Aici era centrul satului. Al comunei la patru kilometri. De acolo venise mama. Cu zestre cu tot. Lăsase casa fratelui Mircea. Era mai mic. Cu mult mai mic. Şi tata era cel mai mic din familia lui. De aceea îi rămase casa. Aşa era obiceiul? Probabil. Niciodată nu m-a interesat. Oricum nu sunt cel mai mic. Am unde dormi. Plătesc şi dorm. Parcă tata nu plăteşte? Ba bine că nu. Vântul are acelaşi curs. Nord – sud. Dinspre spatele şcolii spre uliţă. În spate sunt şase cabine: latrina comună – trei pentru fete, trei pentru băieţi. Sunt curios dacă mai sunt. Le găsesc tot acolo. Sunt goale. Doar scândurile sunt mai înguste. Vremea nu le-a cruţat, însă mizeria e la ea acasă. A murit Petrică Murguleţ.Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat nici măcar în vacanţă. Stătea aproape de şcoală. Trecuse printr-o dramă. Îi murise fata înecată în latrină. Nu departe de şcoală, este căminul cultural. E făcut din contribuţia sătenilor. Aveau nevoie de un loc unde să se desfăşoare nunţile. În spatele căminului e cimitirul  satului. Acolo-i şi moş Petrică Șoican . Tot aici sunt şi părinţii şi bunicii tatălui  meu.  Pe-a mamei nu-i ştiu. Au murit în iarna lui ’44. Veniseră ruşii. În partea cealaltă, lângă şcoală, era Casa Învăţătorului. Mai există încă.  Învăţătorul meu n-a stat niciodată aici, avea casa lui, nu departe de-a noastră. Totuşi, noul director a locuit în Casa Învăţătorului. Mă ruga să-i duc lapte, o sticlă pe zi, înainte de ore. Odată m-a prins învăţătorul. M-a chemat în clasa goală şi m-a aşezat pe nişte boabe de  porumb presărate. I-am spus tatei că nu mai  doream să-i duc lapte directorului, fiindu-mi frică.  Tata, furios, s-a dus cu furca pe umăr, să-l ameninţe pe învăţător. De atunci puteam să-i duc lapte directorului fără frică.

Într-una din zile, în clasă am recitat o poezie  despre partid, scrisă de director. O mai ştiu şi astăzi. „Bătrâni  ce cu mândrie poartă/ Lumina anilor în plete”.  Mai departe nu mai ştiu. Parcă era ceva cu „şi mame şi flăcăi şi fete”. Oricum a fost  frumos. Nu departe de  şcoală, era  un monument din beton turnat aşezat vertical. Postamentul era tot din beton. Două trepte orizontale şi un pătrăţel de marmură pe care  era inscripţionat: „Lui Ion V. Levărdă, participant la divanul ad-hoc alături de deputaţii unionişti”. Urma data: „24 ianuarie 1859”. Tot eu am citit cuvântul pionerilor. Acum monumentul a fost mutat în curtea şcolii.. Era frig atunci, acum e  cald. Atunci zăpada era mare, eu fiind într-un costum naţional de-al tatei. Îl mai am şi acum. Am jucat şi sceneta cu cireşele lui Creangă. Mama şi tata  erau tare încântaţi. Acum, însă totul este în paragină. Şi şcoala şi monumentul, cimitirul eroilor a fost mutat în curtea bisericii. Învăţătorul plecase la Bucureşti, la al doilea fecior, primul murise pe front, la Cotul Donului. Învăţătorul i-a făcut un mormânt  în care a fost băgat un sicriu gol.

