori, victorioşi împotriva hoardelor fasciste. Colegii m-au urmat, impulsionaţi de aceeaşi lăudabilă bravură, în atacul ce trebuia să fie decisiv:

            - Uraaaa! – strigară şi ei cu un curaj înconştient şi se avântară spre necunoscut.

            A urmat o brambureală generală, generată de împuşcături, strigăte de luptă, urlete de durere şi... hohote de râs. Hohote de râs?! În haosul general, în care atacam ca orbeţii o redută invizibilă, ocupată de nişte duşmani periculoşi, la fel de invizibili şi folosindu-ne doar de armele inimilor avântate, ale braţelor, gurilor şi curajului nebunesc, propriu vârstei adolescentine, ne-am trezit într-un fel de trecătoare, cu stânci colţuroase de o parte şi de cealaltă, hăbăuci şi dezorientaţi. Ne întorceam brusc într-o parte sau în cealaltă, răcneam bezmetic unii la alţii, ne împiedicam de toate cioatele înzăpezite şi ne speriam de noi şi de umbrele noastre.

            - Unde-s, măi? Unde-s spionii? – ţipa unul.

            - Uite-i băi, după ridicăturile alea! – răspundea altul cu vederea mai ageră.

            Hohotele de râs ieşeau tot mai bine în evidenţă şi se amplificau pe măsură ce hărmălaia îşi pierdea din intensitate, nemaifiind de nimic întreţinută. Profesorii noştri şi cei doi securişti râdeau de mama focului şi, arătând spre noi, eroii:

            - Spionii, băi! Hă, hă, hă! Aţi prins spionii, băi? Hă, hă, hă!

            - Şpeon! Şpeon! – se strâmba profesorul hohotind cel mai tare.

            Ne-am întors la vilă într-o cu totul altă dispoziţie decât la pornirea în misiune. Toţi râdeam cu poftă de farsa trăită şi ne povesteam unul celuilalt emoţiile prin care trecuserăm. Şi faptele de eroism individual, bineînţeles. Descătuşarea era generală. Totul se terminase nesperat de bine. Schiurile nu ne mai păreau o povară şi nici nu le mai ţineam regulamentar, pe umăr. Eu unul... le purtam sub braţ. Restul de noapte s-a petrecut într-un amestec de poveşti fantastice, miştocăreli şi chicoteli, farse şi împunsături, până ce a sunat nesuferita deşteptare. De fapt, în noaptea aceea, ne-am trezit toţi înainte de a adormi.

            - Şpeon! Şpeon! – strigă dimineaţă, în loc de salut, la intrarea în sala de mese, profesorul.

            - Şpeon! – răspunserăm noi în cor, asemenea unei trupe aliniate în faţa comandantului, amuzaţi.

            - Paralizie, ce făceai tu, acolo, prin boscheţi, măi băiete? – îşi persiflă profesorul extrema stângă.

            Un hohot general de râs zgudui sala de mese. Toţi erau în temă cu... accidentul lui Paralizie. Eu nu povestisem nimănui păţania, dar astfel de evenimente nu aveau cum să scape vigilenţei grupului.

            - Când te-a pocnit, măi? Înainte sau după ce m-au rănit pe mine şpeonii?

            - În timp ce, dom’ profesor! – răspunse în locul nefericitului, vecinul lui de masă.

            Noi hohote de râs inundară sala de mese. Săracul impricinat îşi ascunse faţa în propria farfurie şi se făcea că nu înţelege ironiile colegilor. Ce era el oacheş de felul lui, dar acum devenise negru ca tăciunele. De acolo, dintre ouăle cu şuncă prăjite răzbătea doar un mârâit nervos, greu de descifrat:

            - Las’, c-o să v-o plătesc eu!...

            - Ei, gata cu distracţia – încercă profesorul să amelioreze indispoziţia lui Paralizie. La treabă acum! În jumătate de oră să vă văd pe pârtie! Poate ne-ntâlnim şi cu şpeonii... – trasă el, bine dispus, programul dimineţii, într-o ultimă şarjă de hohote ale adunării.

            Programul de masă era bine stabilit. Ca la armată. În jumătate de oră trebuia să fim cu masa servită, afară în careu şi cu schiurile în spate.

            - Astăzi, concurs! – decretă rănitul din ajun. Veţi efectua câte două coborâri pe pârtie, de la nivelul trei. Vă voi cronometra şi, cine va ieşi primul...

            Profesorul îşi roti amuzat privirile peste capetele noastre şi, rotindu-şi nelipsitul fluier agăţat de o panglică tricoloră, decise:

            - Cine va ieşi primul... va primi un fluier după ceafă!

            Rumoarea plana în sala de mese şi zgomotele provocate de lovirea furculiţelor de farfurii însoţeau starea generală de bine.

            - Voi vă gândiţi numai la premii, trântorilor! Ce, credeţi că dacă aţi prins doi şpeoni americani, gata, meritaţi vreo recompensă? Iar tu, Yeti, tu vei coborî de la nivelul unu.

            Alte hohote însoţiră vorbele antrenorului, doar că, de data aceasta, îmi erau adresate. Îmi ascunsei capul în farfurie pentru a evita miştocăreala generală.

            - Dacă n-aveai schiurile alea prăpădite... Ce, credeai că-ţi fac vreun favor?! Gata: am hotărât!

