-
-
Evghenii Evtuşenco
Poeme de dragoste
(пoэмы о любви)
Ediţie bilingvă, ruso-română
Traducereaînromână:
Nina Gonţa (RaisaColeaghin)
RECUNOŞTINŢĂ
Trăgând perdeaua încet
peste-al copilului pătuţ,
mi-a zis şoptit:”Eu cred c-a adormit”.
Stinse şi becul cel de sus...
Alunecând foşnit şi lin,
capotul ei pe scaun a căzut...
Noi despre dragoste
nu am vorbit deloc,
am fost...cuminţi,
ea îmi şoptea ceva-n ureche, gângav,
o literă de „r” pierzând-o printre dinţi -
`n şiragul lung de albi mărgele...
„Dar ştii, eu am scuipat demult
pe viaţa mea,
zău, mă uimeşti!
Bărbat în fustă, cal de povar-am fost.
Şi uite, dintro-dat`, să râzi –
sunt iar... femeie!”
Să-i fiu recunoscător
a mea-ar fi datoria,
cel ce-apărare-am căutat în corp...neapărat.
În noianul de albituri
ascunsă-i faţa de ruşine eu,
un lup flâmând şi... rătăcit.
Dar ea, ca o vulpiţă strânsă-n colţ..
întruna îmi vorbea,
îmi mulţumea...
în lacrimi calde toţi obrajii mi-a şoptit,
m-ardea ca focul,
de ruşine, mă-ngheţa...
O, Doamne!
Ar trebui cu rimăs-o-nconjor,
şi să mă pierd, încremenit,
în părul ei de catifea,
dar nu, femeia! mie-mi mulţumeşte !
pentru că eu, bărbat !
sunt... cu ea !
Cum s-a ajuns
să se întâmple asta pe pământ?
Pe semne viaţa şi-a pierdut
din sensul ei primar –
al cui păcatul ?
femeia-am confundat-o,
am umilit-o...
pân` la... egalitatea cu bărbatul.
Ce crude vremi a`noastre pregătite,
perfid, viclean, cred,
de mai multe veacuri,
bărbaţii deveniţi - muieri,
femeile –
aproape ca bărbaţii...
O, Doamne,`n curbura umărului ei neted,
se-nfipse degetele mele mari...
înfometat şi gol...
Iar ochii ei frumoşi şi umezi,
plini… de plăcere,
priveau sclipind la mine,
strigând şi mulţumindu-mi...
în tăcere...
apoi penumbra i-a-nghiţit încet...
abia se-ntrezăreau în întuneric,
ca nişte lumânări plăpânde în biserici...
Căt de puţin îi trebuie femeii,
Doamne,
s-o socotim...
şi să se simtă–n veci -
Femeie !
Un câine la picioarele noastre...
A fost...
Un câine...
dormea la picioarele noastre.
Focul trosnind, vâjâia.
Din penumbră,
o femeie
mă privea până-n zori,
cu ochi ei tremurânzi...
zâmbitori.
Apoi...
sub brazi, pe vesta mea roşcată,
ea se culca încet...
Şi-mi spunea, gânditoare:
”Te rog, hai,
cântă-mi o cântare!”
Şi eu...
îi cântam...
Stătea tolănită,
în cântec adânc absorbită,
pe-alocuri... înghâna un cuplet,
iar mâna cu-n inel de culoare deschisă,
lituanian,
pe-o floare din Altai o plimba,
o zmulgea...
Eram alături în campania aceea.
Ne... vorbeau:
pare-o femeie raţională,
dar iată,
ce tandru...
lulea e-ndrăgostită
de-un băieţandru...
De la aceste înţepătoare,
din topor şi grosolane glume,
eu mă-nchideam în sine,
tăceam...
chiar şi atunci când pleşuvul nostru topograf,
a lene,
mă-nvăţa:
”Frate, tu nu uita,
aşa ceva se–ntâmplă rar...
În taiga e mult mai simplu ca-n Moscova.
Nu te gândi mult,
o fi ea şefă...
dar...
tot muiere e !”
Stăteam
liniştit şi tăcut,
pierdut.
Lungi nopţi visam la o dragoste aprinsă,
minunată,
pe care-o aşteptam,
înflăcărat,
demult.
Odată noaptea,
am scos eu plapuma afară,
în livadă...
iar lângă gardul de nuiele,
le-am auzit eu bine,
ea cu prietena
era...
vorbeau... de mine.
Zăpăcit,
de gard urechea strâns mi-am lipit
şi-n umbra crengilor
am auzit:
cu un flăcăuaş nesărutat,
ar fi chiar amuzant,
de cap... să-şi facă,
să se răsfeţe ea ar vrea...
oleacă...
Am hoinărit atunci eu mult pe mal,
prin ceaţa nopţii,
singur, cuc.
La negura din jur priveam...ursuz.
Minciună-i tot,
nu mai credeam în nimeni
şi-n nimic.
