DANIEL CORBU: MATEI VIŞNIEC. MITOLOGIA MĂŞTII ŞI DIMENSIUNEA TRAGICĂ A FIINŢEI

Dintre scriitorii români care au imigrat în Occident în anii premergători lui 1989, doar Matei Vişniecxe "Viniec, Matei" a dovedit, o spunem fără a oripila notorietatea unor excelenţi scriitori români împrumutaţi de noi culturii franceze (Dumitru Ţepeneagxe "epeneag, Dumitru ", Paul Gomaxe "Goma, Paul " sau George Astaloşxe "Astalo, George "), o celebritate literară. Şi asta datorită pieselor de teatru, care au dobândit repede glorie internaţională după stabilirea autorului la Paris. Pentru că Matei Vişniecxe "Viniec, Matei" este inventatorul unei formule originale de teatru absurd care cucereşte prin obsesiile torturante, inserţiile de poezie şi metaforism, lipsa didacticismului, parabola, sensurile transcendentale, prin umorul tragic şi prin ceea ce exegeţii săi au numit deja intelectualizarea emoţiei. El are, acum, un loc al său în familia de spirite ce-i conţine pe Ionescoxe "Ionesco, Eugène", Beckettxe "Beckett, Samuel", Kafkaxe "Kafka, Franz", Camusxe "Camus, Albert", Buzzatixe "Buzzati, Dino" sau Arrabalxe "Arrabal, Fernando". Teatrele din Franţa, Germania, S.U.A., Polonia, Canada, Rusia, Maroc, Iugoslavia, Finlanda, Italia, Olanda i-au făcut celebre piese ca Ultimul Godot, Caii la fereastră, Angajare de clovn, Groapa din tavan, Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se întâmplă-n actu’ întâi, Artur, osânditul, Ţara lui Gufi, Spectatorul condamnat a moarte. Câteva dintre aceste piese devenite clasice au fost scrise în ţară, înainte de autoexilul său din 1987, refuzate de cenzura din România. Când ne-am cunoscut, la întrunirile Cenaclului de luni, condus de profesorul Nicolae Manolescuxe "Manolescu, Nicolae ", Matei Vişniecxe "Viniec, Matei" era participantul mut. Nimeni nu-şi aminteşte să-l fi auzit vorbind despre textele care se citeau, deşi participa cu regularitate. Coborât din mitica Bucovină, Matei Vişniecxe "Viniec, Matei" (n. 1956, la Rădăuţi), student la Facultatea de filozofie din Bucureşti, prieten afabil şi săritor la nevoie, se înţepenise în atitudinea de „privitor ca la teatru”. Între gălăgioşii lunedişti, unii poeţi adevăraţi, alţii îngroşând rândurile caracudei, Matei Vişniecxe "Viniec, Matei" tăcea şi scria. Volumul de debut al lui Matei Vişniecxe "Viniec, Matei", La noapte va ninge (Ed. Albatros, 1980), trădau propensiunea poetului pentru poemul filozofic, inteligenţa textuală, fineţea lirică, gustul pentru parodie şi parabolă. Anecdoticul, prezent în multe dintre poemele lui Matei Vişniecxe "Viniec, Matei", încearcă să ascundă o mare tristeţe existenţială, să camufleze un spirit neliniştit, de o extraordinară vervă iniţiatică în cunoaşterea lumii, ca în acest poem, intitulat Despre Seneca: „Lovesc şi eu, loveşte şi tata/ iată-ne trecuţi în primul rând de soldaţi/ lovesc şi eu şi loveşte şi tata/ soldaţii sunt din ce în ce mai eleganţi/ şi pe măsură ce înaintăm/ în adâncul coloanelor/ suntem serviţi cu lichioruri fine/ şi purtăm discuţii despre Seneca/ şi despre economia politică/ iată-ne ajunşi la capăt/ cu hainele sfâşiate, cu pumnii sângerând/ asemeni celor/ din primele rânduri”. Mare parte din textele acestei cărţi sunt poeme-parabolă, cu o atmosferă borgesiană, kafkiană, cu un limbaj familiar, persiflant: „Am aflat că nu prea vezi cu ochiul drept/ zise leul/ da, nu prea văd, zise păzitorul leului/ ce nenorocire, ce nenorocire, zise leul, şi nici cu urechea dreaptă/ nu prea auzi, nu-i aşa, nu prea, într-adevăr, nu prea, zise păzitorul leului/ ce nenorocire, ce nenorocire,/ zise leul// Dar tu, zise păzitorul leului/ ai labele paralizate, nu-i aşa, / aşa e, aşa e, zise leul/ rău, foarte rău, zise păzitorul leului/ şi nici mirosul tău şi nici colţii tăi/ nu mai sunt ca înainte/ aşa e, aşa e, zise leul,/ ce nenorocire, ce nenorocire,/ zise păzitorul leului” (Despre ochiul drept). Tehnica folosită de Matei Vişniecxe "Viniec, Matei" este aceea a augmentării, a ridicării faptului minor, a banalului, la dimensiuni spectaculoase, senzaţionale, provocatoare de emoţii lirice: „De câteva zile sunt căutat/ prin toate muzeele planetei/ se zvoneşte că sunt pe cale să-mi distrug/ toate autoportretele/ se zvoneşte că toate cărţile/ au povestit de fapt, pe ascuns, viaţa mea/ şi că orice trecător/ care ţine mâinile în buzunare/ ar fi luat deja legătura/ cu mine. La toate ferestrele oraşelor/ stau înghesuiţi câţiva fotografi/ se bănuieşte că într-una din zile/ voi ieşi să-mi cumpăr/ un ziar sau un pachet de ţigări/ eu însumi am întrebat/ dacă nu m-am văzut pe mine însumi/ nu, răspund eu/ şi trec liniştit spre muzeu/ trăgând un turn după mine”. (Voi ieşi să-mi cumpăr un ziar).