            Profesorul ştia să echilibreze situaţia şi să oblojească rănile sufletului. Ultimele două zile de cantonament au fost cele mai faine  pentru mine. Atenţia tuturor s-a deplasat de la Yeti, omul zăpezilor către Paralizie, cel care, prin emanaţiile sale mirositoare i-a dovedit la timpul potrivit pe şpeonii americani. Toată suflarea de pe pârtie aflase de aventura şi de faptele noastre de eroism, inclusiv de păţania bietului Paralizie. Ne cam invidiau sportivii din celelalte centre din ţară. Aveau de ce: ei nu trăiseră o aventură atât de incitantă. Şi, unde mai pui că, la a doua coborâre, am reuşit să trec linia de sosire. La mine nu conta timpul din cronometru, ci doar... să reuşesc să alunec pe schiuri, finişul. Bineînţeles, m-am căpătat cu promisul fluier după ceafă, recompensa promisă.

            - Ai grijă, să nu ţi se urce la cap! – mă atenţionă profesorul, cu dragoste părintească în glas.

            În ce priveşte aventura din noaptea aceea cu lună plină, de la Grota Urşilor, ea a devenit un reper al copilăriei mele. Unul cu spioni americani înarmaţi până-n dinţi şi cu securişti bine instruiţi şi dotaţi cu pistoale Carpaţi. Lauda fiind o caracteristică umană generală, nici participanţii nu au făcut excepţie şi s-au deconspirat singuri. Aşa am aflat, încă de la întoarcerea din misiune, că rolurile şpeonilor şi ale securiştilor le-au jucat ceilalţi profesori din tabără, de prin alte judeţe şi, deci, necunoscuţi nouă. Cât despre pistoalele Carpaţi... probabil că văzusem eu prea multe filme de război. Povestea aceasta fantastică am mai relatat-o odată, la admiterea la liceu, la teza de limba română. La partea de literatură aveam de ales între două subiecte, din care unul era scrierea unei compuneri literare. Tema, ne privea. Din comoditate (ca să nu tratez celălalt subiect, care implica o analiză literară ce-mi părea mai pretenţioasă, datorită rigurozităţii obligatorii), am ales compoziţia liberă, crezându-mă scriitor. Încă nu eram conştient că, înainte de a deveni scriitor, trebuie să stăpâneşti la perfecţie limba în care vrei să-ţi aşterni gândurile. Nu că acuma n-aş mai pica uneori victima propriilor erori de scriere. Sau că m-aş crede scriitor... Dar, cel puţin, eu îmi dau seama de importanţa stăpânirii limbii în care mă exprim...  

            Încep să se vadă rezultatele. Abia când am revenit acasă şi am reluat obişnuitele antrenamente, mi-am dat seama de cât de mult am acumulat din punct de vedere fizic în timpul durului cantonament. Sprinturile mele pe extremă aveau un zvâc suplimentar şi nici nu-mi mai ieşea limba de un cot la antrenamente. Profesorul mă folosea tot mai mult în timpul meciurilor şi eficienţa mea începu să se vadă şi pe tabela de marcaj. Eram înscrişi în divizia şcolară, divizie care cuprindea şcolile sportive din toate judeţele, aşa că, duminica, eram angrenaţi în meciuri palpitante, în Galaţi sau în deplasare. Fratele meu a continuat să mă încurajeze şi a avut un rol decisiv atunci când, descurajat de vreo răutate din partea coechipierilor, mă bătea gândul retragerii.

            - Măi, tu eşti fraier şi te iei după toţi derbedeii?

            - Da, măi Lulule, da’ Carp ăsta îmi pasează mingea tot într-o ciudă! – replicam eu cu năduf.

            - Şi ce treabă ai tu cu proştii? Dă-i-o şi tu la fel de tare, să vadă şi el ce înseamnă să fie pus în dificultate!

            Avea dreptate fratele meu, dar forţa mea nu se compara nici pe departe cu a tunarului echipei. Când se-nfingea Carp odată pe picioare la limita careului de nouă metri şi când trăgea o ghiulea... aproape că spărgea plasa. Fusese convocat şi la lotul naţional...

             - Meşca, treci în teren! – porunci, de pe bancă, profesorul. Vezi că acolo, pe partea ta, ai o pâine de mâncat! – fu ultimul sfat, înainte de intrarea mea în joc.

            Aveam numărul treisprezece pe tricou. Nu-l dorise nimeni şi m-am găsit tocmai eu să-l port! Nu credeam în superstiţii şi voiam să conving în ciuda numărului fatidic de pe spate.

            - Şerbaneee, pasă, băi!

            Prima intercepţie, primul sprint, prima reuşită. Figura o repetasem îndelung la antrenamente şi, cu Şerban, portarul, mă înţelegeam de minune.

            - Sprint înapoi! – strigă de pe margine, satisfăcut, profesorul.

            Ei, da, nu era timp de felicitări. Doar că, reuşita neaşteptatului gol, mă aruncă iarăşi în obişnuita transă şi nedoritul văl al emoţiei îmi înceţoşă privirea. Vuietul tribunelor pline ale sălii I.C.O.R. îmi dădea aripi ce-mi permiteau să abordez partida mult mai curajos decât de obicei. Începeam să mă scutur de complexul inferiorităţii.

            - Bravo, Florine, bravo, băi, scârţ! – recunoscui alintătura obişnuită a fratelui, de undeva, din tribune. Venise însoţit de o gaşcă întreagă de prieteni să mă susţină. 

            Jucam cu Şcoala Sportivă din Oneşti. Pentru mine reprezenta un prim examen ca sportiv de performanţă. Şi voiam să dovedesc (şi să-mi dovedesc) că sunt bun. Îmi intrase în cap să nu-i las adversarului direct nicio posibilitate de mişcare. Astfel încât, de câte ori se pregătea să primească mingea, eu făceam un pas în faţă, incomodându-l.

