Nu-mi place să pierd timpul nici chiar în excursii, aşa că aşezată pe un şezlong, lângă piscină, îmi deschid caietul cu însemnările despre Vietnam. Odată ajunşi la Saigon, vom intra într-un program turistic foarte strâns. Am respectat şi am iubit popoarele care-şi preţuiesc şi-şi valorifică legendele şi tradiţiile. Legenda povesteşte că vietnamezii sunt fiii născuţi din unirea unui dragon ieşit din mare cu o zână a munţilor. Unul dintre acei fii a devenit primul din regii Hung ai ţării, urmat de un şir de alţi 17 suverani care trăiau firesc în realitate, dar îşi înfrumuseţau viaţa cu numeroase mituri. Acel început era acum 2 600 de ani. Cu un vecin atât de puternic cum era China, vietnamezii au împrumutat de la aceasta, elemente de civilizaţie, religie şi cultură, în timpul stăpânirii ei. Războaiele împotriva asupririi chineze s-au ţinut lanţ, puţine au fost epocile de prosperitate şi linişte. Fără să vrea, vietnamezii au devenit războinici curajoşi, luptând mereu împotriva cuceritorilor. Europenii au descoperit drumul profitabil către Asia. În sec. al XVI-lea, portughezii au întemeiat prima aşezare în Vietnam, urmaţi de olandezii care deschid fabrici. Un secol mai târziu, sunt ademeniţi de noi oportunităţi, englezii şi francezii. Au venit şi misionari europeni cu gând să civilizeze rasa galbenă. După 1860, Vietnamul devine colonie franceză având ca urmare apariţia unei intense mişcări de rezistenţă. Providenţial, s-a ivit un lider menit să aducă libertatea. Era Ho Chi Minh (1890-1969). Întors din călătoriile sale prin lume, în 1919, Ho a trimis o petiţie Aliaţilor, prin care cerea autonomie. Merge şi la Moscova, atras de comunişti. După capitularea Japoniei în 1945, el devine liderul mişcării de rezistenţă Viet Minh, preluând puterea. La 2 septembrie 1945, declară independenţa, dar francezii n-au cedat uşor. Până în 1953, SUA au finanţat eforturile franceze de război. În 7 mai 1954, trupele franceze au capitulat. Vietnamezii aveau tradiţie în războiul de gherilă, dragostea de ţară nu era un simplu sentiment, făcea parte din fiinţa lor, din gena lor. La Geneva, au avut loc convorbirile pentru pacea în zonă. Paralela 17 urma să despartă ţara în două până la alegeri. Prim-ministrul Diem a anulat alegerile, a vrut să cureţe sudul de comunişti. În nord, se derulau mari reforme, ca cea agrară, cu însemnate împroprietăriri. În 1960, forţele coaliţiei anti-Diem au format Frontul Naţional de Eliberare numit Viet Cong, susţinut şi de budişti. În 1963, Diem este executat.

- Ce faci, draga mea? mă întreabă Ruxi aşezându-se lângă mine.

- „Îmi fac lecţiile pentru zilele următoare”.

- Aha, recapitulezi ce ţi-ai notat despre Vietnam. Dacă ai nevoie de ajutor...în geanta mea  atât de grea, am şi un caiet cu informaţii... grele.

- Ia să te aud!

- Vietnamul este o ţară din Pen. Indochina, cu o arie de 331 689 km p, cu o populaţie de 84 238 000 de locuitori, cu un relief de câmpie şi muntos, cu vecinii Cambodgia, Laos, China şi Marea Chinei...

- Gata, opreşte-te, acestea le găseşte oricine, într-un manual,  vreau altceva, mai profund. Eu mă oprisem la războiul dintre Vietnam şi SUA (1965-1973). Ne amintim cum propaganda comunistă ne convinsese să fim de partea comuniştilor din nord.

- Vom vizita muzeul unde acesta este prezentat pe larg. În 1965, au debarcat la Danang, 72 000 de amercani care bombardau zilnic zonele din jur, apoi cele din nord. Au avut sprijinul sud-vietnamezilor, cu nişte conducători corupţi. Nord-vietnamezii s-au infiltrat şi în partea de sud, cucerind  ambasada Americii, dar au cedat sub asediul bombardierelor    B-52. În 1972, Nixon ordonă reluarea bombardamentelor în zona Hanoi. Nord-vietnamezii cer pace şi pe 27 ianuarie 1973, se semnează încetarea focului, la Paris. Urmează reunificarea la 2 iulie 1976, cu numele de Republica Socialistă Vietnam.

- Ce-ai citit tu în câteva fraze, e atât de puţin! Sute de mii de oameni au murit din ambele tabere. Alte zeci de mii de persoane au părăsit ţara. Şi pentru ce? Până la normalizarea relaţiilor cu SUA, a trecut mult timp. Abia în 1994, Bil Clinton a ridicat embargoul şi apoi s-a redeschis ambasada din Hanoi. A urmat reunificarea, cu asprime. Sute de mii de reprezentanţi ai elitei sudice au fost încarceraţi de comunişti, s-au confiscat proprietăţile. Până în 1978, Vietnamul se tot scufunda în sărăcie. China supărată pe alianţa Vietnamului cu URSS, îi invadează teritoriul în 1979, dar este respinsă. Guvernul va câştiga lupta cu sărăcia după 1986, când se inaugurează economia de piaţă şi o reformă fiscală benefică. Vom vedea efectele noii politici economice. Oamenii care s-au sacrificat pentru apărarea ţării, devenind eroi, ştiu să şi muncească cinstit pentru progresul ei şi pentru un trai mai bun, adoptând cele mai eficace căi ale unei economii prospere.