Nici feciorelnicului cântec din câmpie,
nici susurului râului de lângă mine...
În pelinul des,
ameţitor,
cu faţa la pământ zăceam,
a mea fiinţă atunci a fost cuprinsă
de-un plâns amar...
Plângeam...
Şi totuşi...
a mea, numai a mea...
în mine,
rămase-acea avere,
ce-n trecătoare flăcări,
cu-a lor răsfrângeri grele,
ca un chip neclar...fantomă,
ea apărea mereu
şi înota...
spre mine.
A fost...
Un câine...
dormea la picioarele noastre,
focul trosnind, vâjâia,
din penumbră,
o femeie
mă privea până-n zori,
cu ochii ei tremurânzi...
zâmbitori.
Mereu se va găsi o mână de femeie
Mereu se va găsi o mână de femeie
uşoară, răcoroasă,
de tine ei fiindu-i milă,
iubindu-te poate niţel,
ca pe un frate,
să te liniştească...
Mereu se va găsi un umăr de femeie,
în care tu, aprins,
să sufli
căzut pe el
cu capul tău destrăbălat şi uşuratic,
încredinţându-i somnul tău rebel.
Întotdeauna se vor găsi ochi de femeie,
care durerea toată a ta
s-amortizeze,
iar dacă nu chiar toată - o bucată,
o mare parte,
să vadă şi să simtă suferinţa ta.
Există pentru tine însă
o mână de femeie - deosebită,
mult mai dulce...
Când ea de chinuita frunte-a ta s-atinge,
îţi simţi destinul,
veşnicia te străpunge!
Există pentru tine-un umăr femeiesc,
ce nu se ştie pentru ce ţi-e dat,
nu pentru-o noapte, nu,
pentru vecie!
Şi asta-ai înţeles-o tu demult.
Şi sunt aşa ochi de femeie,
privesc mereu la tine melancolici,
trişti,
până-n ultimele de viaţă zile –
sunt ochii dragostei
şi conştiinţei tale.
Dar tu trăieşti fără probleme,
nu ţi-e deajuns acea o mână,
acel umăr şi-acei ochi
îngânduraţi, frumoşi şi trişti,
pe care i-ai trădat
deatâtea ori !
Şi iată, răzbunarile sosesc:
„Trădătorule !” –
din răsputeri ploaia în faţă-ţi spune,
„Trădătorule!” –
crengile-n faţă te plesnesc,
„Trădătorule!” –
ecoul s-aude-n pădure...
Te-agiţi şi te frămânţi..
tu însuşi nu îţi ierţi nimic...
Şi numai acea mână limpede,
curată,
te va ierta mereu...
deşi e supărată.
Şi numai acel umăr obosit,
te va ierta pe tine iar şi iar,
astăzi şi mâine,
şi altădat`...
Şi numai acei ochi trişti şi...
frumoşi,
îţi vor ierta ei tot,
ce n-ar fi trebui nicicând
să fie de iertat...
Tu-n dragoste eşti...
Măreaţă în dragoste eşti,
eşti curajoasă,
Eu – şovăielnic,
timid şi fricos...
N-o să-ţi fac rău,
dar nici bine
nu cred c-o să-ţi fac,
nu cred c-o să fiu eu în stare...
Mă duci prin păduri
fără pic de cărări
mereu mi se pare.
Suntem noi în dese,
de nepătruns flori,
pân-la brâu.
Nu le cunosc soiul,
nu-mi ajung cunoştinţe.
Ce să fac, cum, nu ştiu...
Iar tu-ai obosit...
Te ceri chiar în braţe...
în braţele mele tu eşti:
„Vezi cât e cerul de-albastru?”
te întreb.
„Auzi păsărele-n pădure?
Un cuc !”
„Da! Îi superb !
Ei şi ?
Ce-i cu tine?
Hai, du-mă !”
....
Dar... un` să te duc?
Tu întrebai... şoptit.
Tu întrebai... şoptit:
„Dar... după, ce va fi ?
Ce va fi... după?”
Aşternuturile toate-mprăştiate...
Chip buimăcit...
confuze – toate.
...Dar iată, acum
mergi ţanţoş prin oraş,
cu capul sus, frumos purtat,
cu un breton roşcat
şi.. arogant,
pe tocuri - ace.
Şi ochii tău –
sunt plini de zeflemea..
în ei –
tu nu te-amesteci cu acea...
ce a iubit şi-a fost –
iubită...
Deşi e clar, e fapt,
tu pentru mine ai rămas -
acea... de ieri.
ne-ajutorată,
cu breton zburlit...
Tu te prefaci...
că ai uitat.
Şi cum mă vei impune tu să cred,
că-n aşternuturi,
o zi înainte,
altă femeie sta culcată,
şi mă-ntreba, şoptit,
pierdută:
„Dar după...
ce va fi?
Ce va fi... după ?”