            - Stai, băi, pe semicerc! – îmi strigă iritat Tatian, interul de pe partea mea.

            Nu consideram că trebuia să iau în seamă sfaturile lui. Ce, s-a găsit el mai deştept să mă-nveţe pe mine? Încăpăţânat, îmi continuai mişcarea de incomodare a adversarului direct. O dată... de două ori... La un al treilea atac, în clipa în care am făcut pasul în faţă, pivotul advers, observându-mi mişcarea şi profitând de spaţiul liber lăsat în spatele meu, s-a strecurat pe lângă Tatian, a primit pasa de la inter şi... a fost gol! Muream de ciudă!

            - Nu ţi-am zis, băi, să stai la locul tău? – mă apostrofă Tatian.

            Nu mai aveau rost reproşurile. Înţelesesem şi singur că schema mea fusese păguboasă. Din clipa aceea nu m-am mai desprins de semicerc atunci când eram în apărare. Şi nici nu s-a mai marcat în zona mea.

            - Meşca, treci pe bancă că te strici! – îmi strigă de pe margine profesorul.

            Îmi era necesară pauza. Trebuia să-mi pun ordine în gânduri şi să uit prostia făcută.

            - Nu-i nimic, din greşeli se învaţă! – mă ajută antrenorul să scap de trauma erorii.

            Tot lotul era rulat în timpul unui meci. Nimeni nu tocea banca de pomană. Fiecăruia i se dădea cel puţin o şansă în timpul unei partide. Eu am avut parte de două în jocul cu Oneştiul. Şi eram hotărât să fructific la maximum oferta.

            - Vasiliule, ieşi afară! Intră Meşca! Tu ce gâfâi aşa, măi? Ori n-ai mâncat azi dimineaţă?

            Schimbările se făceau întotdeauna pe faza de atac, când echipele se rearanjau pe semicerc. Exceptând cazurile în care se pleca pe un contraatac. Dacă în apărare adversarul direct mi-o făcuse, am început să-l sâcâi în atac, prin fente rapide din corp şi driblinguri scurte. De trei ori am reuşit să-l depăşesc şi tot de trei ori am fost faultat pe semicerc, în momentul aruncării la poartă. 7 metri! Colegii mai forţoşi erau responsabili ai loviturilor de la şapte metri, eu neridicând nicio pretenţie justificată în acest sens. Mă simţeam răzbunat şi consideram că mi-am reparat greşeala din debutul partidei. Unde mai pui că am mai prins un contraatac pe extremă, finalizat cu un gol la vinclu... Două goluri şi trei lovituri de la şapte metri obţinute... nu era deloc puţin pentru un meci-examen.

            - Ai grijă să nu te deochi! – îmi trase profesorul una scurtă după ceafă, semn clar de satisfacţie pentru jocul făcut.

            Credeam că – gata! – m-am lansat! Şi că sunt, într-adevăr, bun! Gândeam iar, cu curaj, la lotul naţional. Asta pentru că eram naiv. Mai aveam atât de mult de muncit...

            Mi-am descoperit un admirator! Peste ani când, am ratat admite-rea la facultate şi am ajuns să fac armata la un an şi patru luni, mi-am întâlnit un admirator, unul Herbei, caporal aflat în ciclul doi de armată.

            - Măi, tu nu cumva eşti Meşca, handbalistul de la Şcoala Sportivă? – mă interogă acesta de cum mă văzu.

            - Daaa, eu sunt! – îngăimai eu speriat de mediul ostil în care ajunsesem.

            - Băi, ce jucător mare eşti! Te-am văzut odată într-un meci cu ăia de la Oneşti. L-ai făcut arşice pe fazanul de pe partea ta! Gata: te iau la mine în grupă! O să fii protejatul meu, să să n-ai nicio grijă!

            Nu ştiu ce înţelegea el prin protejat dar, în luna de instrucţie ce a urmat şi în care el mi-a fost comandant de grupă (un termen ce-l consider cam pretenţios, având în vedere nivelul la care ne găseam noi), am avut parte de şapte plantoane doi! Şapte! Cele mai multe din toată grupa de pufoşi din care făceam parte! Tovarăşul caporal Herbei obişnuia să mă vrăjească că-mi face un mare favor, repartizându-mi schimbul doi la plantoane: - Meşca, iar dormi de două ori la noapte! Aş! Stingerea se dădea pe la nouă seara, iar schimbul doi începea pe la ora doisprezece. Nu puteai aţipi de şicanele veteranilor, a râsului şi umorii generale şi, când să te prindă somnul, intrai de planton. Până la ora trei dimineaţa. După ce predai schimbul şi-ţi găseai, în fine, odihna mult dorită în culcuşul patului, furat de visele, adeseori erotice, în compania iubitei de-acasă, auzeai nesuferita comandă a plantonului trei:

            - Deşteptaaaaarea! – însoţită de zgomotul antipatic al unei cârâitoare şi de aprinsul tuturor luminilor.

            - Scoală, răcane! – comanda, somnoros şi morocănos, de lângă mine, caporalul Herbei, în timp ce el se întorcea pe partea cealaltă, furând armatei câteva minute bune. 

            Nu am descoperit niciodată prietenul din el... – caracterul nu-l ajuta. Cert este că, în ultima lui zi de armată, câţiva dintre colegii mei de leat l-au urmărit prin livadă şi i-au aplicat o corecţie corporală aşa, ca de aducere aminte peste ani. Nu am făcut niciun gest pentru a-i împiedica. Îşi făcuse prea mulţi duşmani, admiratorul meu.

