Se naşte un nou vis. Copil fiind, ascultam cu răsuflarea oprită, poveştile (poveşti absolut adevărate dar, relatate în atmosfera de pace a căminului copilăriei mele, cu greu diferenţiam realul de mit) tatei de aviator, a faptelor sale de eroism săvârşite la manşa avionului, din timpul marelui război mondial. Era perioada în care, prin educaţia primită la şcoală şi desăvârşirea ei (nealterată) în familie, lucrurile, pentru mine, erau cât se poate de clare: albul era alb şi negrul era negru. Adică, ruşii erau cei buni şi nemţii, cea mai nenorocită stirpă umană.

            - Mie, tovarăşa, îmi plac la nebunie timbrele ruseşti, dar când găsesc vreunul nemţesc... îl rup cu ciudă şi-l arunc la găleată! – obişnuiam să mă laud la şcoală, la tovarăşa învăţătoare, atunci când ne povestea despre faptele de eroism ale poporului sovietic eliberator, în contradicţie cu ororile săvârşite de fasciştii cei răi. Şi bine am făcut lăudându-mă, inocent, la momentul potrivit, pentru că, mai târziu, am aflat de la părinţi că tovarăşa învăţătoare era soţie de securist. Acum, nu sunt convins că tovarăşa ar fi dus vorba mai departe dar... prudenţa vremii cerea să fii precaut. Copilul din mine se comportase conform cutumelor vremii.

            Cel mai mult mă impresionau tehnicile de pilotaj descrise de tata. Povestindu-şi faptele, le retrăia la intensitate maximă şi ni le transmitea cu tot afectul cuvenit: ne dădea numeroase detalii despre manevrele efectuate în momentele critice pentru a scăpa de antiaeriana inamică sau de avioanele duşmane, despre loopinguri şi tonouri, despre periculoasele vrii şi picaje. Eram numai ochi şi urechi şi mă regăseam alături de tatăl meu, de extraordinarul meu tată, în carlinga avionului său.

            - Am avut un coleg de prin Moldova – îşi întărea el poveştile, relatând despre unii colegi şi luându-i martori tăcuţi ai istoriilor sale – căruia îi era o frică nebună de picaje. Pilot bun, de altfel, dar... nu pot să-mi dau seama de ce îl speriau aşa de tare picajele. De câte ori era pus să execute manevra aceasta în timpul zborurilor de antrenament, tremura din toată fiinţa şi se pierdea cu totul.

            - Nicule, nu ştiu cum faci tu, dar eu, când intru în picaj, văd negru în faţa ochilor şi îmi paralizează toţi muşchii. Noroc că intervine instructorul, altfel... direct în pământ aş intra.

            - Măi, Fănele – îl încuraja tata pe camaradul său, căutând să simplifice la maximum figura cu pricina – treaba este foarte simplă: pui avionul în picaj şi, înainte de a te apropia la limita critică de pământ... tragi de manşă cu putere! Asta-i tot!

            - Şi i-a ieşit picajul, tată? – interveneam, transpus complet în poveste şi, în acelaşi timp, nerăbdător şi plin de speranţe să aflu vestea cea bună. Pentru mine, pe colegul tatei, fiind şi el aviator, îl consideram un erou demn de a sta pe un postament aproape la fel de înalt cu al său.

            - Florinel, dragul tatei, la primul zbor în simplă comandă, având misiunea de a executa picajul, s-a dus bietul Fănel... s-a înfipt direct în pământ! Doar coada avionului a rămas afară...

            Povestindu-mi şi astfel de fapte, tragice şi sesizând tulburarea mea, tata mă lua de umeri şi mă strângea la piept. Aici îmi regăseam liniştea, calmul interior şi... vitejia! Voiam să fiu ca tata, voiam să devin pilot!

            - Copii, ce vreţi voi să vă faceţi când o să fiţi mari? – era una dintre întrebările obişnuite ale  „formatorilor“ scolii primare.

            Ce şofer, ce inginer, ce medic sau profesor? Nu mă încerca nicio îndoială, căci alesesem de multă vreme:

            - Eu vreau să mă fac aviator, tovarăşa! Ca tata! – strigam în gura mare, umflându-mi pieptul slăbănog.

            Adevărul e că mulţi copii îşi doreau să devină aviatori când vor fi mari, dar la ei visul se înfiripa doar urmărind  avioanele pe cer, cu palmele strânse cerc la ochi şi transformate în binoclu atunci când cântau cadenţat, pe maidanele copilăriei:

            Avion cu motor

            Ia-mă şi pe mine-n zbor...