- Cred este suficient, hai să ne răcorim puţin în piscină! Roxana, fiica Silviei şi a lui Victor împreună cu Alex, fiul Getei şi al lui Gigi, ne fac demult semne să le urmăm joaca în apa caldă.

- Ce atâtea cunoştinţe? Suntem în vacanţă, şi ce mai vacanţă, la capătul pământului, cum spun amicele mele care n-au ieşit niciodată din ţară, glumeşte Ruxi..

Saigon - ieri, Perla Orientului, azi, viaţa pe scutere şi pe trotuar

După numai o oră de zbor cu compania Air Asia, aterizăm pe aeroportul din Ho Chi Minh, vechiul Saigon. În avion, avusesem loc lângă Victor care îmi mai furnizase alte informaţii despre oraşul care ne va găzdui trei zile. Saigonul este cel mai important oraş din partea sudică a Vietnamului, capitala coloniei franceze Cochinchina. Are peste 9 milioane de locuitori împreună cu suburbiile. Deţine industrie de minerit, de prelucrarea a produselor agricole. Turismul contribuie la bugetul naţional cu 40%. Având climat tropical, sezonul ploios se derulează între lunile mai şi noiembrie. Temperaturile sunt cuprinse între 16 şi 39 de grade. La munte, (deţin vârfuri de peste 3 000 de m) temperaturile sunt mai mici. În sezonul secetos, Saigonul şi capitala Hanoi situată în partea de nord, sunt pline de turişti. În anii când Saigonul a fost reşedinţă colonială, francezii  i-au trasat mari şi largi bulevarde mărginite de arbori kapok şi tamarind, au ridicat clădiri moderne, europene. După 1870, vizitatorii au început să-l numească Perla Orientului sau Parisul Estului. Nu a mai rămas aproape nimic din faima de odinioară. Au rezistat totuşi bulevardele, deşi foarte largi, cu totul neîncăpătoare pentru milioanele de scutere şi motociclete ce rulează pe ele, într-un şuvoi continuu. Pagode, temple, muzee cu amintiri păstrate cu sfinţenie, pieţe, hoteluri, cafenele întâmpină azi, pe turistul occidental. Localnicii vorbesc vietnameza, unii, chineza, franceza şi engleza.

Anul trecut, locuisem aproape o săptămână în exotica şi frumoasa insulă Bali, în Saigon, vom sta trei zile în Hotelul Bali, situat central, lângă un mare bazar, bucuria celor obsedaţi de shopping. Ruxi şi cu mine mergem la plimbare, imediat după ce ajungem la hotel. Mulţimea „baikerilor” pe străzi, alături de rare automobile, ne surprinsese. Era la fel ca în Jakarta. Aveam să-i vedem şi la ore târzii din noapte, fie circulând, fie staţionând pe trotuare, tolăniţi pe şa, cu privirile aţintite spre stradă. Stau unii lângă alţii, chiar şi destule fete, fără să-şi vorbească, doar privind strada unde se vor întoarce curând. Asta da, distracţie şi socializare!

- O fi vreo nouă formă de socializare tăcută, telepatică? glumeşte Ruxi în urma discuţiei noastre despre ei. Cei din trafic, uneori chiar trei-patru pe un scuter sau motocicletă, vorbesc la telefon, mănâncă, conversează între ei. Cum or mai fi atenţi la circulaţie?

- Multe întrebări, puţine răspunsuri. Să ne continuăm plimbarea deşi cu mare greutate, printre sutele de tonete aşezate pe trotuare.

- Vin o mulţime de mirosuri ademenitoare de la tarabele ce nu ne lasă să trecem fără să le luăm în seamă. Se pregătesc mâncăruri la minut, printre care: orez, peşte, melci, scoici, dar şi carne de pasăre sau de vită.

Aflăm că mâncarea tradiţională este nuoc mam, un sos preparat din peşte fermentat, cu miros caracteristic. Se folosesc şi legumele, unele expuse pe asfalt, la îndemâna trecătorilor care mai, mai, să le calce, dacă o clipă s-ar uita în altă parte. Printre legumele gătite, se numără: soia, cartofii, ceapa, porumbul, mugurii de bambus. Fructele aşezate în punguţe de plastic ne fac cu ochiul, nu şi mâncărurile de care ne ferim. Sunt banane, mango, lice, ananas şi multe altele. Câţiva trecători se opresc să-şi cumpere o porţie de mâncare. Poate nici nu-şi gătesc acasă pentru că nu văd cu ce profit ar mai funcţiona atâtea bucătării ambulante. În spatele uşilor larg deschise, se află mici magazine care vând fel de fel de produse. Proprietarii sau poate angajaţii lor, vânzătorii, nu prea au clineţi aşa că stau la taifas cu vecinii, în faţa micilor buticuri. Şi la ore târzii, copiii se joacă pe trotuare, nesupravegheaţi, deşi oricând o minge scăpată în stradă, le-ar pune în pericol, viaţa.

- Ce părere ai, întreb eu, de mobilierul restaurantelor aşezat pe trotuare îngreunând trecerea pietonilor?