            Ca o ironie a soartei, coleg de ciclu cu Herbei, l-am găsit în armată pe fostul meu coechipier Paralizie. Avea armata aşa un efect în a deconspira caracterele umane... Lui Paralizie, care nu a strălucit niciodată ca sportiv şi nici cu şcoala nu a fost în prea mare tandreţe, i s-a ivit nesperata ocazie de a se răzbuna pentru mândria nereperată cu ocazia prinderii şpeonilor în pădurea de la Grota Urşilor. Iar eu i-am apărut în cale la momentul (lui) potrivit. În sarcina unui soldat de ciclul unu (cum eram eu) cădeau  toate corvezile armatei: amintitele plantoane, curăţenia pe sectoare (dimineaţa, la prânz şi seara), incluzând aici dormitoarele, sala de mese, WC-urile, plus garda la drapel, măturatul frunzelor pe-afară... La toate acestea se adăugau multiple abuzuri cărora noi nu ştiam a le face faţă, de genul spălatului şosetelor celor de ciclul doi, curăţarea mizeriei de pe jos cu ajutorul periuţei de dinţi sau a propriului trup, remorcat, în amuzamentul general, de către un fruntaş sau caporal. Mizerii umane!

            Revin la Paralizie. Într-o seară, după cină, am rămas la sala de mese pentru curăţenia de rigoare. Îmi venise rândul. Supraveghetor vigilent al îndeplinirii misiunii de luptă: Paralizie. Mă aşteptam la un serviciu uşor, doar eram camarazi vechi, dar... soldatul de ciclul doi a fost intransigent!

            - Asta numeşti tu, curăţenie, soldat? – mă apostrofă veteranul de ciclul doi Paralizie, ştergând cu mâna o dâră invizibilă de pe una din mese.

            - Ce-ai, băi, colega, ai înnebunit? Nu vezi că lucesc toate de curăţenie? – îi replicai pe un ton camaraderesc şi afectuos, totdată.

            - Aici nu suntem colegi, soldat! Unul ca mine nu are cum să fie coleg cu un pufos! – îşi bombă el pieptul de soldat de ciclul doi. Treci pe motoretă şi ia-o de la capăt!

            Motoreta reprezenta culmea descoperirilor ştiinţifice în materie de curăţenie pe sectoare în armată şi era, de fapt, un teu din lemn pe care se înfăşura o cârpă murdară, înnegrită în urma repetatelor utilizării, cu care nefericitul de ciclul unu îşi desăvârşea importanta misiune administrativă.   Sala de mese îmi părea imensă. Mai ales că trebuia să rezolv singur sectorul, sub atenta supraveghere neaşteptat de exigentă a soldatului de ciclul doi, cel cunoscut sub numele de cod: Paralizie.

            - Drepţi! – sună, dintr-odată, comanda tunătoare a şefului.

            Speriat, am luat instantaneu poziţia de drepţi, încurcându-mă în motoretă, pe care nu mai ştiam cum s-o tratez: ca pe o armă şi s-o strâng la piept sau să-i dau drumul pe cimentul sălii. Oricum aş fi procedat, rămâneam expus reproşurilor superiorilor şi, bineînţeles, pedepselor cuvenite.

            - Ce se execută aici, soldat? – mă chestionă cu intenţia vădită de a mă face să-i simt autoritatea, fruntaşul Fluturaş.

            - Curăţenia în sala de mese, să trăiţi! – bâiguii, disciplinat şi speriat, fruntaşului din faţa mea.

            - I-auzi, băi Fluturaş, bibanul are pretenţia c-am fi colegi! Nu crezi c-ar trebui să-l învăţăm cum stă treaba cu armata? – provocă, insidios, Paralizie, atacul decisiv.

            - Să trăiţi, tovarăşe fruntaş! Aşa se răspunde superiorului! – preluă Fluturaş pasa colegului său, belindu-şi la mine ochii bulbucaţi şi spălăciţi ce-i încadrau faţa rotundă, roz şi tâmpă. (Descrierea aceasta acum mi-o permit. Atunci nu îndrăzneam nici să ridic ochii la superiorul meu, darămite să gândesc atât de îndrăzneţ.)

            Stau şi acum şi mă întreb: cum de nu a avansat şi mai mult în grad fruntaşul Fluturaş? Avea toate calităţile unui candidat la gradele (cârpele şi tablele) milităriei la un an şi patru luni, adică: era prost crescut, cu carte puţină şi fudul. Ofiţerii epocii (pe care, în general, nici pe ei nu-i prea caracterizau bunele maniere – cu excepţiile de rigoare!) îi preferau deoarece, prin lipsa lor de scrupule, îi dominau pe soldaţii de ciclul unu (bibanii, pufoşii) şi, în felul acesta, menţineau fără prea multe eforturi, disciplina trupelor. Se spune că prostul, dacă nu-i fudul, parca n-ar fi prost destul! Se potriveau perfect proverbului de mai sus aspiranţii cu opt clase ai efemerelor grade cazone. Erau conştienţi că armata reprezenta unul din puţinele momente (dacă nu singurul) ale vieţii când puteau deveni şi ei şefi.

            - Băi soldat! – se răsti fruntaşul Fluturaş la mine. Băi, eu dacă mă scutur oleacă, cade rugina de pe mine, băi! Ăsta e soldatul de ciclul doi! – şi fruntaşul chiar execută o scuturare caraghioasă de trup, umflându-şi, în acelaşi timp, cu mândrie, pieptul, ciolănos.

            Am comis-o şi, până să mă controlez, un zâmbet mi-a scăpat în colţul gurii. Atât mi-a fost:

            - Băi, tu râzi de mine sau râzi cu mine? – se năpusti, furios, fruntaşul Fluturaş la inculpat.