            Ei vedeau doar nişte avioane pe cer, pe când eu ştiam cum se conduc şi ce fapte de eroism o să fac la manşă când o să-i urmez tatei visele de aviator...

            Poveştile părintelui meu erou au fost completate mai târziu de lectura câtorva cărţi despre aviaţie, pe două dintre ele considerându-le a fi de căpătâi: Aurel Vlaicu – un precursor al aviaţiei româneşti de Constantin C. Gheorghiu şi Un constructor de avioane povesteşte de A.S.Yakovlev. Desigur, copilul din mine era mai uşor de impresionat citind despre victoriile aviatorului Aurel Vlaicu asupra celebrului confrate francez Roland Garros în cadrul mitingului de la Aspern-Austria din 1912 şi despre ambiţia lui de a traversa primul Carpaţii, decât despre unicitatea soluţiilor tehnice descoperite de inginerul Vlaicu în proiectarea şi construirea primelor avioane româneşti. Mai mult: Aurel Vlaicu era român, eu, român...

            Celălalt titlu mi i-a apropiat pe eroii sovietici ai celui de-al doilea război mondial, făcând cunoştinţă cu inginerii lor constructori de avioane. Citindu-i în mod repetat şi cu cea mai mare atenţie cartea, l-am descoperit pe marele inginer Yakovlev, cel care a proiectat pentru aviatorii sovietici cele mai performante avioane de vânătoare, celebrele YAK-uri care le-au ridiculizat, pur şi simplu, pe cele ale duşmanilor nemţi, cunoscutele Messerschmitt, Focke-Wulf sau Heinkel. Cel puţin aşa afirma Yakovlev, iar eu nu eram în măsură a-i pune la îndoială spusele. De asemenea, numele celorlalţi giganţi ai construcţiei de avioane sovietice îmi deveniseră la fel de familiare: Mikoian şi Gurevici, constructorii celebrelor Mig-uri ce reprezintă şi azi principalele arme zburătoare ale noii Rusii, Tupolev, Antonov, Iliuşin, etc. Îndoctrinarea primită în şcoală, susţinută şi de filmele de război sovietice în care poporul rus eliberator era pus într-o lumină cât se poate de favorabilă, în contradicţie absolută cu toate celelalte popoare, îmi crea acea stare psihică favorabilă încrederii depline în adevărurile literaturii ruse. Eram fermecat de eroii din Tânăra gardă, Stiletul, Vasioc Trubaciov şi tovarăşii săi... şi mama mă găsea adeseori plângând pe înfundate atunci când citeam despre o tragedie trăită de protagoniştii lecturilor mele.

            - Mamă, de ce nu mi-aţi pus şi mie numele de Vasioc Trubaciov? De ce mi-aţi pus numele de Florin? – o întrebam, sincer necăjit, printre sughiţuri de plâns, pe mama, atunci când mă cerceta asupra tulburărilor mele.

            - Florinel, mamă, dar tu eşti român, cum o să te cheme Vasioc Trubaciov? – încerca să mă liniştească cu nişte argumente prea simple pentru a le accepta eu atunci.

            - Mai bine aş fi fost rus – uite ce fapte de eroism au făcut Vasioc Trubaciov şi tovarăşii săi!

            - Da, mamă, dar atunci era război...

            - Şi acum de ce nu mai e? – replicam nedumerit şi inocent.

            - Ei, lasă, că o să creşti tu mare şi o să înţelegi atunci mai bine – încheia mama discuţia filosofică, pecetluind-o cu un sărut tandru pe obrăjiorii plânşi.

            Aşadar, am vrut să devin şi aviator, şi erou de război! Erou (sovietic) de război sigur nu am devenit, dar aviator... chiar am fost pe-a-proape! Doar prudenţa tatei, iubirea sa nemăsurată pentru fiu şi anumite reţineri ale mele au făcut... Dar mai bine povestesc acest vis.

........................................................................................................

            Candidat la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. 1974. Regimentul de aviaţie Craiova. Ratasem prima încercare de a intra la facultate şi... am aterizat în armată tocmai la Craiova. La un an şi patru luni. Dezorientat, cuminte, sensibil, tuns zero şi aruncat într-o mulţime pestriţă de răcani cu o instruire şcolară inferioară – dar cu ambiţii de parvenire, până la a-şi vedea cârpele şi tablele atârnate pe umeri – greu adaptabil canoanelor şi disciplinei milităreşti. Mai bine zis, în opoziţie totală cu acestea. Să trăiţi!, Ordonaţi! şi Am înţeles! îmi păreau cele mai absurde şi umilitoare imperative de pe lume. De ce să-i spun eu unui soldat de ciclul doi Să trăiţi!? Sau Ordonaţi! Cu ce îmi era el superior? Eu fusesem învăţat în familie că toţi suntem egali şi că nu este frumos să te crezi în faţa semenului tău. Nu, cu toate că tatăl meu fusese militar de carieră, eu eram construit după alt calapod. Dar...

