Partea I – Vise şi amintiri de împrumut
Ionuţ se afla în Oradea, într-una din clădirile de pe strada Cerbului,
la etajul al III-lea, şi încerca să modifice codul GUI al jocului „Half
Life Forever”, un joc care îşi sărbătorea centenarul în România. Deodată,
Cristi, vecinul său de la etajul 7, îl sună pe telefonul consolei
holografice şi îi spuse să privească pe fereastră:
— Aceea nu este fosta ta prietenă?
Ionuţ rămase blocat pentru câteva secunde. Apoi coborî val-vârtej pe
scări şi alergă după Nicole, ajungând-o din urmă.
— Nicole, Nicole, ce faci aici? Te-am văzut pe fereastră şi-am vrut să
te salut. A trecut atâta timp...
— Bună, Ionuţ! Ce să fac... nimic special. M-am mutat în zonă, lângă
maternitate, şi lucrez într-un bar de noapte. Tu ce mai faci?
— Eu... lucrez pentru Sierra. Mai ţii minte jocul „Half Life Forever”?
Încerc să-l adaptez la noua realitate virtuală, se lăudă Ionuţ, prinzând
curaj şi încălcând totodată protocolul de confidenţialitate al companiei
pentru care lucra de numai trei luni...
— Nu te mai ocupi de povestiri? îl întrebă Nicole, amintindu-i motivul
despărţirii lor...
— Ştii, povestirile le-am lăsat de mult... Trebuia să fac ceva să-mi
câştig existenţa, minţi Ionuţ care încă mai scria după lăsarea nopţii,
trăind într-o lume numai şi numai a lui, ruptă şi de realitatea orădeană
a anului 2115, dar şi de lumea artificială „Second Life” care invadase
toate locurile unde exista Internet şi conexiune Wireless. Cum ar fi
putut să renunţe la scris, tocmai atunci, când viaţa sa sumbră căpătase
accentele dramatice ale unei apocalipse? Ce să facă altceva în lumea în
care oamenii îşi umpleau viaţa cu minciuni, iluzii şi nimicuri
devoratoare de realitate?
— Mă bucur pentru tine! Îi răspunse Nicole, readucându-l la realitatea
visului amestecat cu frânturi de viaţă…
— Pot să te ţin în braţe? schimbă Ionuţ subiectul, întocmai ca un copil
mic, nemairezistând propriei sale dorinţe. Apoi, fără să aştepte
răspunsul, o strânse la piept cu toată forţa...
...Se trezi la ora 2.54 a.m., cu ochii fixaţi pe ecranul consolei
holografice. Ce coşmar! De ce i se întâmpla tocmai lui aşa ceva? De ce
mai avea amintirile originalului său? Îşi puse consola şi accesă motorul
de căutare „Oradea inside”. Apoi căută numele Nicole şi numele barului
de lângă maternitate. Imaginea ei îi sări în ochi. Nu-i venea să creadă.
Ea chiar exista. Şi muncea la numai doi paşi de el. Ca şi când nu se
întâmplase niciodată accidentul în urma căruia muriseră originalele
amândurora. Simţea cum unei părţi însemnate din el i se mai oferea o
şansă. O parte dotată cu suflet şi amintiri. O parte care nu murise
niciodată. Bătăile inimii deveniseră nişte tic-tac-uri asemenea bombelor
cu defragmentare, împroşcând cu aşchii de sentimente chiar şi în
cotloanele cele mai întunecate ale sufletului. Simţea cum se poartă în
el bătălia între omul ce iubise o fiinţă pe care o pierduse definitiv şi
omul care se împotrivea amintirilor reziduale, pentru a-şi trăi propria
viaţă… Poate că era un test. Sau poate că nu. Nu avea nimic de pierdut.