            Am rămas mut. N-aveam ripostă. Ştiam răspunsul, le ştiam şi replicile, eram conştient şi de urmările actului de indisciplină comis. Dacă râdeam cu el (cu veteranul de ciclul doi), riposta i-ar fi fost pe măsură: - A, îţi permiţi să râzi cu mine?! Sau dacă, mai grav, alegeam cealaltă formulă de răspuns, o sfecleam de-a binelea: - Cum?! Râzi de mine?! O dilemă ce nu a fost niciodată rezolvată, de niciun biban, în faţa niciunuia dintre superiorii de ciclul doi.

            - Băi soldat, eu sunt veteran, mai am câteva luni şi mă liberez, pe când tu, tu ai armată pe viaţă, băi! Asta e diferenţa dintre noi! – îşi finaliză, triumfător, fruntaşul Fluturaş, filosofica-i disertaţie.

            - Hai liberare! – se trezi urlând din toţi rărunchii, Paralizie, ca o subliniere a spuselor fruntaşului şi, în acelaşi timp, pentru a adăuga noi motive de întristare umilului de pe motoretă.

            Într-adevăr, la acest capitol îi dădeam mare dreptate lui Fluturaş: în timp ce ei (el, Paralizie, Herbei şi-ai lor) mai aveau câteva luni până la liberare (ce puţine îmi păreau ale lor!), pe mine mă aştepta armată pe viaţă (ce multe îmi păreau ale mele!)!

            - A.M.R. 200! Hai liberare! – ţipă din nou, isteric, Paralizie, cât îl ţineau bojocii, în sala de mese.

            (Notă explicativă: A.M.R. = au mai rămas. Adică, urletul lui Paralizie, neprescurtat, ar fi sunat aşa: - Au mai rămas două sute de zile! Dar parcă, neprescurtat, nu ar mai fi avut acelaşi farmec, nu s-ar fi bucurat de aceeaşi rezonanţă! Prin toate cotloanele unităţii, adică pe pereţii de la W.C., pe mese, pe uşi, scrijelit pe copaci etc. găseai: A.M.R. 82! Sau: A.M.R. 45! Bine, punctuaţia... cam lipsea... De asemenea, nicio epistolă trimisă acasă, la părinţi sau la drăguţă, nu se putea încheia mai fericit decât cu acel A.M.R. ... Ce fericiţi trebuie să fi fost cei care puteau imortaliza aceste repere de timp cu cifre atât de mărunte!)

            În seara aceea am gonit cu motoreta pe sectorul numit sala de mese până târziu, în noapte, în batjocura şi dispreţul veteranilor de ciclul doi.

M-a salvat oboseala (lor, nu a mea, căci eu nu aveam dreptul la un aşa lux) şi plictisul unui joc ce devenise monoton.

            Nici de Paralizie şi nici de vreunul dintre superiorii de ciclul doi de care am avut parte în armată nu am mai auzit vreodată după aceea. S-au întors, mai mult ca sigur, în mediile din care au provenit, în anonimat, acolo unde le era locul.

            No Face, No Name, No Number – este refrenul şi titlul unui cântec al nemţilor de la Modern Talking. Aşa au rămas ei, veteranii, în conştiinţa mea. I-am uitat, i-am iertat, i-am şters din memorie. Dacă n-ar fi fost povestea aceasta... No Face, No Name, No Number.

            Dar cea mai mare dezamăgire am încercat-o atunci când, ajunşi în ciclul doi, majoritatea colegilor mei le-au copiat întrutotul apucăturile mizere. Chiar dacă, în clipele noastre de deznădejde şi frustrare, i-am convins să jure că nu vor uita aceste umiliri şi vor avea un comportament demn faţă de noii veniţi în armată. Şi-au uitat jurămintele, iar eu m-am dezis şi de ei, ca şi de înaintaşii lor.

            Gata?! Asta-i tot?! – nu mă lăsă Vocea să-mi opresc şirul gândurilor.

            Păi, ce-ar mai fi de adăugat?

            Termină-ţi ideea! Ce s-a întâmplat în ciclul doi cu leatul tău? De ce te-au decepţionat colegii? – mă ajută tot ea să reiau nararea de acolo unde mă oprisem intenţionat.

            Eram iritat. Nu pentru că retrăiam momente neplăcute – de mult le dădusem la spate – ci pentru că trebuia să-mi amintesc de răutatea oamenilor, o răutate generalizată. Şi, în armată, a fost pentru prima dată când m-am confruntat cu nimicnicia unor oameni, a semenilor mei! A fost un şoc!

            De ce m-au decepţionat colegii? Aş prefera să nu mai vorbesc despre ei. Cert este că, eu unul, am continuat să folosesc „motoreta” şi în ciclul doi, cot la cot cu noii „pufoşi”. Şi nu numai „motoreta”. Toate privaţiunile vieţii de ostaş le-am împărţit cu ei.

            O făceai demonstrativ? – mă presă, suspicios şi atentă la detalii, Vocea.

            Nu, deloc! – răspunsei speriat că aş fi putut lăsa loc unei astfel de interpretări. Aşa gândeam că este corect să mă port. Nu le eram cu nimic superior colegilor mai tineri, aşa cum nu le fusesem cu nimic inferior vechilor... „tovarăşi”. Atitudinea aceasta făcea parte din educaţia mea, era conformă celor „şapte ani de-acasă”.

            Şi cum, chiar toţi colegii de leat au dat dovadă de lipsă de caracter?!

            În toată vâltoarea aceea de amintiri neplăcute şi de chipuri şterse, schimonosite de urâţenii, reuşise să reziste timpurilor figura luminoasă a Grindanului şi un zâmbet fugar îmi trădă seninătatea. Mitică chiar a fost un personaj, unul pozitiv!