            - Tovarăşi soldaţi – ni se adresă într-o zi căpitanul Vasilache – vrea careva dintre voi să meargă la Academia Militară sau la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie?

            Ei, dar asta chiar era o oportunitate neaşteptată de a mai repara din ceea ce stricasem prin nereuşita la facultate! Iar Academia Militară... însemna să devin inginer! Fiind doar vreo trei bacalaureaţi în toată grupa, privirile se îndreptară automat înspre noi:

            - Eu vreau, tovarăşe căpitan! Vreau la Academia Militară! – răspunsei spontan noii provocări.

            - Şi eu, tovarăşe căpitan! Şi eu vreau la Academie! – sări, de lângă mine, Mitică Grindanu’, coleg de suferinţă de ciclul unu şi răsărit de undeva, din neanturile grindurilor tulcene, de unde şi porecla cu care se căpătase – Grindanu’ – şi care nu-i displăcea deloc. Din contră, chiar se mândrea cu ea! Un fel de mândrie patriotică pentru care-l stimam.

            - Hă, hă, i-auziţi, băi, la ăştia, vrea la Academie! Vrea s-ajungă ofiţeri! Nu le place soldaţi! Le pute! – se porni batjocura gloatei.

            Simţeam că-mi ard obrajii şi nici Mitică Grindanu’ nu cred că se simţea mai confortabil. Nu era indicat să ne punem cu cei de ciclul doi!

            - Măi băieţi – ni se adresă căpitanul blajin şi neluând seama la răutăţile veteranilor, aşa este, ni se cer candidaţi şi pentru Academie, dar...

            Căpitanu făcu o pauză lungă, căutându-şi, cu siguranţă, formula cea mai potrivită pentru a ne explica acel dar. Într-un final, se porni:

            - Haideţi să v-o spun pe şleau: măi băieţi, la Academie se duc toţi fiii de generali şi colonei din armata română – toţi piloşii, băi! Ăştia carte prea multă nu ştiu, dar... pilele funcţionează!... E greu... Uitaţi ce sfat prietenesc v-aş da eu: mergeţi, băieţi, la Şcoala de Ofiţeri de la Bobocu! Vă faceţi aviatori, vulturi ai înălţimilor, flăcăilor!

            Căpitanul a adoptat o tonalitate gravă şi joasă, care trebuia să apese major cuvintele, atunci când vorbea despre fiii de generali şi colonei dar când, însufleţit, ne-a dirijat imaginaţia către înălţimile accesibile vulturilor, tonalitatea folosită a fost una entuziastă, dublată de naturaleţe, de parcă doar simpla înscriere era suficientă şi – gata! – deveneam aviatori. În timp ce, la partea cu sfatul, tonu-i prezenta reale valenţe părinteşti.

            Urmă o pauză, nu foarte lungă. Pe mine chiar mă tenta ideea. Argumentul cu fiii de generali stătea în picioare, iar visul de a deveni aviator... nu dispăruse în totalitate. Unde mai pui că, lucrând în Punctul de Comandă a Regimentului, luasem contact direct cu toţi aviatorii de frunte ai unităţii, le urmăream zborurile pe planşetă şi în căşti... ce mai: eram fermecat de o astfel de perspectivă! Pentru mine ei erau, cu adevărat, nişte personalităţi demne de toată atenţia! Ce-ar fi să mă fac aviator? Ca tata! – şi vechile aspiraţii redeveniră de actualitate.  

            - Ei, ce spuneţi? – ne trezi din reverie, căpitanul.

            - Da, să trăiţi! – răspunserăm la unison, şi eu, şi Grindanu’. Ne facem aviatori! – conchisei, interpretând, din priviri, consensul Grindanului.

            - Bine, atunci... peste o săptămână, plecarea la Bucureşti pentru vizita medicală şi-apoi... la Bobocu cu voi! ’Ţeles, soldaţi?