Trebuia să stea de vorbă cu ea, chiar dacă acest lucru ar fi însemnat o
degringoladă totală care ducea la scufundarea ineluctabilă în nisipurile
mişcătoare ale abisului…
Într-o cafenea de la marginea oraşului Oradea, în care se distingeau
câţiva gameri profesionişti şi câţiva scriitori de duzină, aştepta un
tânăr elegant, cu un mic ecuson la reverul costumului gri petrol. Avea
părul blond, lung până la umeri, barba scurtă şi ochii albaştri. Afară
ploua încet, întunericul cucerea strada, iar luminile reclamelor se
răsfrângeau pe asfaltul umed, îndemnând la melancolie. Arar se vedeau
oameni care treceau cu pasul grăbit, ascunşi sub umbrelele lor negre sau
colorate, iar umbrele lor de pe pereţii vechi ai clădirilor de pe timpul
Imperiului Austro-Ungar semănau cu nişte creaturi terifiante venite fără
invitaţie din lumile de dincolo de lume. La un moment dat se deschise
uşa cafenelei, cu un zgomot cristalin de clopoţel, şi intră o tânără
doamnă cu părul negru şi ochii migdalaţi de culoarea turcoazului.
Aceasta privea consumatorii cu mişcări elegante de cap, ridicându-şi
uşor bărbia. Ionuţ îi făcu un semn discret cu mâna, invitând-o la masă.
Apoi, după câteva propoziţii protocolare, deschise subiectul care îl
măcinase în ultima vreme. Răspunsul ei veni ca o rafală nemiloasă de
vânt peste praful amintirilor.
— Eu nu te cunosc, Ionuţ. Pentru mine nu eşti decât un străin. Chiar
dacă mă cheamă Nicole şi semăn izbitor cu ea la înfăţişare, nu înseamnă
că mă comport ca ea, că am aceleaşi gânduri, că am aceleaşi amintiri.
Dacă vrei să ştii, am un iubit cu care mă înţeleg foarte bine. Şi am şi
nenumăraţi androizi care nu mă vor părăsi niciodată. Nu ţi-o spun ca să
te rănesc, ţi-o spun ca să te trezeşti la realitate, să mă laşi în pace
şi să-ţi trăieşti viaţa.
— Dacă vrei să te las în pace, de ce ai accesat datele mele prin
intermediul consolei?
— Eram curioasă, voiam să cunosc istoria originalului meu, voiam să-mi
cunosc „părinţii”, spuse Nicole mimând ghilimelele cu degetele. Venind
de puţin timp în această lume, voiam să ştiu motivele pentru care sunt
cine sunt. Nu m-am mulţumit cu statutul meu de simplă clonă şi cu
indemnizaţia pe care o primesc lună de lună de la Clonex Oradea. Îmi
pare rău că ai fost notificat de intruziunea mea…
— Eu cred altceva. Nu încălcai clauzele contractului din pură
curiozitate. Ori ai rămas cu reziduuri de amintiri de pe urma clonării,
ori nu-l iubeşti deloc pe prietenul tău, deoarece nu ştii ce este
dragostea şi cauţi răspunsul pe buzele altcuiva.
— Prea mulţi de „ori”, nu crezi? Încerci să mă tragi de limbă, dar nu
ştii de unde să începi...
— Iartă-mă, Nicole, nu mă pot obişnui cu ideea că eşti cu totul şi cu
totul o altă persoană, iar amintirile mele sunt ale unui om care te-a
iubit până la moarte. Cineva din mine încă mai suferă de pe urma
pierderii ta…, scuze, pierderii femeii pe care a iubit-o ca un nebun.
— Ionuţ, hai să-ţi spun ceva. Odată am primit un sfat de la psihologul
companiei Clonex Oradea, la cursurile de adaptare a clonelor la
societatea bihoreană. Acesta îmi spunea să-mi trăiesc viaţa la timpul
prezent. Este adevărat că tot el mi-a spus şi de eventualitatea unei
relaţii cu tine, că mi-ai asigura confortul şi liniştea necesară, că m-ai
iubi aşa cum a fost iubită adevărata Nicole. Dar această viaţă ar fi
fost trasă la indigo după viaţa originalelor. De aceea am încercat să-mi
trăiesc viaţa aşa cum ştiu eu mai bine, după propriile mele principii şi
intuiţii, fără să mai ascult de amintiri. Iar după ce l-am întâlnit pe
actualul meu partener, mi-am dat seama că a fost cea mai bună alegere!
Noile evenimente din viaţa mea au început să ia locul evenimentelor pe
care nu le-am trăit niciodată, iar asta s-a întâmplat cu atât de mare
uşurinţă încât simt că m-am născut pentru a doua oară…, dar nu ca o
clonă, ci ca o fiinţă umană dotată cu suflet, sentimente şi propriul ei
destin… Cert este că nu voi mai suferi, chiar dacă voi rămâne singură,
înconjurată de androizi. Chiar şi tehnologia este bună la ceva, dacă
ştii cum s-o foloseşti…
— Şi eu ce să fac acum? întrebă Ionuţ cu ochii în lacrimi. Ce mi-a mai
rămas?
