Ştefan Dumitrescu - Poeme

 

IISUS


M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,
Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Eu răstignit pe Tine ca pe-o cruce,
Tu răstignit pe ţipătul din mine.

Te simt în mine ca melancolie,
Sfâşietoare, naltă, dureroasă,
Murmură dulce firea-mi de mătasă,
Un urlet sunt, înfipt în veşnicie !

N-afară şi-nlăuntrul lui răsfrânt,
Silabă sunt şi literă cu care,
Vorbeşti cu tine. Naltă întrebare,
Ecou însângerat al unui gând .

M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,
Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Tu răstignit pe mine ca pe-o cruce.
Eu răstignit pe ţipătul din Tine !


RANĂ SUNTEM, DOAMNE

Doamne, am strigat şi am urlat
Rană suntem, Doamne, sub Vecie
Până şi lumina care curge
E cuţit ce intră-n carne vie

Şi Ardealul, Doamne, e o Rană
Îmbrăţişat cu Rana despicată-n două
Care e Moldova, ochiul nostru scos
Şi întins ca dar de frică vouă

Rană e Valahia cea mută
Marea e o Rană de cristal
Susţinând Ardealul şi Moldova
Sus în vânturi ca un piedestal

Nesfârşită Rană ne este trecutul
Viitorul-o câmpie Rană
Rană este Dumnezeul nostru
Care ne e Tată şi ne este Mamă

Răni sunt ochii noştri-nscorburaţi
Dunărea şi Oltul duc puroi la vale
Limba şi Cuvântul meu sunt Răni
Povestindu-i Rănii dumitale.

Doamne, am strigat şi am urlat
Rană suntem, Doamne, sub Vecie
Până şi Lumina care curge
E cuţit ce intră-n carne vie !


BRÂNCUŞI

Şi-nvăţătorul neamului cum trece
Înalt ca Dumnezeu prin sate
Şi se lumină curţile de dânsul
Şi zările înnegurate .


POPORUL ROMÂN

Noi vom muri asasinaţi
Într-un apus adânc de soare
Pe ţărmurile unui veac
Gesticulând a disperare !


N-AŢI VĂZUT ?

n-aţi văzut o formă-ntrebam
ca şi cum ar fi o catapeteasmă în veci
ceva ce lumină amarnic în lume
şi pe lângă care damnat eşti să treci

n-aţi văzut întrebam pe lume un gând
într-o piaţă antică unei porţi semănând
unui munte cu piscuri pierdute în nouri
unui vis peste câmpuri unui dor delirând

n-aţi văzut un gând asemenea unui
templu pe-un pisc strălucind în apus
la care să mergi să te rogi şi să plângi
ca şi cum din lume ţi-ar fi sufletul dus

n-aţi văzut întrebam ceva ca un râs
ca un clopot ce sună undeva într-un crâng
în timp ce eu singur pe-un munte mă duc
printr-o ceaţă eternă şi urlu şi plâng

n-aţi văzut întrebam pe-o lume pustie
o corabie anume un fel de nălucă
ce pe zări fără fum fără margini
să ne ducă o dată şi iar să ne ducă

să fie o jale pe lume şi-un dor
nici sfârşitul lumii să nu fie aşa
şi pe deal să se vadă printre nouri o clipă
cum se duce-n spre cosmos ca o pasăre ea !

Sursa: Ştefan Dumitrescu, 2016