            - ’Ţeles, să-trăiţi! – strigarăm, sacadat, formula (aproape) completă şi regulamentară cerută în astfel de ocazii, amândoi odată şi  consultân-

du-ne, din nou, din priviri. De invidia şi răutatea celor de ciclul doi nu-mi păsa. Ambiţiile lor se limitau la lupta surdă pentru tresele de cârpă sau tablă. Fie la ei!

            - Ce zici, Mitică? Dăm lovitura cu aviaţia? – îl luai deoparte pe Grindan.

            - Băi, mai tragem şi noi armata în piept! Măcar două săptămâni. Eu n-am niciun chef să devin ofiţer şi să fiu toată ziua la ordin!

            Va să zică, nici Mitică nu agrea ideea de a trăi toată viaţa încorsetat de cele trei formule imperative milităreşti: Să trăiţi!, Ordonaţi! şi Am înţeles!

            - Băi, prefer să stau la soare, sus, la mine pe grind şi să dau la peşte. Aer, apă, soare, nisip şi peşte – hai liberare!

            Grindanu’ tot grindan! Nimic nu-l scotea din lumea lui: grindul, balta şi peştele. Dar era un prieten de nădejde şi nu avea să mă dezamăgească niciodată.

            - Băi, Mitică, pe mine chiar mă tentează să devin aviator. Ca tata! El a fost erou în război, băi, a fost decorat cu Virtutea Aeronautică pentru faptele sale de vitejie!

            O dată alegerea făcută, în mintea mea începură să apară şi şovăielile. Nu în ce mă privea, pentru mine totul era simplu. Dar părinţii... Nu-i ascultasem când mă tot îndemnau să învăţ temeinic pentru admiterea la facultate şi, iată, făceam armata la un an şi patru luni. Făceau culcat cu mine prin livadă toţi neisprăviţii. - Culcat! / Drepţi! / Culcat! / Salt înainte! / Culcat! / Drepţi! / Aviaţie la joasă înălţime! Mă săturasem! Aş fi acceptat orice compromis ca să evadez din mediul cazon în care mă purtase prostia. Tocmai le scrisesem părinţilor o scrisoare sinceră, în care le cerusem iertare pentru neascultarea mea şi le promisesem ferm că, la întoarcerea din armată, o să fiu cel mai docil copil şi o să ţin cont de sfaturile şi deciziile lor. Nu telefoane, nu fete, nu plajă, nu plimbări! Nicio plăcere până la râvnita admitere la facultate!

            Analize, encefalogramă, cameră barometrică şi teste psihologice la Spitalul Militar. Cu astfel de frământări am plecat, alături de Grindanu’, la Bucureşti. Nu eram singurii candidaţi. Veniseră destul de mulţi rivali, proveniţi de pe la toate regimentele de aviaţie din ţară. Timp de o săptămână am fost supuşi celor mai riguroase controale medicale pe care mi le-aş fi putut închipui vreodată: măsurători anatomice, analize de sânge, verificări ale simţurilor, radiografii de tot felul şi... mult aşteptata encefalogramă! Ehei, acum or să-şi dea seama ăştia cu cine au de-a face, ce deştept sunt! – am gândit atunci satisfăcut, cu casca şi cu toţi electrozii ăia caraghioşi îngrămădiţi pe cap. Domnul Ego nu avea cum să se lipsească de un nou prilej de-a se împăuna cu toţi sclipicii lumii. - Tovarăşa doctor, vă rog, aţi putea să-mi daţi şi mie un exemplar din poza acestui examen? – mi-am încercat norocul la finalul cercetării genialilor neuroni. Tovarăşa doctor a zâmbit şi mi-a indicat, cu gentileţe, uşa. Am înţeles şi nu am insistat. Oricum, nu aveam cum să nu remarc uimirea de pe chipul ei la cercetarea edificatoarei imagini obţinute.

            Au urmat câteva examene specifice: camera de presiune (într-o capsulă etanşă, eram supuşi unor presiuni specifice zborurilor la mari înălţimi), centrifuga (într-un alt tip de capsulă, eram învârtiţi la viteze foarte mari, ce voiau să reproducă manevrele bruşte ale unui avion aflat în situaţii limită) sau strungul. Strungul era un fel de jucărie amuzantă prin care se analiza coordonarea mişcărilor ambelor mâini pentru urmărirea unei spirale desenate. Contracronometru. De aşa ceva aveam să mă lovesc şi mai târziu, la examenul pentru carnetul de conducere auto.

