- Şapte poeme
de Daniel CORBU
DOAMNE, AR TREBUI SĂ ŞTERGI LUMEA ASTA
Doamne, ar trebui să ştergi lumea asta
s-o pulverizezi în Neantul atoatestăpânitor
pentru că nu prea ţi-a ieşit.
Tu ştii mai bine că o greşeală recunoscută
e pe jumătate iertată
şi că iertarea e semn de renaştere, Doamne.
Poţi desigur s-o pui în curriculum
în magna biographia citită de cei ce vor apărea
din demnitate şi milă divină.
Mare Arhitect, Mare Anonim, Mare Nevăzut
Signore, Tată care nu te-arăţi niciodată
şi care ne-ai dat spre trăire doar semnele tale
în schimonosita durere de-a fi
ne-ai dat gândirea limitată şi oarbă
umilinţa de-a trece în fugă prin faţa nevăzutului
şi ne-ai dat cruzimea cu care-nghiţim
păsări, oi, porci, broaşte, şopârle
iar pe gura cu care le-nghiţim
să răsară cuvinte şi deseori metafizice fraze
iar prin orificiile de eliminat apa şi hrana
să slobozim şi sămânţa
de întreţinut specia.
Doamne, dacă Absolutul există
de ce mereu ni-l ascunzi şi de ce
cu atâta cinism zideşti instituţia tainei?
Dacă un cal încoronat poate fi confundat
cu iedera
o spânzurătoare cu balul de fluturi
o, homo captivus aşteptând sărutările morţii,
de ce iarba e verde
sângele roşu
iar cerul la nesfârşire opac!
Pentru că nu prea ţi-a ieşit
Doamne, ar trebui să ştergi lumea asta
şi cu neasemuită artă
s-o pulverizezi în Neantul atoatestăpânitor.
FERESTRELE OARBE
Oricînd un vers amar va-ntîrzia în mine.
Trec orb și surd prin
toamna cu fantomatice suspine
pe-aceleași străzi călcate de sclavi
și de-mpăraţi.
Mulți zice-vor:
Uite-l pe Daniel Corbu
poetul blestemat ce scrie despre ființă
univers despre necunoscute glorii și istorii
ale sinelui
despre agonii cetăți obosite și alte aiureli
metafizice și este dușmanul de moarte
al poeziei roz!
Iată-l pe cel jefuit de îngeri și nopți
pe cel ce poartă în vers holograma ruinii !
Se spune c-ar admira potopiții de haruri
hohotul cruciadei divine
că ar putea purta în fiecare rană un sacerdot
al sardanapalnicei vorbiri.
Dar eu sunt trecătorul posac
pe-aceleași străzi printre aceleași zădărnicii
sunt cel ce șterge cu grijă
ferestrele oarbe ale desăvîrșirii.
ORICÎND UN VERS AMAR VA-NTÎRZIA ÎN MINE.
ÎN ORAŞ A MURIT UN POET ANONIM
Între timp
pe când sărbătoream cu aplomb
printre sfinţi şi pahare cu vin
şase sute de ani de atestări documentare
dragul meu Ieronim,
în oraşul celor şapte coline
a mai murit un poet anonim.
Prilej de-ntrebări pentru răspunsul sublim:
Unde ne ducem? De unde venim?
Cutreierând alei de ţintirim
se legănau trufaşe-ntrebări
despre viaţa şi moartea poetului cu versul
presupus anodin
dar şi:
Unde ne ducem? De unde venim?
Cutremuraţi oarecum metafizic
de nemişcarea poetului şi de aspectul său fizic
din sicriul înalt şi cu toartă
în timp ce unul perora fără sfială
despre gloria defunctului poet, uşor parohială,
unii visau doar zei salvatori intrând pe poartă
şi gângureau cuvinte dintr-o limbă moartă.
Prin urmare iubit Ieronim
provocând atâtea-ntrebări pentru răspunsul sublim
în oraş a mai murit un poet anonim.
POEMUL PERIPATETIC
De ani şi ani plimb pe străzi
ideea unui poem
de parcă mi-aş plimba propria-mi moarte.