- Păi, să-i  atragă mai mult pe cei flămânzi. Sunt mese cu picioare scurte şi scaunele ca cele folosite de copiii din grădiniţele noastre. Poate să nu se simtă departe de epoca aceea când luau masa aşezaţi pe podea sau pentru că vietnamezii sunt foarte scunzi, negricioşi tare şi... cam urâţei. Până şi vasul de la toaletă este mai scund ca ale noastre. Dar, vezi, există şi restaurante mai selecte, cu ospătari îmbrăcaţi în uniforme,  cu mobilier normal. Firmele luminoase te fac să crezi că te afli undeva, în Occident, numai că acolo nu există atâta circulaţie. Zgomotul  motoarelor de pe străzi este un poluant perpetuu. Când se opresc la semafor, par o grămadă de lăcuste, mai toţi îmbrăcaţi în culori închise, purtând căşti pe cap, gata de a porni mai repede, ca să nu fie întrecuţi de cei din spate.

- Poate nu ţi-ai dat seama, îmi spune Ruxi, dar s-a făcut destul de târziu. Peisajul stradal  ne-a cucerit. Aici, viaţa se desfăşoară pe două roţi şi pe trotuare. Saigonul este un oraş viu, trepidant, locuitorii trăiesc clipa, şi uită-te la ei, ce feţe luminoase au de parcă n-au trecut prin atâtea războaie devastatoare şi n-au nicio grijă pentru ziua de mâine! Cred că educaţia lor, tradiţiile, religia au făcut din ei, oameni curajoşi, harnici şi optimişti. Un gând pozitiv atrage o atitudine optimistă şi un rezultat benefic. Ceea ce oferi, aceea primeşti. Răspunde la iubire, cu iubire şi la ură, tot cu iubire. Cu certitudine, acestea fac parte din fiosofia lor de viaţă. Vedem ce-au realizat prin optimism, perseverenţă şi încredere în viitor. Zâmbetul lor de aici se trage!

- Tu ai fost totdeauna atentă la oameni şi mi se pare logioc, că de aceea colindăm lumea, să mai vedem şi cum sunt alte neamuri, nu numai să admirăm rezultatul muncii lor şi să atingem  o parte din istoria lor. Hai, să ne întoarcem la Bali!

- Poate ne vom întoarce aievea  la Bali, cândva, nu numai la hotelul din Saigon. Tare mi-a plăcut!

            O plimbare prin Delta Mekong

Micul dejun ne adună în holul mic al hotelului. Avem de ales între ouă şi o supă de pasăre, cu multe legume. Unii alegem supa. Ne este sevită într-un bol încăpător. Cu o seară în urmă, văzusem mulţi trecători mâncând o astfel de supă, de aceea, am optat şi eu pentru ea. Este foarte gustoasă. Cu stomacul pus la cale, suntem gata de o excursie în Delta Mekongului ce va dura o zi întreagă. Este o parte a ţării cu populaţie densă deoarece are un pământ fertilizat de aluviunile aduse de fluviu. Sătenii obţin trei recolte de orez pe an. Un autocar ce a colectat şi alţi turişti din oraş, ne conduce la debarcader. Traversăm o parte din Saigon. Ghid ne este un tânăr de la Agenţia Delta. Ca să nu plictisim în cele două ore până la port, ne povesteşte:

- Eu mă numesc Zet. Bine aţi venit  în oraşul nostru din Vietnam! El poartă numele preşedintelui Ho Chi Minh născut la 19 mai 1890. Numele său înseamnă „cel care luminează”. A fost un mare om de stat, un revoluţionar fervent. A militat pentru eliberarea ţării de sub stăpânirea franceză, dar a a dorit ca ideile sale comuniste să prindă rădăcini pe tot teritoriul, nu numai în partea de nord. A fost prim-ministru între 1946-1955 şi preşedinte între1955 şi 1969, anul când a decedat. După ce a colindat câţiva ani prin Occident, apoi la Moscova, a înfiinţat în 1930, Partidul Comunist Indochinez. A fondat mişcarea Viet Minh în 1941, din dorinţa de a stabili un control comunist în tot Vietnamul. Oraşul Saigon este cel mai mare oraş din ţară. A fost fondat în 1698, ca  important port khmer. Vietnamezii l-au cucerit în sec, al XVII-lea. A fost capitala Republicii Vietnamul de Sud între 1955-1975. De la reunificare, are numele actual. Având o populaţie ce tinde spre 9 milioane, este împărţit în 24 de diviziuni administrative. Oraşul are multe obiective turistice pe care vă sugerez să le vizitaţi. Acum, să vorbim despre Delta Mekongului formată între cele 9 braţe şi canale ale fluviului, numite Cuu Long, adică „nouă dragoni”. Fluviul cu o lungime de 4 800 km izvorând din Podişul Tibetului, face graniţă cu Cambodgia şi se varsă în Marea Chinei. Suprafaţa deltei de 44 000 km p. era împădurită până acum 7 secole. Coloniştii au redus pădurile, s-au înmulţit locuitorii care au început să cultive orez. Malurile şi insulele  sunt acoperite cu livezi, palmieri de zahăr, întinse orezării. Aluviunile adunate de Mekong atunci când trece prin China, Laos, Cambodgia şi Thailanda au transformat delta, într-un teren fertil, iar alte depuneri purtate până la vărsarea în mare, fac posibilă mărirea teritoriului nostru cu 50-100 m, în fiecare an. Multe localităţi aşezate de-a lungul apei, au atracţii pentru turişti, au plaje cu nisip argintiu. Noi ne vom plimba cu bărcle pe fluviu, apoi pe canale şi vom poposi în locuri unde manufacturile trăiesc încă spre încântarea vizitatorilor. Şi a dumneavoastră, sper! Pieţele plutitoare sunt o mare atracţie turistică.