            Hotărâsem, încă de la venire, să mă supun fără niciun fel de reţinere examenelor medicale, căci unde altundeva mă mai întâlneam  cu o aşa ocazie? Să văd eu cât sunt de sănătos! Bine, personal, eram convins că sănătatea se afla la cote superlative, dar... trebuia să o constate şi alţii. Să observe şi singuri cu ce specimen perfect li s-au intersectat drumurile! În rest... luasem decizia de a boicota examenul psihologic, despre care auzisem că este de o importanţă capitală, că are cea mai mare pondere în tot ce se întâmpla cu noi acolo.

            Chiar şi aşa, îmi era foarte greu să dau curs propriilor decizii, atunci când acestora li se împotrivea acelaşi faimos Domn Ego. Cum naiba să boicotez examenul psihologic şi să răspund eronat unor teste simple de inteligenţă primară? Să par chiar un prost?! Nu eram chiar un geniu, dar nu agream nici ideea de a apărea drept un tâmp pe meridianele lumii! Chestia asta nu mă aranja de fel. Totuşi, cu strângere de inimă, am răspuns aiurea la unele teste. Lovitura finală mi-am aplicat-o la ultima întrebare, ceva referitor la felul în care m-aş comporta dacă m-aş afla, în acel moment, în zbor, ca pilot la manşa unui avion de vânătoare. Mi-am dat imediat seama că, dacă voiam să evit (elegant) recrutarea ca viitor pilot al armatei române, acum era momentul s-o fac pe nebunul. În clipa în care voi fi singur la manşă – mi-am început propria condamnare la eşec  – voi fi mânat de un aşa entuziasm şi curaj, încât o să forţez limitele avionului la maximum, până aproape de a-l rupe în două! Gata, în numele ascultării părinteşti, o comisesem. Doar că, din fericire, distracţia (vacanţa) noastră nu se terminase încă:

            - Mâine vă veţi prezenta cu toţii, la ordin, la Bobocu, la Şcoala de Aviaţie. Veţi primi acolo rezultatele la examenele medicale şi testele psihologice şi repartiţia pe arme. Până atunci, veţi urma programul militar adecvat şi – obligatoriu! – veţi frecventa cursurile de pregătire la limba română şi matematică ce vă vor fi ţinute de profesori specializaţi. Aţi înţeles, soldaţi?

            - Să trăiţi, am înţeles! – răspunserăm, în cor, toţi participanţii la careu.

            Nu era nici greu să înţelegem şi nici neplăcut. Se întrevedea o nouă perioadă de tras armata în piept. O săptămână o antamasem deja cu vizita medicală, dacă mai prindeam vreo două...

            Bobocu. Sau cum să întorci spatele visului. Am mai prins patru. Patru săptămâni de armată uşoară, fără corvezile umilitoare de la Craiova, fără Herbei, Fluturaş, Paralizie şi fumurile lor de soldaţi ruginiţi în armată. Mai mult de-atât: am reuşit imediat să mă afirm în cadrul cursurilor de pregătire organizate pentru noi, cei proveniţi din armată, în vederea unei prezentări onorabile le apropiatul examen de admitere la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Nu eram marcat de emoţia trecerii acestui obstacol şi, lăsând la o parte falsa modestie, eram cel mai bun dintre toţi! La matematică, mai ales. Acum ieşea în evidenţă, fără niciun dubiu, instruirea remarcabilă de care avusesem parte la Galaţi, la Liceul nr. 2, Mihail Kogălniceanu. Intervenţiile repetate şi corecte la orele de pregătire mi-au permis să mă afirm. Şi... recunosc, îmi făcea plăcere să fiu cel mai bun! Poate a fost pentru prima dată în viaţă când m-am aflat într-o astfel de măgulitoare (aţi făcut deja cunoştinţă cu numitul Domn Ego) situaţie. Ce bun sunt! – mă-m-păunam singur şi-mi admiram penajul invizibil al trufiei.

            - Acum, vă voi propune atenţiei un exerciţiu mai dificil decât anteriorul – ne atenţionă profesorul de matematică. Va trebui să rezolvăm – îşi continuă el monologul, ciocănind cu creta pe tablă – următoarea limită nedeterminată.

            Profesorul aşternu pe suprafaţa neagră din faţa sa complicatul exerciţiu şi, cercetând la reacţia mută a asistenţei, se lansă într-o rezolvare laborioasă, umplând două table.

            - Se-nţelege, de-acolo, din spate? – se sili dascălul, într-o încercare sortită, evident, eşecului, să capteze atenţia sălii.

            Doar că sala era... inertă. Practic, omul vorbea de unul singur, explicaţiile lui lovindu-se de imperturbabilul zid al generalei ignoranţe matematice. La o astfel de reacţie, profesorul nu avea cum să emită efuziuni de fericire.

