1.
Stimate domnule Gheorghe Andrei Neagu, avem plăcerea să ne întâlnim de
acesta dată în Revista Lector şi urmează să fiţi luat la întrebări. Ştiu că
acest lucru nu vă sperie de aceea am vrea să aflăm ce trebuie să
ştim despre scriitorul Gheorghe Andrei Neagu şi la ce lucraţi în prezent?
Gh. A.
N.:
N-am fost speriat niciodată de oamenii interesaţi cu adevărat de cultură. Şi
cum instituţia dumneavoastră a rămas printre puţinele instituţii care se
implică în viaţa cărţilor care a devenit şi viaţa mea, pot să vă spun că-mi
face plăcere să dau acest interviu în revista dumneavoastră. Şi trebuie să
ştiţi că abia m-am întors din Municipiul Roman, unde am fost invitat la
inaugurarea unei şcoli noi şi că m-am ales cu o bucăţică din panglica
tricoloră, ce-a stat mărturie la intrarea în şcoală. Dar o bucurie şi mai
mare a fost aceea, când primarul municipiului mi-a înmânat însemenele
oraşului la lansarea volumului Războiul muştelor. Aproape nu-mi venea să
cred că un primar al unui municipiu, poate ceva mai mare ca municipiul
Focşani a ţinut să participe la o lansare de carte. Se vede treaba că este
unul din primarii, care a înţeles că singurul bun de preţ, pe care ar putea
să-l aibe alături, ori de câte ori este nevoie, este intelectualul. Când şi
la noi se va înţelege că este bine să te consiliezi cu intelectualii
autentici, aşa cum autorităţile centrale o fac deja, poţi să speri că şi
interesele cetăţenilor vor fi mai bine reprezentate. Pentru că, după cum
vedeţi, pe listele de partid, supuse atenţiei alegătorilor, intelectualii au
fost excluşi cu desăvârşire. Iar atunci când în consiliile locale şi
judeţene sunt reprezentaţi oameni ce n-au legătură cu fenomenul literar,
este de la sine înţeles ca şi manifestările culturale locale să dispară. Pot
să spun că deja am îmbătrânit şi nu mai am energia necesară susţinerii
Festivalului Duiliu Zamfirescu. Nu am nici forţa necesară susţinerii
Festivalului Dragosloveni. Am ajuns să-mi lansez cărţile prin alte judeţe.
Ba chiar am încercat să susţin a şaptea ediţie a Festivalului Duiliu
Zamfirescu la Râmnicu Sărat , pentru că în Vrancea mai lesne se găsesc bani
pentru orice altceva decât pentru cultură. Credeţi oare, că proverbul
chinezesc “dacă vrei să mănânci azi, ia o undiţă şi mergi la pescuit, iar
dacă vrei să mănânci peşte o sută de ani dă-ţi copilul la şcoală”, este
lipsit de sens? Eu cred că este un mare adevăr la care numai oamenii
inteligenţi pot răspunde cu adevărat. La ce lucrez în prezent? Continui să
scot Revista “Oglinda Literară”, dar nu din fondurile insuficiente ale uneia
din autorităţile vrâncene. Practic scot lunar o “carte” de două sute de
pagini, unde cel puţin jumătate din cei care se exprimă sunt legaţi de
Vrancea. Bineînţeles că o parte din scrierile lor sunt şi rodul lecturilor
din fiecare luni de la orele 17,00 din cadrul Cenaclului ce se ţine în
sediul Direcţiei pentru Cultură al judeţului Vrancea. Ca o ironie a sorţii,
când eram găzduiţi de Sinagoga din Focşani, scriitorii erau mai aproape unii
de alţii. Acum, de când avem un sediu, pe care l-am amenajat cu mijloace
proprii, într-un stil cât mai modern cu putinţă, scriitorii au simţit brusc
nevoia de a nu mai fi împreună. Cred că ar fi benefic să ne vedem iarăşi
săptămânal, fără patimi, cu prietenie şi înţelegere, în lucrarea noastră
literară comună. Ce mai fac? Am refăcut şi republicat volumul “Aesopicae”,
care, are prefaţa semnată de unul dintre cei mai exigenţi jurnalişti
culturali în acest moment de pe aceste meleaguri, dr.pr. Valentin Muscă.
Este într-adevăr o scriere împotriva dictaturii. Aştept volumul antologic de
poezie, ce urmează să-mi apară la editura Tipo-Moldova din Iaşi, ca să fie
lansat la Târgul de carte organizat şi patronat de instituţia dumneavoastră.
Şi lucrez la volumul “Un securist de tranziţie”. Singura problemă ce mă
chinuie în tipărirea acestor lucrări, este cea financiară şi m-am obişnuit
deja cu postura de scriitor care întinde mâna cerşind un ban pentru a-şi
publica cărţile. Glumeţii ăia de francezi decât s-ar opri numai la ţigani
care cerşesc un ban spunând că salutul românilor este “Si’il vous plait
monsieur” rostit cu mâna întinsă, să-l pună pe cel a scriitorilor români
care cerşesc pentru tipărirea cărţilor, de la potentaţii zilei. Unde mai
pui, că unii dintre ei, după ce s-au văzut trecuţi ca sponsori pe coperta
cărţii uită să-şi mai achite obligaţia asumată. Şi nici măcar la telefon nu
mai răspund. Îi vezi sponsorizând lăcaşele de cult pentru ca omul ce intră
într-o biserică să se închine, să dea cu ochii de ei şi eventual să le pupe
picioarele. Probabil că se liniştesc la gândul că, li se vor ierta păcatele,
printre care şi acela de a sta cu spatele către omul de cultură. Nu-mi
ascund dezamăgirea nici pentru ceea ce se întâmplă în media locală. De
exemplu, am participat la emisiuni şi au apărut semnale în presă la Deva, la
Bacău, la Neamţ ba chiar şi la Bucureşti, numai în Vrancea nu. Mai mult, din
când în când se reia câte un interviu dat de mine dat cu ani în urmă, care
în mare parte nu mai sunt de actualitate. Am uitat să vă spun că am luat noi
premii pentru ceea ce fac în domeniul culturii de la Festivalul Ion Budai
Deleanu unde am făcut parte şi din juriu şi că mă pregătesc să jurizez
lucrările trimise Festivalului Marin Preda. Precizez că ambele festivaluri
au fost sponsorizate de Direcţiile de Cultură a acestor judeţe. Aferim!