În timp ce Zet vorbea, eram atentă la peisajul citadin. Amalgamul de clădiri înalte, moderne şi case cu numai unul sau două etaje se termină. Locuinţele de la periferie sunt modeste iar cele aflate pe albia vreunui canal, sunt aşezate pe piloni. Ajungem la fluviu. Ne îmbarcăm pe barca nr. 10, una dintre multele ce-şi aşteaptă pasagerii. Albia fluviului e largă, apele tulburi, purtând pe undele sale, deşeuri şi diferite plante verzi dislocate cine ştie din ce loc. Debarcaderul rămâne în urmă şi curând facem un scurt popas pe o insuliţă cu vegetaţie bogată, copaci, alte plante.

- Vă invit să priviţi, ne spune ghidul, ceea ce ne arată un localnic. Este o ramă dintr-un stup, cu faguri şi multe albine ce par inofensive.

- Măi, la ăştia, nu se poate abţine Gigi, până şi albinele sunt mai mici ca ale noastre!

Într-adevăr, sunt mai mici. Suntem invitaţi să ne aşezăm la mese, unde se află câte o vânzătoare. Doamna ne îndeamnă să gustăm banane prăjite (foarte gustoase), apoi ne înmânează câte un pahar în care a turnat apă caldă, peste lăptişor de matcă, miere şi suc din nişte mici portocale de mărimea unor prune. După ce savurăm sucul, ne unge mâinile cu o cremă ca să ne convingă de efectul de catifelare a pielii. Ceea ce ne-a plăcut ni se oferă spre vânzare, dar nu prea se găsesc cumpărători. Cu papile gustative îndulcite, mulţumim şi îl urmăm pe ghid. Traversăm printre mai multe tarabe cu artizanat, dar nu ne oprim. Suntem aşteptaţi pe alt mal, de unde ne îmbarcăm câte patru, în nişte canoe conduse de câte două  femei, una în faţă, alta în spate, fiecare având doar o vâslă. Dar cu câtă pricepere conduc ambarcaţiunile pe canalul ce nu are mai mult de 10 m lăţime, în care se scaldă frunzele palmierilor, mangrovelor şi trestiilor ce mărginesc apa! Plimbarea este plăcută. Ne facem poze unii altora până ce ajungem la următorul popas, o altă insulă. Zet ia în mână o nucă de cocos, o despică rapid cu o macetă şi din ea curge un lichid lăptos.

- Acest suc obţinut prin presa aflată lângă mine, explică el, se fierbe la foc potolit mai multe ore, până devine consistent. Îl puteţi observa în cazanul de pe foc. Să vedem ce se poate face din el. Amestecat şi cu alte ingrediente, el se transformă în caramele, ciocolată, bomboane.

Pe o masă, o femeie face un sul cu palmele, din materia aceea de culoare bej, apoi taie bucăţele care apoi se ambalează separat. Alte caramele se aşează în cutii. Suntem invitaţi să le testăm. Ne încântă gustul lor. Caramelele cu aromă de alte fructe sunt şi mai gustoase. După ce mulţumim, ne îndreptăm spre bărci pentru dejun.

Restaurantul, un pavilion fără pereţi exteriori, este amplasat într-o oază de verdeaţă. Supa de legume nu are niciun gust şi încercăm  s-o dregem cu chilli, dar devenind prea iute, unii nu mai putem s-o mâncăm. Friptura de porc cu orez este bună. Nici poveste de pâine! Cine ar dori să scape de obiceiul de a mânca multă pâine, dacă va locui un timp în Vietnam, se va dezobişnui, cu siguranţă. Dejunul se încheiase fără desert, dar organizatorii nu ne lasă cu ochii în soare, cum ar spune românul.

Ultimul popas ne aşteaptă cu două surprize. Pe nişte mese lungi, sunt aşezate recipiente cu ceai şi ceşcuţe. Pe  farfurii, se tolănesc  bucăţele de: ananas, fructul dragonului, banane, papaya, geaka. Şi cum nu există  masă perfectă  fără lăutari, avem parte şi de muzică. O  frumuşică solistă, cu trup zvelt, îmbrăcată într-o rochie tradiţională este acompaniată de o mică orchestră. În final, cântă şi un instrumentist, un bătrânel care se pare că a făcut din muzică, o mare pasiune. Cântă cu patos, este aplaudat mai mult decât colega lui tânără.  La întoarcerea către oraş, toţi turiştii sunt mult mai veseli ca la plecare. Vorbesc mult şi tare, iar copiii sunt  gălăgioşi, parcă prea gălăgioşi.

         Saigonul ni se dezvăluie cu tandreţe

       Deşi eram puţin obosite, tot am făcut o plimbare prin oraş în seara trecută. Cu aceeaşi agenţie, avem astăzi, un tur al oraşului Saigon, actualul Ho Chi Minh. Ghidul nostru este Chit, nu la fel de simpatic ca cel de ieri.