— Fă ce ştii să faci mai bine, Ionuţ! Sunt sigură că vei trece peste
toate angoasele şi-ţi vei regăsi zâmbetul şi fericirea…
— De dragul amintirilor mele, te mai pot vizita, măcar la locul de muncă?
întrebă Ionuţ cu o fărâmă de speranţă obsesivă în suflet.
— Atâta timp cât te ţine creditul, nu te opreşte nimeni. Dar nu ştiu la
ce ţi-ar mai putea folosi…
— Am nevoie de inspiraţie, sper să mă înţelegi. Te-aş ruga, dacă se
poate, ca data viitoare să vorbim ca şi când nu a existat niciodată
această conversaţie. Îţi cer prea mult?
— Faci ce vrei cu banii tăi, Ionuţ. Faci ce vrei…
Partea a II-a - Războiul clonelor din România
Dragul meu Ionuţ, s-a împlinit veacul de la concursul „România peste 100
de ani” realizat de Asociaţia REDIVIVA a Cluburilor şi Autorilor de
Science-Fiction, ARCASF şi cei de la revista Helion. Ei spuneau că „ideile
şi temele lansate în cadrul concursului trebuie să intre în arealul
posibilului, având asigurate elemente ale unui cadru logic de
verosimilitate”, bazându-se pe faptul că România este ţara în care orice
este posibil, chiar dacă România este ţara unde succesul nu are succes,
în care justiţia a murit înainte de a se naşte, în care se citesc cele
mai puţine cărţi pe cap de locuitor, în care hoţii continuă să prospere
şi oamenii cinstiţi mor de foame...
La ce a folosit acel concurs? Din câte ştiu eu, tunul cu laser de la
Turnu-Măgurele a ruginit, singurul submarin pe care-l aveam s-a
scufundat, centrala de la Cernavodă s-a închis. Acum stau în casă şi-mi
privesc confraţii cum îşi plimbă clonele sau androizii pe stradă, cu
aceeaşi fală, cu aceeaşi dorinţă de control. Pai, da, în ţara snobilor,
aşa s-a întâmplat dintotdeauna. Mulţi aveau maşini de fiţe, dar nu aveau
bani de combustibil. Toţi aveau telefoane inteligente şi tablete, dar nu
făceau decât să stea pe Facebook şi să-şi idolatrizeze ego-ul narcisiac.
Şi eu, ce să fac? Sunt doar una dintre clonele unui scriitor care putea
să facă mai mult pentru umanitate. Iar asta mă face uneori să simt că
trăiesc degeaba. Unele clone s-ar sinucide, să ştii, dar eu încă mai
cred în salvarea sufletului. Iar foamea, la fel ca în urmă cu o sută de
ani, mă-ndeamnă să muşc din prezent, acest sandviş cu singurătate între
două felii de timp, împărţit frăţeşte cu umbra. Pot trece prin viaţă ca
un anonim, la fel ca râul ce trece pe sub pământ, dar nimeni nu va şti
din ce apă îşi potoleşte setea. Pot trece prin viaţă ca un profet, pe
străzile pline de oameni, dar nimănui nu-i va păsa că iubesc, că
spiritul meu are nevoie de un mediu propice înaltei comunicări. Nu mă
mai miră nimic, nici moartea nu mai impune respect. A devenit o simplă
măturătoare care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă. Prea
scump serviciul de salubrizare al acestei ţări datoare până peste cap
celor care îi controlează destinul din umbră... Noi suntem urmaşii Romei?
Noi suntem urmaşi Daciei? Unde eşti tu, Gigi-Clonă, ca punând banii pe
ei, să-i împarţi în două cete, de corupţi şi de lachei?
Apropo, ar fi trebuit să fim fericiţi, căci şi pe iubita originalului
nostru au clonat-o, ca nu cumva să rămânem fără muză. Din păcate,
jumătatea hărăzită mie şi-a ales o altă viaţă. A devenit dansatoare pe
cont propriu, iar la ea acasă este înconjurată de nu ştiu câţi androizi.