Cu mine iată ce se-ntâmplă
Cu mine iată ce se-ntâmplă,
la mine un prieten vechi nu vine,
dar vin
nu cine trebuie,
mulţi, diferiţi,
cu ne-nsemnate treburi.
Iar el, la fel ca mine
pe undeva,
cu cine nu ar trebui,
tot umblă...
Şi-această dezbinare-a noastră,
e de neînţeles...
Noi ambii...
suferim.
Cu mine iată ce se-ntâmplă,
cu totul ne „acea” la mine vine,
şi mâinele pe umeri ea îmi pune
şi de la alta...
ea... mă fură.
Iar alta, spune-mi, Doamne iartă,
cui va pune mâinile
pe umeri ?
Cea de la care sunt furat,
va încerca şi ea,
la rându-i,
de undeva...să fure.
Nu dintr-odat` cu asta va răspunde,
dar va trăi cu sine într-o luptă
permanentă
şi instinctiv ea va găsi pe cineva...
îndepărtat, străin de ea...
Vai, câţi nervoşi şi
plini de maladii,
cu legături urâte,
inutile,
prietenii nenorocite,
un`` să m-ascund de ele ?
O, vino,
cineva,
distruge legăturile străine...
împreunate.
Şi...uneşte
sufletele-apropiate...
răzleţite.
Nimic nu vreau pe jumătate
Nu, eu nimic nu vreau pe jumătate !
Să-mi dai tot cerul !
Tot pământul...
la picioare-l vreau !
Şi mări şi râuri,
şi-al munţilor torent.
Tot e al meu !
Nu sunt de-acordsă-mpart
nimic... cu nimeni!
Tu, viaţă,
cupeteceşi cu bucăţi,
număcârpeştipe mine !
Vreau tot!
Eu pot să-l ducîn spate!
Nu vreaupejumătate-
ofericire,
darnicinecazul –
înjumătăţit.
De fapt,
unsingurlucruvreau:
juma`teacea de pernă,
pe care grijuliu,
de-obrazlipită,
stămâna ta –
neajutorată, căzătoarestea,
pe care sfântullegământ –
inelul –
străluceşte !
Blestemul veacului –
e graba
Blestemul veacului –
e graba.
Stergându-şi lent sudoarea,
omul,
prin viaţă, otrăvit, s-agită,
în criză de timp permanentă,
se zvârcoleşte, se încruntă ...
şi cade ca
pionul.
Grăbit el bea,
grăbit iubeşte,
sufletu-n decădere-şi umileşte.
Grăbit el bate,
grăbit pe alţii îi nenoroceşte ,
şi se căieşte apoi,
la fel,
grăbit...
Dar tu,
măcar o dată-n viaţă,
când lumea doarme sau
e-n clocot toată,
opreşte-te,
cum face calu`în spume,
simţind prăpastia –n...
copită.
Opreşte-te,
la jumătat` de drum,
încrede-te în cer,
ca-ntr-un judecător,
gândeşte-te
la Dumnezeu,
de nu la El,
atunci măcar...
la tine
însuţi.
Sub foşnetul de frunze
veştezite
şi sub al trenului şuier răguşit,
tu înţelege,
în sfârşit:
sleitul de puteri e jalnic,
cel ce la timp s-opreşte,
e - măreţ!
Praful deşertăciunii -
deşertăciunea-nlătură, omoară.
Tu aminteşte-ţi,
omule,
de veşnicie şi de sfânta şovăială...
ce în picioare îţi va coborî,
de plumb,
vor deveni.
În şovăială -
este totuşi o putere...
Când în direcţia greşită
paşii tăi, grăbiţi, se-ndreaptă,
şi-în faţa ochilor, ţi-apar -
lumini amăgitoare...
te temi,
să mergi atunci tu...
mai departe.
Pe feţe omeneşti,
calcând tu ca pe frunze...
Opreşte-te,
eşti chior ?
Sansa de-a te opri
la timp,
în graba ta nebună,
să n-o...
omori.
Când mergi voios
şi tare-nsufleţit
pe corpuri,
ca pe scări în sus
spre ţelul tău,
opreşte-te,
tu cel,
ce l-ai uitat pe Dumnezeu,
tu mergi pe...
corpul tău.
Când te-a cuprins,
de-a-ntreg, furia
si ai uitat de sufletu-ţi de om,
iar răul te împinge de la spate
către cuvânt nechibzuit
şi-mpuşcătură,
nu te grăbi!
Nu-nfăptui !
Of, nu se poate !
Tu, omenire pe Pământ,
opreşte-te
să mergi cu ochi legaţi!
Încremeneşte,
cartuşule, ieşit din armă!
Şi tu,
în aer, bombă,
stai pe loc!
Încremeneşte !
O, omule,
cu nume-atât de sfânt,
printre căderi,
şi desfrânări,
şi degradări
umblând...
când ochii tu ridici spre cer,
uitând de toate,
în sacră rugă şi căinţă,
opreşte-te!
Opreşte-te !-
-