            - Are careva dintre voi ceva de obiectat? De pus întrebări? De... propus altă soluţie? – lansă acesta, la final, o invitaţie mai mult într-o batjocură de nesesizat din partea asistenţei.

            - Eu aş propune o soluţie mai simplă şi mai rapidă, tovarăşe profesor! – mă trezii sărind ca un arc detensionat brusc în picioare şi pregătit să mă şi îndrept spre tablă. Încă de la începutul abordării problemei începusem să mă foiesc nerăbdător în bancă pentru că-mi adusem aminte de o soluţie originală pentru astfel de nedeterminări şi pe care mi-o însuşisem de la excelentul meu profesor de matematică din liceu, profesor ce mă purtase cu o prietenească asprime pe toată scara notelor permise de la 1la 10. Ei, 1 chiar n-am avut niciodată la el, dar 2... fie primit! Fie primit?! Doamne fereşte!

            - Zău, măi?! Şi care ar fi aceasta? – mă chestionă profesorul, neîncrezător. 

            - O astfel de nedeterminare se poate rezolva, mult mai simplu, folosind funcţia derivată, tovarăşe profesor! – răspunsei semeţ.

            Morga profesorului dispăru instantaneu. După sala inertă ce nu-l ajutase deloc în întreprinderea sa matematică, o voce tânără tindea (doar avea de rezolvat o limită, nu?) să-i schimbe umoarea negativă.

            - Ia poftim la tablă, soldat, şi demonstrează-ne măiestria!

            Tonul profesorului era unul cât se poate de serios. În plus, prin pluralul folosit, îşi luase ca partener în acest joc de-a şoarecele şi pisica, întreaga audienţă. El chiar îşi dorea să descopere performanţa la elevii săi.

            În ce mă priveşte, după obligatoria enunţare a domeniului de definiţie, din două relaţii matematice scrise pe tablă, am rezolvat problema, trăgând şi concluziile de rigoare. Părea prea simplu pentru a fi adevărat (pentru audienţa tăcută, lipsită de reacţie), dar nu şi pentru onestul profesor de matematică din faţa mea.

            - Bravo, tovarăşe soldat! Felicitări! Ai propus o soluţie inedită şi rar aplicată la nivelul vostru de pregătire. Felicitări, din nou!

            - Mulţumesc, tovarăşe profesor! – răspunsei radiind de fericire. Mândria iar îmi umfla pieptul de cocoş împintenat.

            - Ia spune: unde ai învăţat şi cu ce profesor ai studiat matematica?

            - La Galaţi, la Liceul nr. 2 – Mihail Kogălniceanu! Iar matematica am studiat-o cu tovarăşul profesor Cornel Novetschi!

            Da, eram mândru şi de liceul la care învăţasem, şi de profesorul Novetschi care, de cele mai multe ori, ne băgase forţat matematica în cap, din nişte considerente doar de el apreciate la timpul respectiv, dar care-şi arătau utilitatea acum, în astfel de momentele cruciale ale vieţii de tineri în devenire.

            - Felicitările mele şi şcolii dar, mai ales, profesorului tău de matematică! Novetschi?... parcă aşa ai spus că se numeşte!

            - Da, Cornel Novetschi!

            Îmi făcea plăcere să-i repet numele. Devenise, dintr-odată, prietenul meu secret. De altfel, ulterior, viaţa va dovedi că, datorită tenacităţii sale de a se-mpotrivi inerţiei noastre de elevi leneşi, majoritatea celor din clasa noastră va reuşi să acceadă în facultăţile dorite.

            Profesorul mă luă de umeri şi mă prezentă sălii.

            - Faceţi cunoştinţă cu viitorul ofiţer de aviaţie al Armatei Române! Nu am niciun dubiu: el va trece cu siguranţă de hopul examenului de admitere! Cum te numeşti, soldat?

            - Florin Meşca, să trăiţi, tovarăşe profesor!

            A fost momentul meu de glorie. Mă simţeam răzbunat de toate umilinţele îndurate în decursul primelor luni de armată. Parcă nici nu existaseră vreodată. Nu mai aveau nicio relevanţă, valoarea îmi fusese recunoscută! Începusem să mă cred şi eu cineva!

Scurt intermezzo. Cu Vocea.

            Cât sunt de înşelătoare aparenţele! Şi gloriile: efemere! Hi, hi, hi! – îmi râde, în ureche, Vocea.

            Nesuferito! – îi replic furios.         