Cea de a doua carte, Oraşul cu un singur locuitor (Ed. Albatros, 1982), nu schimbă registrul poetic, atmosfera parabolică, dar accentuează caracteristicile poeziei din prima carte. „Faptele” acestei bizare poezii se petrec într-un oraş imaginar, Euforia, într-un timp spaţializat, dilatat la maximum, personajele cărţii fiind Poemul, Poetul, Makta, Câinele Leukodemos. În această carte, Matei Vişniecxe "Viniec, Matei" încearcă, aşa cum observa Petru Poantăxe "Poant, Petru ", „întemeierea unei realităţi, concomitent cu discreditarea ei”^[1]. Totul aici sugerează o singurătate totală a spiritului: „Pe străzile oraşului, câinele oraşului/ mă latră încet,/ de ce latri la mine, îl întreb,/ sunt singur, îmi răspunde/ şi mă cuprinde frica/…/ de ce strigi la mine, mă întreabă/ câinele oraşului aproape plângând,/de ce strigi aşa de urât la mine?/ sunt singur, îi răspund/ şi mă cuprinde frica” (Convorbiri cu câinele oraşului). Poetul se află într-o continuă luptă cu agresivitatea realului, a civilizaţiei, în poeme în care antonimiile, paradoxul, ironia, detaşarea cu care e rostit discursul poetic nu pot ascunde întru totul deziluzia, disperarea. Ultimul ciclu al cărţii, Descrierea poemului, e o originală artă poetică a lui Matei Vişniecxe "Viniec, Matei", în care ritualul creaţiei înseamnă, de fapt, autodistrugerea fizică a poetului: „Cu fiecare cuvânt scris mâna devine/ mai neagră şi mai blestemată/ o mână de ucigaş, spune mama, trebuia/ să nu te fi născut/ trebuia/ să te fi lăsat mai departe să paşti capre/ pe întinsele câmpii ale zeului Leukodemos,/ sărmanul, iertare”.