Ultima oară plătisem bani grei s-o văd într-un bar holografic din
Oradea. Îşi zbenguia în faţa mea sânii lăptoşi ca doi copii gemeni, iar
eu încercam s-o recuceresc:
— Un pahar cu şampanie, iubito?
Chiar dacă şampania era tot holografică, speram ca gestul meu să o facă
să se aşeze la masă.
— Nu mă deranja, te rog. Stai jos şi priveşte-mă! Comportă-te pe măsura
creditului...
— Hai, iubito, nu vrei să fiu la noapte micul tău nebun?
— Ionuţ, te voi lega de pat cu cătuşe şi te voi zgâria până-ţi va ieşi
sângele virtual peste tot! Asta meriţi. Asta vrei?
— Oh, sună foarte romantic! Ce zici însă de-o cină care include şi nişte
mâncare adevărată, lângă un om adevărat, fie el doar o clonă?
— Mai bine mă hrănesc cu proteine în toate culorile curcubeului decât să
fiu cu tine!
— O să te intoxici de la atâtea proteine! N-ai vrea nişte Covalact de
Ţară? Îl am îngheţat de 100 de ani şi încă mai are garanţie. Hai! Nu
cred că nu ţi-ar plăcea şi-o baie fierbinte, plină de arome şi baloane
de săpun…
— Prefer să stau singură, Ionuţ! Sau crezi c-am uitat când voiai să mă
violezi până la moarte, după care să mă arunci în Criş?
— Hai, ştii că erau pasaje din cartea originalului meu… SF-ul este SF.
Măcar ia o pauză, să vorbim mai pe-ndelete.
— Bine, dar îmi rămâi dator şi cu nişte poeme de dragoste. Le voi spune
androizilor să mi le recite la miezul nopţii...
Iar după replica asta, mi s-a pus nodu-n gât. La ce-i bună poezia dacă
rătăceşti prin lumi holografice sau dacă trăieşti printre androizi şi
clone cu memoria împrăştiată? Nu-i aşa că am dreptate? Vorba clonei lui
Eminescu, care încă mai jinduieşte după fusta clonei Veronicăi, în timp
ce ea se distrează de minune la conacul clonei lui Caragiale: "Ce e
amorul? E un lung prilej pentru durere, căci mii de lacrimi nu-i ajung
şi tot mai multe cere."
Da, după 100 de ani de la concursul respectiv, în partea noastră de ţară
a progresat doar clonarea. La început s-a încercat cu criogenia, la fel
ca în cântecul acela „Criogenia salvează România”, dar efectul de seră
le-a dat specialiştilor planul peste cap, căci aparatura funcţiona numai
cu ventilaţia produsă de evantaiele asistentelor din personal. Totuşi,
suntem un popor descurcăreţ când vine vorba de profit imediat şi muncă
puţină. Iar când a venit vorba şi de clonare, oamenii de ştiinţă au fost
extraordinar de inventivi. După ce au citit romanul SF al originalului
meu, au pus toate ideile în practică. L-au clonat pe Iisus şi l-au
vândut evreilor care voiau să afle ADN-ul lui Dumnezeu. L-au clonat pe
Mahomed şi l-au vândut musulmanilor pentru a eradica terorismul. Însă
clonele nu aveau niciun har, nicio putere spirituală, doar amintiri
contrafăcute. Ştii ce au făcut atunci? Au clonat-o pe Maria Magdalena şi
au pus-o să joace în filme erotice alături de Elvis, Clinton şi
Ferguson. L-au clonat pe Einstein şi l-au torturat ca să afle despre
călătoria în timp şi saltul cuantic. L-au clonat pe Papa Rossi şi l-au
obligat să facă mătănii în faţa Andreei Schultz… Crezi că s-au oprit
aici? Au organizat meciuri sângeroase între Tyson şi Cassius Clay, între
Stallone şi Schwarzenegger, între Monperre şi King Fisher. I-au clonat
pe Hitler, pe Bush, pe Sadam, pe Su Jin şi i-au executat în nenumărate
feluri. Îţi dai seama ce imaginaţie bolnavă aveau? Stai aşa, că nu au
scăpat nici vedetele din România. L-au clonat pe Cristian Tudor Popescu
şi l-au pus să joace în noile serii din Războiul stelelor, ca să nu mai