- Avem în program mai multe obiective, ne anunţă el după ce autocarul se pune în mişcare. Ecourile războiului par a nu se fi stins încă şi nici nu trebuie, avem misiunea să-i cinstim mereu pe cei cărora le datorăm libertatea. Muzeul Vestigiilor Războiului, Palatul Reunificării şi Tunelurile Cu Chi păstrează aceste amintiri sacre. Mergem întâi la muzeu. El se bazează, în principal, pe fotografii, pe mărturii ale victimelor războiului în care SUA au cheltuit 130 de miliarde de dolari, au pierdut sute de mii de soldaţi, au abandonat echipament militar de alte multe miliarde de dolari. Abia de câţiva ani a fost desecretizată harta cu zonele bombardate. Mulţi oameni şi-au pierdut viaţa datorită proiectilelor rămase neexplodate, pe terenurile lor agricole. Mai sunt şi acum zone, mai ales cele montane, unde nu s-a făcut deminarea. Se ştie că au fost aruncate asupra teritoriului nostru, 73 000 de bombe, dintre care 20 000 au rămas încă active. Ani zile încă vom mai avea de lucrat la curăţarea pământului nostru de urmele războiului. Seturi de fotografii depun mărturie despre atrocităţile americanilor din timpul războiului. Autorii fotografiilor au fost recompensaţi cu premiul Pulitzer. Veţi vedea imagini ale masacrului de la My Lai şi ale copiilor născuţi cu malformaţii după folosirea fosforului alb, a napalmului şi a substanţei numită agent orange. Mulţi reporteri şi fotografi au plătit cu viaţa în timpul luptelor, pentru ca lumea să vadă, să ştie ce se întâmpla în această parte a lumii.

Autocarul opreşte. În curtea muzeului, sunt amplasate elicoptere, tunuri, tancuri. Intrăm în holul principal, un monolit de beton, cu plafon deschis. Un ghid ne însoţeşte, oprindu-ne în sălile muzeului pentru explicaţii. Pe panoplii, sute de fotografii arată secvenţe din tragedia unui popor. Impresionante sunt mărturiile scrise ale unor supravieţuitori. O femeie, atunci copil, a povestit cum a scăpat deoarece a stat ascunsă într-o fântână, în timp ce alţi colegi ai ei erau ucişi. Pozele celor născuţi cu handicap în urma folosirii substanţelor toxice, sunt înfiorătoare: copii cu mai multe braţe, sau fără membre, cu alt cap crescut pe obraz, cu feţe schimonosite etc. Pe câteva tabele este scris numărul soldaţilor ucişi din ambele tabere. Statisticile sunt grăitoare, sute de mii de victime! Sunt tabele şi cu numele corespondenţilor de presă care şi-au pierdut viaţa pentru ca lumea să afle despre atrocităţile războiului. Conflictele militare sunt devastatoare şi cel mai mult are de pierdut populaţia civilă şi  aproape nimic, cei care le-au iniţiat, ei au numai de câştigat. Aş fi preferat să nu intru în muzeu, ştiam ce urmări au războaiele şi privitul acelor mărturii nu mai bine nu mi-a făcut!

Alternăm obiectivele. Intrăm într-un magazin unde degustăm soiuri speciale de cafea pentru a cumpăra ce ne-a plăcut mai mult. Tot acolo, putem achiziţiona bijuterii şi artizanat. Ajungem apoi în Templul Thien Han Mother (Femeile se roagă zeiţei mării pentru pescari). Beţişoarele de santal, parfumate au şi forma unor spirale conice, atârnate de plafon, însoţite de un cartonaş pe care este notată o rugăminte. Ghidul scrie un astfel de cartonaş în numele nostru şi-l ataşează unui beţişor-spirală. Fiind lângă el, îi pun câteva întrebări. Femeile aprindeau spiralele pentru un pescuit îmbelşugat şi pentru sănătatea soţilor. Îmi oferă mie, onoarea de  a aprinde spirala şi el o ridică s-o anine de plafon. Am adăugat în gând, rugăminţile mele secrete, alături de cele ale tuturor. Altarul zeiţei Thien Han împodobită cu haine scumpe este flancată de zeiţa fertilităţii şi de zeiţa protectoare a pescarilor. În interior, se găsesc sute de păpuşi de ceramică şi frize executate cu două sute de ani în urmă, care împodobesc plafonul şi galeriile. Kit ne dă explicaţii despre frescele de pe pereţi. Unicornul aduce sănătate, dragonul, putere şi ţestoasa, longevitate.

- Unicornul ştiu că este un animal fantastic, nu există în realitate.

- Aşa-i, Roxana, o aprob eu. Se spune că că era atât de mult captivat de frumuseţea sa, încât atunci când Noe a chemat câte o pereche din toate vieţuitoarele pământului, să urce pe corabie, înaintea potopului, el nu s-a putut desprinde de chipul său reflectat în apa unui lac. Astfel, a rămas pe mal şi s-a înnecat când a venit  potopul.

- Mulţumesc, interesant! Legenda probabil este necunoscută aici, că altfel unicornul  n-ar fi devenit simbolul sănătăţii.

În autocar, Kit ne vorbeşte despre învăţământul de 12 ani, de cel superior care este şi particular. În sistemul de sănătate, este la fel ca la noi. Trebuie să munceşti, să plăteşti asigurarea pentru a avea acces la servicii. Compania de taxi este una singură, de stat. La popasul de masă, fiecare merge unde doreşte. Noi nimerim într-un restaurant italian, cu un mic altar închinat Fecioarei Maria, cu reproduceri din pictura lui Botticeli, pe pereţi.