2. Cum
ar descrie scriitorul şi omul Gheorghe Andrei Neagu relaţia
pe care o are cu biblioteca?
Gh.A.N.:
Iată de ce, mă năpustesc acum peste instituţia dumneavoastră, cu toată
curăţenia sufletească şi cu toată onestitatea, pentru că am simţit puţin
respect pentru ceea ce mă chinui să fac într-un domeniu atât de epuizant cum
este cel al creaţiei literare. Vă spun cu sinceritate, că de-a lungul anilor
singura instituţie care mi-a cumpărat câte 10-15 exemplare din cărţile mele
a fost Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu. Este adevărat că tot atâtea
exemplare se cumpărau şi de la autori despre care lumea criticii literare nu
se grăbeşte să se exprime. Iată de ce biblioteca reprezintă pentru mine una
din puţinele oaze unde sufletul meu însetat de cultură se poate împlini.
Trebuie să recunosc cu tristeţe şi cu oarecare îngrijorare că dacă mâine
vicepreşedintele Consiliului Judeţean ing.Mircea Diaconu şi Biblioteca
Judeţeană nu mi-ar fi aproape, spereanţele mele pentru viitor s-ar cam
dizolva. Şi aşa, nu ştiu cum s-o scot la capăt cu revista “Oglinda
Literară”. Face în luna decembrie un deceniu de apariţie continuă. Mă sperie
gândul, că nimeni nu se va implica logistic în a sărbători acest eveniment.
3
Fondul Gheorghe Neagu inaugurat pe 15 ianuarie 2009, prin cărtile pe care le
cuprinde, se bucură de un interes deosebit din partea publicului cititor.
Cum aţi ajuns să deţineţi atât de multe cărţi valoroase şi de ce v-aţi
gândit să le donaţi
bibliotecii?
Gh.A.N.:
Fondul de carte Gheorghe Neagu şi-a găsit definirea, tot din respectul
dumneavoastră faţă de gestul meu de a aduce cărţi din biblioteca personală.
Am intrat în cel de-al 63-lea an de viaţă. Am văzut nenumărate biblioteci
risipindu-se în mâinile unor moştenitori ce nu le meritau. În plus, toată
viaţa mea am fost un altruist. Am dat. Şi atunci, de ce să nu dau urmaşilor
acestor meleaguri posibilitatea să citească şi cărţile din care m-am hrănit
spiritual de-a lungul vieţii? De fapt, vă mărturisesc sincer, că aveţi doar
o mică parte din biblioteca ce o mai păstrez pentru sufletul meu. Mai mult,
de la an la an o să dăruiesc noi şi noi volume, iar atunci când eu nu voi
mai fi, cărţile pe care le păstrez încă vor îmbogăţi fondul bibliotecii
“Duiliu Zamfirescu” din Focşani.
4
Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu al cărui preşedinte sunteţi are o
colaborare de durată cu instituţia noastră şi împreună am realizat câteva
proiecte interesante. Ce ne mai propuneţi pentru viitor?
Gh.A.N.: Da, este adevărat! Sunt preşedintele unei asociaţii care în primul
rând ne leagă prin numele patronului Duiliu Zamfirescu, şi prin deschiderea
dumneavoastră de a colabora la astfel de proiecte. Din nefericire, pentru
viitor, asociaţia nu-şi mai poate propune programe de anvergură. Am
încercat să atragem fonduri europene, numai că, am constatat cu durere, cum
mecanismele Uniunii duceau la îndestularea celor care finanţau proiectele
propuse de noi. Cu alte cuvinte, noi cu munca, iar europenii cu luatul
banilor. Vă daţi seama că nu am putut să mă împac cu acest gând şi m-am
limitat a reprezenta doar numele lui Duiliu Zamfirescu prin asociaţia ce-i
poartă numele la diversele manifestări culturale.
Bine
ar fi, ca pe viitor revista să fie luată sub patronajul unei instituţii care
să asigure unul, două posturi cu un salariu minim pe economie – că aşa
merită un intelectual vrâncean – pentru a se vedea concret ce înseamnă să
scoţi lună de lună o revistă de ţinută. Dacă se merge doar pe mâna sumelor
oferite de mine, mi-e teamă că şi revista “Oglinda Literară” va avea soarta
Festivalului Duiliu Zamfirescu. Nu vă ascund faptul că am dat sfoară în ţară
ba chiar mi-am rugat şi colegii să preai revista, asociaţia şi reprezentanţa
USR pentru ca să-mi petrec ultimii ani de viaţă la masa de lucru, unde mă
aşteaptă în diverse stadii, alte volume. Singura bucurie, ce mă mai ţine
încă în priză, este aceea a candorii unor copii de vârstă şcolară, care
frecventează cenaclul şi se exprimă în revistă cu atâta har. Există
promisiunea domnului Marian Ruscu, cel care a condus cam un deceniu revista
“Axioma” din Ploieşti, de a le scoate acestor copii minunaţi un volum. Sunt
lucruri care mă fac să uit că sfârştitul poate oricând să dea buzna peste
mine şi peste volumele mele neterminate.