comenteze aiurea efectele speciale şi calitatea scenariului. I-au pus o
cruce neagră la gât şi l-au transformat în întunecatul lord Tudor care
distruge cu ciomagul său laser toată prostia şi fals-creştinismul din
spaţiul mioritic românesc. I-au clonat pe soţii Ceauşescu şi pe eroii
revoluţiei din 89 şi au făcut un nou serial în care au dat toate cărţile
pe faţă. Dezamăgitor! Au încercat să ne convingă că extratereştrii au
fost de vină. Nici ruşii, nici americanii, nici securitatea, doar
extratereştrii. I-au clonat pe mineri, apoi i-au infectat cu un virus şi
i-au transformat în zombi, folosindu-i în filme horror-politice
româneşti. I-au clonat pe fostul preşedinte Băse şi pe Elena, tipa aia
blondă cu sânii mari, şi i-au pus să joace în filme pentru adulţi,
pentru deliciul publicului. Ba chiar au folosit din recuzită şi geanta
şi pantofii ăia de mii de euro cu care tipa se etala în faţa camerelor
de luat vederi. I-au clonat pe Bianca, Victor şi fotbalistul Cristea, ca
să vadă dacă şi clonele practică infidelitatea şi minciuna dusă la rang
de perfecţiune...
Cum au încetat toate acestea? Exact cum a scris originalul nostru în
romanul SF. Oricât de mult încercau specialiştii să împingă limita
diviziunii celulare, tot apăreau efectele erorilor de copiere. Normal ar
fi ca diviziunea celulelor să ducă la regenerarea şi chiar întinerirea
corpului uman, dar ritmul accelerat, haotic, în care celulele corpului
uman proliferează, anulează acest efect. Şi astfel apare îmbătrânirea…
Da, da, nu Dumnezeu a distrus România, nu Dumnezeu i-a distrus pe români.
Noi am distrus totul. Degeaba au încercat tehnologia ADN-ului recombinat,
căci izolarea cromozomială le-a creat mari probleme. Probleme au fost şi
cu clona lui Gigi Becali. Au amestecat din greşeală amintirile lui
Becali cu amintirile lui Iisus şi, deodată, clona omului de afaceri a
început să creadă că este cavalerul luminii şi izbăvitorul neamului
românesc. Numai că noul Becali a avut parte de ghinion. A suferit o
amnezie generală disociativă, apărută în urma unei traume severe. Adică,
l-au găsit sub o vacă pe care încerca să o mulgă... Degeaba i-au
administrat o injecţie, zilnic, pentru recuperarea memoriei bune. Când
acesta a început să ameninţe cu războiul clonelor aflate sub comanda
cavalerului luminii, şi-au dat seama că este irecuperabil şi l-au
întemniţat în mănăstirea holografică din Munţii Athos, acolo unde îşi
duce în continuare traiul... Aducându-mi aminte, n-am putut rezista şi i-am
dedicat o parodie după a XI-a poruncă de Ion Minulescu-originalul, pe
care am vrut să ţi-o arăt şi ţie: „Mai fură, mai fură, dar taci!... /
Învaţă corect să vorbeşti, / Nu ne aburi cu poveşti. / Tu furi, asta
ştii tu să faci... / Mai fură, mai fură, dar taci!... // Când simţi că
pârnaia te paşte / Mai fură, puţin, dar mai fură, / Având lăcăţelul la
gură / Şi rugi fă la sfintele moaşte - / Când simţi că pârnaia te paşte!
// Când simţi că dreptatea te-nvinge, / Smulgându-ţi din conturi
credinţa, / Să nu încetezi dăruinţa, / Încearcă pe proşti a-i convinge -
/ Când simţi că dreptatea te-nvinge! // Când buzele-ncep să te doară, /
De cât ai ajuns să vorbeşti, / Să nu te gândeşti să munceşti - / Adoptă
o faţă bizară - / Când buzele-ncep să te doară!... // Iar când stai cu
ochii spre cer, / Şi-ntrebi ce-ai putea să mai faci, / Mai fură, mai
fură... în draci!... / Mai minte-i pe toţi, că ai fler, / Apoi du-te cu
Lucifer..!”