Urmează să ne minunăm de lucrările realizate la un atelier de tablouri. O parte dintre angajaţi prezentă deficienţe  fizice, dar care nu-i împiedică să-şi pună în valoare, talentul artistic. Ni se explică etapele lucrului. Sunt folosite cojile de ouă, sideful, lacul, culorile. Pe suportul din lemn, se trasează liniile desenului, se lipesc bucăţelele într-un mozaic precis. Apoi, lucrarea  se şlefuieşte şi se lăcuieşte. Artizanii nu ne iau în seamă, îşi văd de munca lor migăloasă. În magazin, varietatea obiectelor este uluitoare: tablouri, vaze, casete, bijuterii, papuci. Toate în forme, mărimi diferite, cu preţuri pentru oricine vrea să-şi împodobească locuinţa.

- Ne vom opri la Palatul Reunificării, ne anunţă Kit. La 30 aprilie 1975, un tanc sub comanda unui colonel nord-vietnamez a dărâmat porţile Palatului Independenţei. Tancul se află  acum la un muzeu din Hanoi. Învingătorii au redenumit palatul. Clădirea e reconstruită în 1966 pentru că cea veche în care fusese sediul guvernatorului francez, fusese bombardată în 1962. Noua construcţie, având ca arhitect pe Ngo Thu, are ca ornament pe faţadă, o cortină de structuri asemănătoare  bambusului, potrivită pentru un bun aeraj. Dispune de 95 de camere şi un parc generos.

Însoţiţi de ghidul palatului, pornim în incursiune. În dreptul fiecărei săli, sunt panouri cu explicaţii. Trecem rapid prin primul nivel şi urcăm. În biroul preşedintelui, un jilţ, o masă rotundă cu patru fotolii, tablouri şi uşa secretă ce ducea direct la buncăr. În sala de recepţie, vedem şi fotografia de la primirea lui Kisinger în 1972. Printre fotografiile ce atestă legăturile diplomatice ale Vietnamului, descoperim şi una de la vizita preşedintelui nostru, Ion Iliescu. Urmează încăperea unde s-a semnat unificarea la 27 mai 1975. Sala consiliului de miniştri are o masă ovală în mijloc. Ne oprim şi la camerea de recepţie a primei doamne. În sala prezentării scrisorilor de acreditare, se află o lucrare în lemn alcătuită din 40 de piese, înfăţişând viaţa la curte a regelui din sec. al XV-lea. La al treilea etaj, sunt săli de jocuri, de distracţii, o sală de cinematograf. Coborâm la buncăr, un sistem labirintic de culoare. Pare o capsulă a timpului având  numeroase aparate electronice, telefoane, hărţi cât pereţii, camera radio. Dormitorul preşedintelui are un pat îngust şi un birou. Bucătăria este dotată cu tot ce era necesar celor ce stăteau în buncăr.

După atâtea amintiri triste, parcă era necesar să avem un popas mai liniştit. Ghidul ne spune după ce ne oprim:

- În faţa Catedralei Notre Dame, se află un parc de unde se poate admira grandiosul edificiu, o expresie vie a arhitecturii catolice franceze. Cele două turle-clopotniţă de pe faţadă, se ridică la 56 de m. Este opera arhitectului Jules Bourard, construită între anii 1883-1886. S-a utilizat cărămidă adusă din Marsillia pentru decorarea exteriorului. În 1959, creştinii au avut bucuria să primească de la Roma,  statuia Fecioarei Maria.

- Bănuiesc că nu sunt prea mulţi vietnamezi catolici, în ce limbă se face slujba? întreb eu.

- Greşiţi, sunt mulţi creştini în rândul localnicilor. Se slujeşte în franceză şi vietnameză.

Intrăm în catedrală. Ca un fir de ceaţă ce suie deasupra pădurii,     m-am exilat din realitate, pentru câteva clipe. Chiar simţeam nevoia să mă aflu într-o casă închinată Domnului, să-L chem în ieslea sufletului meu, ca să-I mulţumesc pentru mila şi darurile Lui ştiute şi neştiute. Se spune că orele, minutele petrecute în bisercă se adaugă la durata vieţii noastre. O dovedesc monahii cu viaţă îndelungată, dar trăită în smerenie, în rugăciune, în curăţenie, cu un regim alimentar fără excese. De-am învăţa din iubirea lui Dumnezeu, un rai ar răsări în sufletele şi în vieţile noastre. Revin în locul frumos în care mă aflu. Un spaţiu vast împărţit de o colonadă dublă. Plafonul este gotic,  sub formă de boltă. Nişele situate de-a lungul pereţilor găzduiesc fresca Patimile lui Iisus şi statui ale sfinţilor patroni, cu nişte aure moderne, din cercuri de neon. În ziduri, se păstrează plăcile comemorative din timpul francezilor. Având mare evlavie la Sf. Anton, credincioşii au beneficiat de împlinirea dorinţelor şi au aşezat pe zid, multe tăbliţe ex-voto cu mulţumirile şi recunoştinţa lor. Pe geamurile ferestrelor înguste sunt reprezentaţi Sf. Tereza în faţa unei hărţi a Indochinei şi Sf. Gheorghe ucigând balaurul. În liniştea sanctuarului, fiecare vrea să fie singur cu Dumnezeu. Ne respectăm intimitatea. La ieşire, doi cerşetori, unul având  două mânuţe anemice, de cel mult 15 cm. Poate este o victimă  a gazelor toxice, la fel ca în  fotografiile văzute în muzeu. Ghidul mai adaugă după ce ne vede lângă el, în parc, în faţa statuii Fecioarei Maria:

- Pe zidurile exterioare, se mai văd urme de gloanţe. Suntem în preajma statuii Fecioarei care în 2005, a lăcrimat după cum dau mărturie credincioşii. Acum, vom vizita ultimul obiectiv al zilei, Poşta. Ea   continuă să funcţioneze într-o clădire veche, cu arhitectură plăcută.