Aceeaşi senzaţie de frig existenţial şi acelaşi frison surrealist, provenit din înălţarea faptului banal la valoare simbolică, întâlnim şi în Înţeleptul la ora de ceai(Ed. Cartea Românească, 1985), ultima carte de poeme publicată în ţară înainte de autoexilul său la Paris. Urmuziene, înscenările lirice din Înţeleptul, perfect susţinute tehnic, anticipează în Matei Vişniecxe "Viniec, Matei" pe excelentul dramaturg de mai târziu: „Regele îmi arăta visător instrumentele/ sale de tortură vai ce frumos vai/ ce pasionant trebuie să spunem eu/ ciorapii însă îmi alunecau din nou peste/ pantofi şi în timp ce mă aplecam/ regele spunea iată o sferă perfectă/ în ea nu încap mai mult de două buburuze/ una din ele cedează întotdeauna/ şi atunci aflăm o mulţime de lucruri/ despre senzaţii ele vin de departe din/ univers şi ne transformă încet” (Mai mult de două buburuze). Sau: „Hei, e cineva înăuntru? întreabă fluturele/ aşezându-se pe gura fierbinte a puştii/ Hei, e cineva-năuntru? Repetă ecoul/ alunecând de câteva ori în jos şi în sus/ prin ţeava înroşită/ Hei, e cineva-năuntru? Repetă pădurea/ cu rădăcinile adânc înfipte în fuga animalelor/ E cineva ascuns/ în inima sărată a oceanului? Repetară şi ciclopii neliniştiţi// E cineva în miezul adormit al materiei/ şi are nevoie de ajutor?” (Despre materie).

Volumul Poeme ulterioare (Ed. „Cartea Românească”, 2000) adună poeme scrise după 1987, texte de mare rafinament, pornite tot de la spectacolul cotidian, autorul părând a contrazice ideea că orice prozator/ dramaturg omoară în el un poet.

Dacă în Poeme ulterioare formula sa lirică era neschimbată, asistăm la o schimbare în 2011, cînd îi apar două volume de poeme: La masă cu Marx (Cartea Românească, 2011) şi Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză (Ed. Humanitas, 2011). Noua formulă lirică are alura discursului dramatic, a unui monolog baroc, cu nesfîrşite trimiteri livreşti. Şi dacă în Lamasă cu Marx întîlnim aceleaşi obsesii politice, sociale, artistice care ţin de lumea de azi, în Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză autorul îşi propune un joc cu literatura erotică. Prezentîndu-şi personajul, Matei Vişniec îl consideră un caligraf al fantasmelor, care „redescoperă curtoazia, nu îndrăzneşte să-şi trateze iubita la persoana a doua singular, constată că erotismul are doar de cîştigat atunci cînd îşi dă întîlnire cu Doamna Poezie şi Domnul Umor.” O realizare cu totul ieşită din comun, grefată pe un discurs ademenitor,  este fragmentul referitor la cuvinte. Spune poetul: “Vai, doamnă, cîteodată cuvintele sunt adevărate târfe. Şi le-am spus, de altfel, pentru că nu mi-e teamă, le-am spus cuvintelor cu care vă vorbesc, aţi devenit adevărate târfe. Nişte târfe care se dau soldaţilor, târfe de doi bani, care se culcă pentru oricât cu oricine. / / Iată cuvîntul patrie, care se culcă cu absolut toată lumea, pentru bani sau pur şi simplu pentru promisiuni de tandreţe. /…/ Cuvântul iubire, de exemplu…Aţi observat cum cuvîntul iubire este întotdeauna îndrăgostit de cuvîntul totdeauna? Şi totuşi, ce cuplu nefericit, cuvîntul iubire şi cuvîntul totdeauna./ / Dar târfa cea mai abjectă, cea mai libidinoasă, cea mai josnică şi totodată cea mai insuportabilă... e moartea.”

Creator al unei formule lirice originale şi al unui univers poetic propriu, inconfundabil, de „marcă” Matei Vişniecxe "Viniec, Matei", actualmente cel mai jucat dramaturg român în lume, dar şi un spectaculos poet şi prozator, onorează cu asupra de măsură galeria panteonică a literaturii române.