Îmi vine şi acum să râd. Auzi tu, Ionuţ, ce spuneau ăia, că „ideile şi
temele lansate în cadrul concursului trebuie să intre în arealul
posibilului, având asigurate elemente ale unui cadru logic de
verosimilitate”. Sunt totuşi mândru de originalul nostru, căci cu o
povestire cu puţin peste 1700 de cuvinte (calitatea înainte de toate,
concentrarea mesajului, esenţa), folosind un pic şi jocul intertextual,
a reuşit să câştige banii pentru clonarea sa, chiar dacă asta nu va
salva niciodată cultura... Dar astfel avem şansa să trăim încă o viaţă
în ţara în care orice este posibil...
Ionuţ Caragea nr. 2, 30 aprilie 2116, Oradea
Partea a III-a – Răspuns la scrisoarea unei clone
Dragul meu Ionuţ, şi eu sunt mândru de originalul nostru, dar să ştii că
s-au întâmplat şi alte lucruri în colţul meu de ţară pe care nimeni nu
le-a prevăzut. Uite, de exemplu, circuitul de Formula 1 de la Saturn-Mangalia,
unde piloţii români ai bolizilor cu motor electric au adus primele
puncte din istorie pentru echipa Dacia. Sau turneul de tenis de pe
platforma maritimă Halep, organizat de consorţiul format din Petrom,
Romgaz şi gigantul internaţional ExxonMobil, în colaborare cu firmele
Ţiriac-Năstase, conduse de clonele foştilor mari tenismeni. Aceştia din
urmă au tot sperat să primească avizul pentru desfăşurarea evenimentelor
sportive pe arena Progresul, dar după 50 de ani de aşteptare s-au
săturat şi au renunţat la spaţiul nostru mioritic, mutând turneul în…
Marea Neagră. În caz de incendiu, ar avea apă din belşug ca să-l stingă,
prin scufundare totală, şi nimeni n-ar comenta nimic. Important este să
dispară urmele care pot incrimina pe cine ştie cine. Turneul a căpătat o
asemenea importanţă, încât are toate şansele să ajungă un Grand Slam.
Dar ce zici de pachebotul Mircea, cel mai mare vas de croazieră din
estul Europei, de şase ori cât Titanicul, construit pe şantierele navale
din portul Constanţa? Da, ştiu, a fost ambiţia clonei unui politician
xenofob care voia să încarce vasul cu toate minorităţile naţionale şi să
le trimită în Antarctica, acolo unde i s-a oferit şi României o parcelă
pentru populare şi exploatare. Omul, care avea obiceiul să-l pastişeze
pe Eminescu, „când văzu a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă, cu o ură
ne'mpăcată şi-a şoptit atunci în barbă”: “îi trimit pe pachebot, să şi-o
ia toţi peste bot...”. Numai că, la intervenţia de ultim moment a
Comitetului Drepturilor Omului, a renunţat la ideile sale xenofobe şi a
modificat pachebotul, folosindu-l pentru recoltarea algelor din mare.
Aşa a rezolvat problema hranei pentru mai mult de 100 de milioane de
români înfometaţi. Cu o singură pastilă de Spirulină Ambrozia, un
pensionar putea trăi o săptămână, iar cu banii economisiţi putea cumpăra
nişte lentile de contact mult mai performante, prin care se putea accesa
internetul. Să vezi cum le jucau ochii în cap bătrânilor când intrau pe
siturile pornografice! Chiar şi bolnavii de Alzheimer puteau scăpa de
necruţătoarea boală cu ajutorul nanotehnologiei, nanoroboţii fiind
capabili să repare celulele responsabile cu înregistrarea amintirilor.