Ziua s-a încheiat cu o plimbare prin marele bazar unde găseşti chiar şi ce nu ai fi crezut vreodată. Lume multă, dar şi cumpărători, destui. Ruxi este nemulţumită deoarece nu găseşte nicio cutie poştală ca să pună vederea  de la poştă. Nici la hotel nu află pe cineva care s-o ajute.

- Marele Templu Cao Dai o să vi se pară neobişnuit. În jurul anilor 1920, Ngo Van Chieu, un funcţionar mistic care avea revelaţii religioase, împreună cu 300 de adepţi au fondat Cao Dai însemnând palatul înalt. Doctrina este un amestec al filosofiei orientale cu cea occidentală, o combinaţie de budism, confucianism, taoism, islamism, elemente de creştinism şi venerarea strămoşilor. Înalţii prelaţi, la adunările religioase, transmiteau telepatic, instrucţiuni precise pentru construirea unui templu. După două decenii, templul magnific, un melanj de elemente arhitectonice şi-a deschis porţile pentru noua religie. Construcţia pare o catedrală, cu turnuri la colţurile faţadei, două  turle deasupra sanctuarului, de forma unui dom. Dintr-un foişor, pe trei laturi, ne priveşte ochiul divin care simbolizează spiritul lui Dumnezeu şi lumina inimii. Deasupra ochiului, Buddha călăreşte tigrul. Statuia unei femei aminteşte de prima femeie hirotonisită, iar bărbatul este Van Trung, primul papă la Cao Dai. Interiorul trebuie văzut şi admirat, nu descris, pentru că este dificil de povestit. De patru ori pe zi, grupuri de adepţi îmbrăcaţi în nişte costume specifice, se roagă. Vom prinde şi noi o astfel de rugăciune.

O poartă monumentală, ornată, desparte strada de spaţiul vast în care se înalţă templul. Trec pe lângă noi, grupuri de adepţi îmbrăcaţi în alb, galben sau roşu. Noi ne descălţăm şi intrăm prin partea sudică, după ce am admirat clădirea ce pare un nufăr cu petalele albe ale turnurilor înălţate a rugă. Avem acces în pronaos şi la etaj. În spaţiul generos al navei, două şiruri de coloane corintice, trandafirii, ornate cu dragoni sacri. În medalioanele de pe plafon, se disting în basorelief, leul-câine, ţestoasa şi pasărea Phoenix. Panourile laterale înfăţişează zeităţi, dar şi un Iisus lângă Quan Kong  cu faţa pictată în roşu. Călugării stau în poziţia de lotus. Muzica instrumentiştilor aflaţi la balcon, se aude în surdină, ca nişte picături fine de sunete cernute peste suflete şi suave şoapte de îngeri trezesc fiorul sfânt. După ce am admirat suficient interiorul ce pare o imensă grădină cu flori şi fiinţe fantastice, cercetăm şi pronaosul despărţit de navă, prin fragmente de zid. Sunt înfăţişaţi sfinţii patroni trăitori în epoci diferite: Victor Hugo, revoluţionarul chinez Sun Yat-Sen (considerat părintele Chinei) şi marele poet vietnamez din sec.al XVI-lea, Nguyen Binh Khiem. Ei sunt semnatari ai Contractului Divin al celei de a treia izbăviri. Ne atrage atenţia propoziţia scrisă pe perete: Dumnezeu este iubire, justiţie şi onoare. Adepţii cultului cred că Dumnezeu s-a arătat omenirii prin profeţi. Când oamenii se iubesc, cerurile se deschid, zâmbetul lui Dumnezeu se face văzut, concretizat în astfel de temple. Urcăm la balcon. Orchesta cântă, instrumentiştii au pe cap, un fel de coroane împletite din material alb. De sus, sala pare o imagine din altă lume, o feerie colorată, încărcată de simboluri, cu veşmintele călugărilor grupaţi după culoarea lor şi desigur, după grupul căruia îi aparţin. Fondatorii şi adepţii de astăzi ai cultului au fost convinşi de dictonul Credendo, vides. Au crezut şi au văzut ceea ce doreau să vadă.

Coborâm. Parcul vast este bine întreţinut. Dinspre tufele de jasmin, vine o mireasmă minunată. Întrând între-o clădire mică, un călugăr îmbrăcat în alb ne întâmpină. Iese cu noi afară. Îl întrebăm dacă tufele înmiresmate sunt de jasmin. Parfumul lor fin m-a fascinat încă de când am întâlnit florile albe, ca nişte mici eghileţi, într-un templu din India. Din Pattaya, avem să-mi cumpăr o fiolă cu un astfel de miros care-mi trezeşte un roi de amintiri frumoase şi mă bine dispune. Călugărul  dă afirmativ din cap. Gigi presupune că el nu a înţeles şi-l mai întreabă:

- Floarea asta este băşica porcului?