Deseori prietenii vorbesc
înşirînd verzi şi uscate despre glorie
sex sau politică şi nu-i aud.
Poemul nescris zumzăie în urechi
şi mă scoate pe străzi
intru în bodegile unde altădată
prezidam mese de prieteni.
Să luăm o bere zice Lessy, asta mai saltă glicemia!
Luăm bem în tăcere
eu simt cum poemului încep a-i creşte solzişorii
brusc mă ridic şi ies iar pe străzi
ies prin pieţe aici totul se vinde şi totul se
cumpără paradisul murdar poate ajunge
pînă şi-n grădinile suspendate pînă şi în
privirea lui Orfeu întoarsă spre Euridice.
DE ANI ŞI ANI PLIMB PE STRĂZI
IDEEA UNUI MARE POEM
DE PARCĂ MI-AŞ PLIMBA PROPRIA MOARTE.
LUMINI ŞI URME
(Werspricht von Siegen?)
cîţi vor mai şti cum am trăit un secol întreg
spânzuraţi de mustăţile lui Dali?
şi cîţi vor cunoaşte tristeţea celui care află-ntr-ozi
că orice avangardă sucombă
în favoarea lucrului bine făcut ce va urma
sau că futuriştii oniriştii behavioriştii miros doar a
catran şi război pe veşminte?
Tînăr
să fi încălecat eu dîra de fum a zeului în alergare
să mă fi luat eu după îngerii
cu aripile albe ca praporii ca ştergarele de picnic ale ţăranilor de la
munte?
De-acum se face de-nserare Lenor franjurii gîndurilor atîrnă
ca înjurăturile pe buzele beţivilor de cartier
şi cad tot mai multe aripi tocite de
văzduhul atoaterisipitor
şi tot mai multe steaguri roase de vînturi.
Din cealaltă vîrstă unsinguratic se-ndreaptă spre
mine
cu vorbele lui Rainer Maria Rilke încurajînd
Un ascet:Wersprichtvon Siegen?Uberstehnistalles.
CINE VORBEŞTE DE VICTORIE? A ÎNDURA E TOTUL.
PORTRET
Despre el se va spune:
Avea un ochi glorios ce nu mai privea
decît în sine.
Era atât de preocupat de esenţe
că pînă şi moartea i se părea
o melodie galantă.
Ar fi putut vorbi mai mult despre abatoarele
fricii ar fi putut îmbrăca o cămaşă străină
sau accepta jocurile şi nu martirajul
Ar fi putut rămîne în scepticul cor de bărbaţi
al vechii înţelepciuni
de n-ar fi învins peste limita lor
altă şi altă şi altă înfricoşătoare limită.
Ar fi putut să accepte a-i creşte
cîteva rînduri de aripi false
sau să negocieze la un preţ bun praful de stele.
DAR EL ERA ATÎIT DE PREOCUPAT DE ESENŢE
CĂ PÎNĂ ŞI MOARTEA I SE PĂREA
O MELODIE GALANTĂ.
PENTRU ULTIMA OARĂ
Pictorului Dorin Baba
Doar ceea ce-ai iubit trăieşte cu-adevărat.
Cui îi pasă că paşii-mi vor rătăci
poate pentru ultima oară pe strada Lăpuşneanu a unui
mare oraş din Europa de est
că voi privi Biserica Trei Ierarhi pentru ultima oară
că poate după amiază voi asculta pentru
ultima oară cîntecul
condorului din poemele
lui Walt Whitman
că voi citi pentru ultima oară sceptica Glossă
eminesciană
sau versetele din Biblia pre versuri tocmită de Dosoftei.
Cui îi pasă că am probat paradoxul ca probă a creierului viril
că am scris cîntece de amînat trufia
că voi număra pentru ultima oară plopii
şi pentru ultima oară îmi vor ieşi fără de soţ
că teama de moarte se destramă încet
ca broderiile atacate de molii.
................................................................
Nu vreau să-mi închipui
cum va arăta peste o sută de ani mîna care-a scris acest poem.
-
- Sursa:
Daniel Corbu, 2016