Pe de altă parte, specialiştii noştri au reuşit să folosească algele şi
în producerea energiei regenerabile. Iar pălincarii de pe litoralul
românesc au scos cea mai tare pălincă din alge, mult mai tare decât cea
din zona voastră a Bihorului. În plus, pălinca noastră e recunoscută în
întreaga lume pentru proprietăţile ei miraculoase de întinerire. Este
adevărat că înainte de raţionalizarea acestei băuturi au fost destule
probleme. Unele femei mai în vârstă, care consumau prea multă palincă
încercând să arate ca la 20 de ani, veneau mereu bete la locul de muncă
şi nu mai aveau acelaşi randament. Iar când se întorceau acasă, se
culcau imediat şi începeau să sforăie. Bărbaţii lor erau tare
nemulţumiţi, căci voiau şi ei să-şi facă treburile intime şi nu aveau cu
cine coopera…
Apropo, ştiai că oamenii de ştiinţă din Dobrogea au reuşit să readucă la
viaţă multe din animalele dispărute de pe Terra? Unele dintre ele sunt
şi dinozaurii ale căror schelete au fost descoperite în urmă cu 100 de
ani lângă Sebeş, Alba. Acum, România are lângă lacul Razim cea mai mare
rezervaţie de dinozauri din lume, această afacere fiind cea mai
profitabilă din tot turismul românesc, cu mult peste aceea cu vampirii
de la complexul Bran. Săracul Ţepeş, săracii lui oşteni! Odată clonaţi,
le-au fost schimbaţi caninii încât să semene mai bine cu personajele din
filmele ecranizate după prostia aia de carte a lui Bram Stoker.
Evenimentul a fost cireaşa de pe tortul istoriei noastre multimilenare…
Noroc cu clona lui Ştefan cel Mare, care încă mai construieşte mânăstiri
prin Moldova, încercând să bată recordul mondial de mânăstiri pe metru
pătrat, astfel încât să avem şi noi cu ce să ne mândrim în Guinness
Book. Păi da, până la urmă, pe noi românii, doar credinţa ne mai poate
salva.
Nu suntem noi proşti, oricât ar vrea unii să creadă acest lucru. Mai ţii
minte că în urmă cu 100 de ani copiii originalilor noştri nu erau
capabili nici măcar să ia bacalaureatul? Acum, când părinţii pot să
manipuleze cum vor genele copiilor, avem numai genii. Din păcate, sunt
şi câteva gene care i-au ajutat pe unii să mintă mai bine, să fure mai
uşor de la stat, să-i manipuleze pe cei mai slabi şi aşa mai departe.
Toate aceste genii bolnave s-au orientat spre politică, cea mai
potrivită meserie pentru ei. Sper să intrăm cât mai repede în Uniunea
Mondială şi să avem un singur preşedinte, numai să nu fie cumva clona
lui Putin. Căci rusul, în tendinţa lui expansionistă, este în stare să-i
atace şi pe extratereştrii din Aldebaran, cu riscul de a transforma
Terra într-o minge de foc. Oricum, nici clona lui Băse, chiar dacă-i de-aici
din Dobrogea, şi nici clona lui Klaus, chiar dacă-i de la voi, din
Ardeal, nu sunt soluţii viabile. Cu clona lui Băse ne-am trezi că
rămânem fără flotă spaţială, iar cu clona lui Klaus nu ne-am mai trezi
deloc, căci la discursurile alea mă prinde un somn atât de adânc încât
nu mai aud nici tunurile antibalistice cu laser de la Midia... Cred că
Iliescu nr. 2 ar fi cel mai potrivit. Cu zâmbetul lui îmbunătăţit este
în stare să-i păcălească pe toţi, chiar şi pe extratereştrii. Iar
omenirea de genul acesta de disimulare are nevoie pentru a progresa, nu
de războaie interminabile.
Te las acum, căci am o întâlnire cu muza. Ce să-ţi fac dacă tu n-ai
ştiut s-o păstrezi pe-a ta lângă tine? Vezi, poate câştigi şi tu nişte
bani la concursurile de proză scurtă şi-ţi iei o nouă muză. Şi vorbeşte
cu specialiştii să-i scoată gena infidelităţii. Cu toate că, ce se naşte
din pisică, şoareci mănâncă, iar viitorul începe deja să se contureze:
ţara noastră va fi condusă numai de femei. Apoi şi planeta...
Ionuţ Caragea nr. 3, 11 mai 2116, Constanţa
notă: Această povestire a câştigat premiul al II-lea (premiul I
nu s-a acordat) la ediţia din 2016 a concursului naţional de proză SF "România
peste 100 de ani" organizat în cadrul ROMCON-ului de Asociaţia Română a
Cluburilor şi Autorilor de Science-Fiction (ARCASF). Preşedintele
juriului: Cristian Tudor Popescu. Un fragment din această povestire a
câştigat premiul al II-lea (premiul I nu s-a acordat) la prima ediţie a
"Concursului de Proză Umoristică SF" organizat în 2016 de clubul "Helion"
din Timişoara.