Omul iar dă afirmativ din cap, cu un zâmbet larg pe obrajii lui bătrâni. Izbucnim în râs şi omul râde cu noi, neştiind motivul veseliei noastre. Îl salutăm şi plecăm spre autocar. Ghidul continuă explicaţiile despre următorul obiectiv:

- Tunelurile Cu Chi de la Ben Duoc se află în fruntea zonelor venerate de vietnamezi, rămase după război.  Este cea mai impresionantă fortăreaţă a Viet Congului. În ele, se ascundeau combatanţii vietnamezi, culegeau informaţii despre strategia armatei americane, se fereau de atacurile lor virulente. În tuneluri, au locuit peste 18 mii de săteni-luptători de gherilă. 200 km de tuneluri, pasaje şi adăposturi au fost locuinţe pentru cei ce organizau  hărţuiala permanentă a americanilor, pentru plănuirea asaltului asupra Saigonului, în timpul anului nou 1968. Vom intra şi veţi vedea aceste tuneluri pentru că încă din 1990, guvernul a decis deschiderea unora, pentru turişti, drept vestigii naţionale. Era deja o tradiţie a ţăranilor din zonă de a se ascunde sub pământ, încă din timpul stăpânirii franceze. Tunelurile nou săpate au fost dotate cu ateliere, bucătării, infirmerii, dormitoare, depozite, fântâni, tipografii. Reţeaua se întinde pe trei niveluri. Pământul excavat era cărat noaptea, pe câmpurile din preajmă, astupând gropile făcute de proiectilele americane.

Sunt tuneluri foarte înguste, dar şi late de 9 m. Americanii au aflat de existenţa lor, fiind atacaţi des. Ei au trimis soldaţi să găsească amplasarea lor, dar vietnamezii impregnau gurile de acces cu fum de ţigări americane şi eforturile câinilor erau sortite eşecului. În zadar, a fost şi doborârea unei părţi din pădure. Au bombardat zona cu mii de obuze lunar. Au fost dezafectate totuşi câteva dintre tuneluri, dar lupta de şicanare continua.

Cu aceste minime informaţii, suntem pregătiţi să le vizităm. Doar eu şi Ruxi mergem în această aventură. Colegii ştiau că ar trebui să fii destul de sănătos pentru a rezista acelei vizite inedite. Cumpărăm bilete şi un aparat electronic le „citeşte” pentru a ne permite să intrăm. Ne conduce ghidul locului. Suntem invitaţi într-o sală în aer liber unde ni se prezintă un film cu scene din timpul războiului. O dioramă reprezintă o secţiune într-un tunel. Îl urmăm pe ghid. Se opreşte la o trapă dreptunghiulară mascată cu iarbă. O impinge cu un băţ, ea rabatează şi apare o groapă cu ţepuşe din bambus  plasate pe fundul ei. Orice intrus care ar fi călcat pe trapă, ar fi căzut în groapă, spintecat de ţepuşe. Alte opt capcane ascundeau mine explozive. Câte victime or fi făcut în anii războiului! Facem poze şi la gurile de intrare, ca nişte puţuri foarte înguste, în care se puteau strecura micii vietnamezi, dar nu, şi voluminoşii americani. Poteca traseului trece pe lângă un tanc american M-41, aflat sub o prelată. Intrăm într-o încăpere subterană. Nişte manechine reprezentând vietnamezi, meşteresc ceva la nişte arme, alţii se odihnesc. Americanii habar nu aveau că din praful de puşcă al proiectilelor lor, rămase neexplodate, adversarii făceau arme cu care să fie ucişi ei înşişi.  Ghidul mişcă o manetă şi manechinele se mişcă, parcă se însufleţesc. Capcana uşilor cu mari cuie pare aplicarea unor invenţii medievale.

Ajungem într-un mic complex de magazine cu suveniruri de război. Doritorii, într-un mic poligon, pot trage cu arme folosite în război. Îl urmăm iar pe ghid şi el ne îndeamnă să intrăm în tuneluri. Nu ne însoţeşte. Ar fi prea obositor să facă acel efort cu fiecare grup de turişti. Suntem de capul nostru, dar nu ne putem rătăci, segmentul subteran nu are bifurcaţii şi ne conduce sigur spre o anume ieşire. Deşi tunelurile au fost lărgite, în multe locuri, trebuie să mergem pe vine, târâş, unii chiar pe genunchi. Norcocul meu că sunt mai scundă şi că am genunchii sănătoşi. Merg destul de uşor pe vine, fără să obosesc prea tare. Culoarele sunt în zig-zag, unele au trepte înalte între porţiuni. La două dintre ele, cer ajutorul  bărbatului din faţă care s-a nimerit să fie un turist român. Este întuneric absolut, nu se vede niciun licăr de lumină, parcă suntem nişte cârtiţe scormonind pământul. E o senzaţie neplăcută, de izolare într-o tăcere profundă, nimeni nu mai este în stare nici să şoptească. Toţi trăim sentimente amestecate gândind poate la cei care se târau prin acel întuneric de smoală, spre a apăra ce era al lor. Poate alţii se gândeau la lumea de dincolo. Eu doresc numai să ies mai repede.