            L-am avut alături, tot timpul, pe Mitică Grindanu’...

            Tot e bine. Oricum, despre acest personaj o să ţi se mai ofere ocazia să povesteşti! – şi Vocea mă lăsă, în fine, cu ale mele.

            Aruncarea la poartă prin rostogolire sau... începutul sfârşitului. Antrenamentele debutau cu o încălzire uşoară, urmată de o alergare de anduranţă în jurul sălii I.C.O.R. (executată afară, indiferent de anotimp), apoi exerciţii de forţă, altele de îndemânare, de detentă, sprinturi repetate, joc de unu la unu pentru deprinderea driblingului, aruncări la poartă cu şi fără paravan, aruncări de pe semicerc, din plonjon sau prin rostogolire...

            Rostogolirea m-a pierdut. A fost o modă a deceniului şapte pe care profesorul punea mare preţ: executarea aruncărilor la poartă prin rostogolire. Dacă, până atunci, şuturile la poartă de pe semicerc se finalizau prin plonjon acum, în mare vogă, deveniseră rostogolirile. Pentru pivoţi, metoda îmi părea justificată şi... posibil de executat. Ei, în lupta acerbă de pe semicerc cu nişte adversari de regulă puternici şi neiertători, nu aveau întotdeauna şansa reuşitei unui plonjon eficient care să adauge un plus dinamicii aruncării. În schimb, rostogolirea, tot un fel de dribling, le oferea posibilitatea unei piruete rapide pe semicerc, finalizate cu o aruncare surprinzătoare pentru adversari. Valabilă figura pentru unul ca Pavel sau Grecu, pivoţii noştri scunzi, agili şi rapizi. În schimb, pentru unul ca mine, lunganul de pe extremă dreaptă, atacând poarta adversă dintr-un unghi ce, de regulă, nu depăşea cincisprezece grade, aruncarea prin plonjon îmi părea singura soluţie. Una eficientă. Spaţiul, dinamica mişcării îmi permitea o astfel de execuţie. În unghiul de cincisprezece grade avut la dispoziţie, cu maximum un metru, un metru şi jumătate distanţă între mine şi adversar, după depăşirea acestuia şi ajungerea pe semicerc, nu dispuneam de spaţiul necesar executării unei rostogoliri până la picioarele portarului şi a unei aruncări plasate pe lângă el. Intram într-un unghi mort, favorabil ultimului apărător. Putea chiar să mă lase liniştit în pace – n-aveam nicio şansă! Plonjonul, în schimb, îmi oferea posibilitatea intrării în viteză pe semicerc şi, cu mâna stângă largată în prelungirea corpului, îmi măream unghiul de aruncare şi, deci, şi şansele de reuşită creşteau.

            - Meşca, treci şi execută aruncări la poartă prin rostogolire! – auzeam nesuferita comandă.

            Profesorul nu mă slăbea deloc cu această execuţie. Odată cu acumulările fizice şi tehnice evidente, pretenţiile faţă de mine crescuseră şi se ocupa îndeaproape de şlefuirea deprinderilor handbalistice. Forţând ameliorarea carenţelor observate încă de la început, mă punea să exersez până la exasperare pasele cu peretele, aruncările de la nouă metri peste obstacole (reprezentate de o băncuţă nevinovată) şi, bineînţeles, chinuitoarea aruncare la poartă prin rostogolire. Mi s-a explicat mişcarea poză cu poză, mi-a fost exemplificată de către simpaticii pivoţi Grecu şi Pavel, chiar şi de către seniorii de la C.S.U. Galaţi, atunci când se nimerea să ni se intersecteze drumurile la schimbarea ştafetei în sala I.C.O.R., dar... nu se lipea de mine. Dacă mi-ar fi pus cineva piedică în timpul unui sprint, cădeam, instinctiv, prin rostogolire. Şi o făceam foarte bine! Da, dar adversarii... nu-mi puneau piedică ca să le pot da eu gol prin această metodă la modă. Profesorul mă dojenea, colegii se amuzau de neputinţa mea, iar eu sufeream cumplit! Am început să-mi pierd încrederea de sine, să nu mai cred în şansele mele şi chiar locul de titular în echipă, ce părea la îndemână, a început să fie tot mai mult pus sub semnul întrebării. Lovitura  decisivă am primit-o de la cine mă aşteptam cel mai puţin: de la Şerban, portarul nostru titular.

            Acesta, nu ştiu de unde i-a venit tâmpita idee, dar l-a adus la sală, să-l facă mare handbalist, pe un văr de-al său căruia nu-i mai ţin minte numele. Ştiu doar că, acesta, fiind un tip construit aşa, cam ca din topor, adică scund, îndesat, cu capul mare, vânos, şi-a atras din prima porecla de Ţăranu’. Şi-aşa i-a rămas numele din acel moment. Cel puţin pentru mine care, recunosc, îi acordam noţiunii conotaţii negative. Ţăranu’ poseda o calitate pe care nu aveam cum să i-o contest: era stângaci ca şi mine. La înălţimea sa modestă, n-ar fi fost productiv să fie folosit ca inter dreapta, chiar dacă era vânjos, rămânând însă să-i fie probate calităţile pe extremă, locul vizat de mine...

            Ţăranu’ a confirmat rapid. Stângaci era, forţă avea, viteză de reacţie, de asemenea şi... ghinion: i-a ieşit şi aruncarea la poartă prin rostogolire! Din acel moment, steaua mea de mare handbalist în devenire a început să pălească! Calităţile mele, care aveau nevoie de antrenament şi răbdare pentru ratificare, au pălit în faţa impetuozităţii Ţăranului. Din câte am aflat ulterior, a confirmat şi la echipa mare a Galaţiului, jucând în prima divizie de handbal a ţării.