            Doar că, acel moment de glorie nu l-am fructificat. Chiar dacă profesorul de matematică a bătut imediat darabana în unitate despre valoarea noului său favorit. Chiar dacă, în urma laudelor sale repetate, am fost chemat la ordin la şeful de stat major al unităţii. Chiar dacă, la aflarea numelui ce-l purtam, acesta şi-a dat seama că-l cunoştea pe tata, că făcuseră războiul împreună, ca piloţi în aceeaşi unitate de luptă.

            - Cum, tu eşti fiul lui Nicu Meşca, Nicu Meşca cu care am zburat pe Tecuci, Braşov şi Bucureşti?!

            - Da! – răspunsei mândru şi împăunându-mă cu gloria numelui ce-l purtam, numele tatălui meu.

            - Păi, tatăl tău a fost erou de război, măi, băiatule! Am zburat cu taică-tu, flăcăule! Prin câte n-am trecut împreună! – şi colonelul se lăsă cu toată greutatea pe scaunul de sub el, ridicând ochii spre un cer invizibil şi retrăind cine ştie ce fapte de arme din trecutul său glorios şi aventuros.

            - Gata, am decis! – reveni colonelul la cele lumeşti, adică la funcţia de şef de stat major – chiar mâine vei pleca la taică-tu, la Galaţi, îi spui că te-ai întâlnit cu mine şi-i ceri acordul să faci Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Îi spui că nu accept niciun refuz din partea sa! Şi-l inviţi aici, din partea mea, personal! Avem multe de povestit. Ai înţeles, soldat Meşca?

            - Să trăiţi, am înţeles! – şi luai poziţia de drepţi. Permiteţi să plec?

            - Liber, soldat!

            De fapt, a doua zi, întreg lotul de candidaţi aflaţi în pregătire la Bobocu a primit câteva zile de permisie (în funcţie de distanţa până acasă) pentru a se întoarce cu acceptul părinţilor, condiţie obligatorie pentru a fi acceptat la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Între timp, veniseră şi rezultatele de la Spitalul Militar. Răspunsurile mele nebune de la testul psihologic îşi atinseseră obiectivul: fusesem respins de la zbor, dar agreat pentru personalul navigant; adică, ofiţer în Punctul de Comandă. Nu în aer, ci la sol. Hm!

            Întreaga viaţă avem de făcut alegeri. Şi nu întotdeauna alegem corect. Sau, mai bine spus, niciodată nu vom şti cum s-ar fi derulat viaţa noastră dacă am fi urmat alte opţiuni. Visul de a deveni aviator s-ar fi putut împlini,  mi-a fost la îndemână,  dar alegerile,  condiţionate din exterior,  m-au purtat pe alte căi.

            Tata, prin poveştile sale şi lecturile de specialitate de mai târziu mi-au construit, încă din copilărie, visul.

            La adolescenţă l-am făcut uitat, devenind ceva mai pragmatic şi îndreptându-mă spre inginerie. La prima încercare am ratat şi aşa am ajuns să fac armata la un an şi patru luni.

            Visul a revenit prin propunerea de a urma Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Chiar eram tentat să zbor, să sfidez înălţimile, să fiu asemenea lui Aurel Vlaicu, lui Traian Vuia şi... tatei.

            Dar tata nu dorea ca fiul său iubit să trăiască la fel de periculos ca el, în tinereţe. Iar fiul, simţindu-se vinovat de ratarea primei admiteri la facultate, a hotărât, la modul cel mai onest, să-i dea ascultare părintelui, să ţină cont de înţelepciunea-i dobândită în anii de grele încercări. Şi s-a faultat singur, răspunzând aiurea la testele psihologice.

            Au urmat laudele profesorului de matematică, evocările trecutului glorios ale şefului de stat major, camaradul de zbor al tatei şi insistenţele sale.

            Doar că, de data aceasta, alegerea fermă mi-a aparţinut şi am luat-o singur, independent de voinţa tatălui, dar în acord deplin cu el: dacă tot nu puteam zbura, am renunţat definitiv la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Nu eram dispus să trăiesc la ordin, nu eram făcut pentru militărie. Compromisul l-aş fi acceptat doar dacă aş fi avut dreptul la zbor. Ar fi fost un compromis dulce-amar. Dar aşa...

MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. Şedinţa a treia

            Recunoaşte: singur ai renunţat la vis! Ai fost aproape, ţi-a fost la îndemână, paşii erau previzibili, dar ai preferat să dai ascultare imboldurilor părinteşti. Recunoaşte!