            În ce mă priveşte, profitând de faptul că ajunsesem în clasa a XII-a şi trebuia să mă pregătesc temeinic pentru cele două examene esenţiale ale vieţii – bacalaureatul şi admiterea la facultate – mi-am găsit singur o scuză plauzibilă pentru a ieşi din scena performanţei sportive şi, în consecinţă, de a renunţa la visul de a deveni un mare campion la handbal, campion mondial şi/sau olimpic. A fost un eşec ce mi-a produs o enormă suferinţă. Mulţi ani apoi am continuat să trăiesc acest vis, dar transpus doar în zona eterică, revăzându-mă adeseori în atacuri furibunde pe extremă şi marcând goluri spectaculoase în poarta adversă. - Goooool! Publicul era în extaz, iar eu... eu mă trezeam cu obrajii plini de lacrimi. Totul a fost şi... a rămas (?!)... un vis!...

MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. A doua şedinţă

            Vocea tăcea. Acorda un nou răgaz liniştirii mele şi revenirii pe centru. Era cât se poate de adevărat: relatând poveşti din trecut, fără să-mi dau seama, devenisem nostalgic şi... cam alunecasem pe stânga. Yin. Trebuia să mă desprind şi să revin în prezent, pentru a putea supravieţui judecăţii propriei conştiinţe.

            1 – 1! – mă ajută Vocea să revin la timpul de acum.

            Da, de data aceasta am eşuat... – recunoscui spăsit. 

            De ce crezi că ai eşuat? Începea tirul întrebărilor incomode.

            Păi, totul a pornit de la aruncarea la poartă prin rostogolire... – găsii, pe loc, o scuză plauzibilă. Convenabilă. Şi în care credeam.

            Doar atât? Doar atât poţi scoate din tine?! – mă ironiză Vocea. Parcă o auzeam şi chicotind, pitită pe-acolo, pe undeva, prin adâncul fiinţei.

            Eram şi mai mic ca ani... eram timid...

            Timiditatea asta te-a pierdut mereu! De ce nu te-ai debarasat de ea?

            Păi, ce? Era aşa de uşor? – mă trezii ripostând violent, asemenea sindicaliştilor ce bat cu pumnii în masă atunci când vor să-şi impună revendicările în faţa veroşilor patroni. Sau, pe la noi, pe malurile Dâmboviţei, în faţa guvernanţilor...

            Da, pentru că timiditatea îţi aparţinea în totalitate! Depindea doar de tine să te debarasezi de ea! Nimeni nu ţi-a impus-o, nimeni nu ţi-a apreciat-o! – deveni imperativă, Vocea. Când ai observat că reprezintă o piedică în evoluţie, trebuia s-o lepezi! Trebuia... să devii bărbat!

            Din nou, tăcere. Nu aveam răspunsuri şi nici nu mai făceam eforturi a le găsi. Obosisem. Era o oboseală psihică.

            Era Vasiliu cu ceva mai bun? Sau mai dotat? Ştii foarte bine că nu! Singurul lui atu era vârsta: era cu doi ani mai mare decât tine! Mare scofală! Asta trebuia să te doboare?! Iar Ţăranu’? Doar vâna era de el! Ştii cu ce te-a dovedit? Nu era timid! Din contra: a făcut tot ce-a putut pentru a-ţi lua locul în echipă! A tras la poartă, cu ghioaga lui, din toate poziţiile! Fără eleganţă, dar cu tupeu şi cu rezultate pe tabela de marcaj.

            Ce să zic? Eram mut.

            Şi nu ai relatat tot. Ca să scapi de vinovăţia eşecurilor, trebuie

să-ţi înfrunţi cu curaj şi obiectivitate propria istorie.

            Nu mă lăsa deloc. Mă presa, mă presa...

            Eu zic că n-am omis nimic! – îngăimai, nevinovat.

            Să-ţi amintesc eu, atunci: când, în vara aceea, a venirii Ţăranului la echipă, profesorul a plecat în concediu şi v-a lăsat pe mâna secundului să continuaţi antrenamentele... tu ai chiulit!

            De aspectul acesta chiar uitasem! Aşa a fost. Vară, vacanţă, soare, plajă, fete... toate coroborate cu eşecurile din sala de sport... A fost suficient ca dom’ profesor să plece în concediu, pentru a fugi ca un laş şi a renunţa la lupta pentru un loc în echipă. Am uitat de marile aspiraţii la primele eşecuri şi... m-am învins singur.

            Am lipsit doar cât a fost plecat dom’ profesor în concediu! Doar atât! Atât... De fapt, eram lipsit de argumente. Ştiam că, din acel moment, mi-am anulat singur toată munca de până atunci, toate acumulările.

            Aşa credeai că se ajunge la marea performanţă? Că e suficientă dorinţa şi... gata, ajungi mare campion? 

            Mă agasa insistenţa profesorului cu exersarea aruncării la poartă prin rostogolire! – încercai o eschivă demnă de scopuri mai bune.

            Ce ţi-ai spus tu, atunci? “Ce rost mai are să muncesc, dacă dom’ profesor îl preferă pe Ţăranu’?” Dar te-ai gândit vreun moment că profesorul voia mai mult de la tine, că voia maximum şi că te muncea tocmai pentru că observase că ai potenţial? Te-ai gândit vreun moment la asta?

            Mă presa Conştiinţa. Mă presa al naibii de dureros.