            Conştiinţa trecuse la atacul la baionetă. Voia să mă aducă la ordin. Am parat aproape instantaneu:

            Da, şi nu regret deloc! Liniştea părinţilor mei devenise importantă pentru mine! Începusem să-mi dau seama că ei sunt cei mai buni şi mai sinceri prieteni ai mei! Că-i iubesc, îi preţuiesc şi niciun sacrificiu nu este prea mare pentru liniştea lor!

            Aşa este – nu conteni Conştiinţa cu atacurile – dar, astfel, ţi-ai ratat visul. Căci acesta este cuvântul potrivit: ratat!

            Nu eram dispus la replică. Încercam să-mi închipui cum s-ar fi derulat povestea vieţii, ce aş fi devenit dacă aş fi zburat, unde m-ar fi purtat paşii. Sau aripile. Hm! Aripile... Îmi scăpă un zâmbet. Mă şi vedeam în-

tr-un alt vis, un alt vis netrăit, neprobat, doar unul... visat. Mă scoase din reverie Vocea:

            Să închidem povestea. S-o terminăm împreună. Ce-ai făcut, apoi?

            Păi, după ce am tras în piept armata timp de şase săptămâni, Grindanu’ s-a întors la unitate, iar eu... 

            Ei, da, tu, tu cum te-ai mai distrat?

            Eu... eu am tras o fugă de vreo două zile până acasă, la Galaţi...

            Ascult!...

            Tata şi-a dat seama că nu am permisie... şi m-a expediat cu primul tren la unitate, la Craiova.

            Te-au aşteptat toţi cu braţele deschise, nu-i aşa?

            Nu prea. Am ajuns noaptea... am sărit gardul... santinela era să mă împuşte crezând că sunt un spion... am ajuns la carceră!

            Aha! La carceră, care va să zică...

            Mda, am dormit pe ţambal vreo cinci nopţi...

            Şi, şi?

            Timp de cinci zile am săpat la o groapă enormă, de doi pe doi pe doi... alături de un alt condamnat...

            ... Şi Fluturaş ţi-a adus fasole cu cârnaţi de la bucătărie ca răsplată că i-ai reprezentat cu cinste, nu-i aşa?

            Au râs de mine!

            - Hă, hă, hă! Aviaţie la joasă înălţime! Adică... la groapă! Sapă, sapă soldat! Sapă, că mai ai până să devii ofiţer... aviator!... Hă, hă, hă! Uită, bă, soldatu’! Ofiţer, ai? Să mă comanzi tu pe mine, ai? Nici în visele tale, bibane!

            Nu-mi mai păsa de ei. Mă simţeam cu adevărat bărbat. Eu fusesem cel care renunţase la vis, eu şi numai eu! Şi-apoi, eram fericit că nu fusesem judecat ca dezertor: direct la batalionul disciplinar aş fi ajuns! 

            Înţeleg că nu trebuie să te depunctez... – mă salvă şi Vocea de la alt batalion disciplinar.

            Nu, şi pentru asta sunt gata să lupt!...

            Să lupţi?! Pentru ce?! Că ai eşuat într-un alt vis?! – mă luă Procurorul în zeflemea.

            Da, dar am avut nişte părinţi extraordinari! Şi sunt fericit că am putut, astfel, să le demonstrez că ţin cont de ei, că-i iubesc, că-i preţuiesc!

            Gata, i-am închis gura. Vocii. Conştiinţei. Procurorului. Judecătorului... Se pare că dacă-i iau pe părinţi drept scut, drept scuză... pot limita proporţiile scorului...

            Scuza ar fi plauzibilă. Dar tot eşec se cheamă. Un vis este vis. Şi trebuie făcut totul pentru a-l împlini. Iar tu te-ai oprit în cel mai favorabil moment al desăvârşirii lui! 2 – 1, amice!

            Aproape că ţipai:

            Da, trebuie, făcând... tot posibilul! Dar... trecând peste cadavre?! Adică, sacrificând liniştea celor mai importante fiinţe din viaţa mea?! Nu! Niciodată! Niciodată n-o să le pot returna părinţilor mei suficientă dragoste, pe măsura sacrificiilor şi iubirii lor necondiţionate!

            De revoltă, un nod mi se puse în gât. Aproape să mă înec. Apoi, după o scurtă pauză, suficientă recâştigării calmului interior şi revenirii la un puls normal, contraatacai impertinent:

            Ştii ceva? Nici nu-mi mai pasă de judecata ta! N-ai decât să mă duci şi la... 10 – 1!