            Nu... nu aşa am văzut atunci lucrurile. Mi-am zis că a renunţat la mine... că nu mai reprezentam o soluţie...

            Ţi-ai zis tu! – punctă decisiv Vocea, devenită Procuror.

            M-a trimis acasă! – răbufnii încolţit.

            A fost ultima încercare pentru tine! Profesorul ţi-a pus la încercare ambiţia, dorinţa de a face marea performanţă şi te-a pus să alegi!

            ... ?!

            Cum ai reacţionat? Îţi mai aminteşti?

            Întorcea cuţitul cu o determinare...

            Păi, m-am dus acasă, am pus tot echipamentul în geantă... m-am întors la sală şi... l-am predat profesorului...

            Aproape că-mi venea să plâng. La fel ca atunci, cu mulţi ani în urma când, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, depuneam la picioarele profesorului, în lumina difuză a sălii I.C.O.R., ca pe o ofrandă nepreţuită, geanta, geanta mea de sportiv cu ambiţii de mare performer, ambiţii năruite exact în momentul depunerii ei pe parchetul de joc.

            Acela a fost momentul rateului tău! Profesorul, altă reacţie îşi dorea din partea ta! El nu-şi dorea acea geantă! N-avea ce face cu ea! Nu era geanta lui! – aproape că strigă Vocea, subliniind dureros cuvântul “lui”, pumnal împlântat adânc, în carnea sufletului. Geanta, nu pe el îl reprezenta, ci pe tine! Pe tine şi ambiţiile tale de a deveni un mare performer! – şi mai răsuci odată pumnalul.

            Începeam să văd. Dintr-odată, vălul acela ce mi se punea pe ochi în timpul meciurilor mele de debut, s-a ridicat şi mi-a permis să văd. Să văd şi să înţeleg. După mulţi ani în care credeam că nu mai aveam de ce să revin asupra unor alegeri din trecut, Conştiinţa îmi descifra cu claritate (cu o dureroasă claritate!) marea eroare.

            Adică... nu fusesem tratat ca un ratat?! Profesorul mă pusese să aleg conştient şi eu... eu am ales ca un dobitoc! În loc să-mi recunosc greşeala şi să-i solicit înţelegere şi reprimirea în lot eu, asemenea unui cocoşel îngâmfat nevoie-mare, m-am ambiţionat şi i-am returnat geanta. Cine a pierdut cel mai mult? Eu, în primul rând, eu, aspirantul la gloria sportivă! Eu, adultul care, la ora actuală, îi judecă cu asprime pe sportivii ce nu-şi dublează talentul cu o muncă susţinută şi se pierd pe drum. Eu, sexagenarul care lăcrimează şi acum când, la marile întreceri sportive internaţionale, drapelul românesc flutură pe cel mai înalt catarg, în acordurile imnului naţional. Doar că alţi români sunt pe prima treaptă. Eu... nu am avut niciodată acest merit!

            Da, pentru accesul la marea performanţă, talentul trebuie dublat de multă muncă, de perseverenţă, tenacitate şi spirit de sacrificiu. Şi – da! – şi de norocul pe care ţi-l oferă steaua norocoasă ce singur ţi-o alegi de pe cer în nopţile senine ale copilăriei. Mi-am urmărit eu steaua norocoasă?

            Se pare că ai început să înţelegi, ai început... să vezi! – mă trezi Vocea din propria analiză. Era, parcă, mai înţelegătoare.

            Talentat, nu ştiu dacă oi fi fost. Dar, acum îmi dau seama: la prima nereuşită am capotat. Mi-am permis să capotez...

            Da, la prima nereuşită...

            ... În loc să depăşesc momentele critice printr-o muncă susţinută, prin perseverenţă, tenacitate şi spirit de sacrificiu, exact calităţile cerute unui performer, am permis negativităţilor să mă înfrângă: am preferat fuga, ce mai, am fost... am fost laş!...

            ... când era suficient să-ţi găseşti resursele în propria fiinţă, în propriile... vise! Bănuieşti, măcar, cum ar fi evoluat viaţa ta dacă te-ai fi ţinut de vis?

            Da. De propriul vis. Visul de a deveni un mare handbalist, un mare campion mondial. Singur l-am construit, singur am renunţat la el. Atât de uşor am renunţat!... Mi s-au împăienjenit ochii. O lacrimă s-a furişat printre şanţurile de pe obraz. O alta, mai... mi-a atins inima.         

            Închidem discuţia şi – da! – rămâne 1 – 1! Chiar dacă ţi-ai asumat eşecul şi ţi-ai însuşit lecţia, eşti depunctat pentru că nu ţi-ai dus până la capăt încercarea vieţii, nu ţi-ai atins culmile performanţei sportive. Nu ai făcut tot ce ţinea de tine şi te-ai oprit cu mult timp înainte de a te cunoaşte din acest punct de vedere. 1 – 1! Aminteşte-ţi de-al patrulea legământ al lui Don Miguel Ruiz – nu l-ai urmat!

            1 – 1...

            Dacă ar fi pe dreptate... scorul ar fi mai drastic. Bine că mă mai bucur, totuşi, de clemenţă. Mai ţineam ascunse câteva păcate pe care, Conştiinţa, sunt sigur că înadins nu le-a contabilizat. Poate pentru a mă... contra mai târziu?

            Următorul vis: ai vrut să devii aviator!

            O nouă provocare generatoare de dureri de cap şi transpiraţii reci pe şira spinării.

            Am fost foarte aproape! – aproape că strigai.

            Nu aşa. Ca de obicei, ia-o cu începutul. Şi Conştiinţa-Procuror-Avocat-Judecător se puse pe ascultat poveşti.