Biserica satului fusese construită prin contribuţia postelnicului Vîrnav. În curtea bisericii, era un cavou cu uşi din stejar ce putreziseră între timp. Nu departe de biserică era conacul postelnicului și castelul de apă. În curtea conacului erau tei, stejari, pini şi brazi. Mai târziu, Bob, un strănepot al postelnicului, a părăsit conacul şi dependinţele sale. După aceea a dispărut  şi aproape nimeni nu mai auzi de el, în afară  de mine cu mult mai târziu, din însemnările Elenei Văcărescu. Dar, la ce şi cui sunt de folos cele aflate de mine? Mi-a plăcut să citesc tot timpul, înlocuind foamea cu hrana din cărţi. Setea mi-am potolit-o cu apa de la fântână. E tot în spatele şcolii. Fusese făcută de părinţii mei după ce am părăsit satul Sofrăcești. Pe vremea mea nu era. Se aducea apă de la „curte”. Aşa se numea sediul C.AP. Încă mai funcţiona castelul. Îl îngrijea Costică Alincăi, fierarul satului.  Nu mai este nici el.  Castelul încă mai există, dar nu mai funcţionează. E spart, bani nu sunt şi nici pricepere. De ţeavă zincată nici vorbă! Aşa că beau apă de la fântână. Grindeiul  mare este plin de rugina lanţului, iar ciutura-i plină cu apă stătută. N-are cine s-o consume. Înainte erau multe vite, acum nu. Am plecat şi eu şi ceilalţi ca mine. Părinţii au îmbătrânit, nu mai au putere. Iarba-i mare pe şanţuri, înainte o păşteau vitele. Acum văcarii lui Zangarica sunt meseriaşi. Ştiu că unul dintre ei e şofer.  Nu mai există nici el, a murit. Copiii lui l-au uitat, mormântul  acestuia fiind năpădit de ştir şi pir.  Sătenii au uitat şi gustul laptelui. Se mai  cumpără din când în când  de la unii,  care  mai au vaci. Dar şi aceştia vor să le vândă, neavând nutreţ. Aşteaptă sistematizarea Vor fi câteva blocuri pentru tot satul. Poate lângă biserică, sperând ca aceasta să nu fie demolată. Sau, poate lângă şcoală. Nimeni  nu ştie ce  se va întâmpla de acum înainte. Eu, nici atât. Vântul adie la fel. Brazii miros plăcut. Mă urc pe treptele de la intrare. Sunt tocite. Uşa are culoarea verde, un verde prăfuit. Privesc prin geamul şcolii, aceleaşi podele date cu bradolină. Numai tablourile sunt altele. Şi cancelaria-i  aceeaşi. Ce mică-i intrarea! Am crescut prea mult? Sacoşa-mi atârnă de braţul obosit. Eu, însumi, păşesc cu greutate. Până acasă mai am puţin. Trec pe lângă casa lui Haidău. De aici luam pere mici şi gustoase căzute din pom. Cădeau cu nemiluita și pe drum. Le culegeam din şanţul şoselei. Care şosea? Drumul era pietruit, însă pe atunci aşa îi spuneam. Mai ales tata, când pleca să care  prundiş cu căruţa” la prestaţie”, cum îi zicea el. Toate gardurile mi se par mici. Am  revăzut şanţul unde am rămas nemișcat, în primăvară, după inaugurarea monumentului. Răcisem. Şi nimeni nu băgase de seamă. Când n-am mai putut mişca picioarele,a fost prea târziu. M-au cărat nişte săteni într-o căruţă cu fân. Pe deasupra eram și speriat. Se apropia vara şi odată cu ea vacanţa. Iar eu, nu puteam păși. Eram neputincios. Era spre sfârşitul trimestrului şi m-au internat. Aveam sciatică. Medicilor nu le venea să creadă. Boală de bătrâni. Îmbătrânisem înainte de vreme. Văd și acum chipul tatei cu lacrimile prelinse spre barbă. Mă ducea în braţe şi plângea. Aşa mi-l amintesc. Tata care nu plângea niciodată. Tata cel puternic. Tatei, cărui trebuia să-i spun neapărat tăticule. Aşa-mi ceruse mama. Bineînţeles, că şi ei trebuia să-i spun mămică. Şi azi tot aşa le spun: mămico şi tăticule.       Uite şi casa lui Tăbăcaru. În grădina casei aveau pruni şi peri. Dar noi, copiii, nu îndrăzneam să ne oprim. Ne alungau copiii bătrânului. El nu, era prea bătrân. Prinsese şi războiul din ’77. Se apropia de suta de ani. Acum e rândul al lor mei să se apropie de centenar. Ştiu că mă aşteaptă să vin mai des pe acasă. În scurta mea  revenire în sat, m-am dus să văd dacă mai exista monumentul din curtea şcolii. Era, numai directorul Țepeș nu mai era. A plecat în alt sat al comunei, unde s-a şi căsătorit. Învăţătorul Rugină murise. L-au îngropat undeva într-un cimitir din Bucureşti. Rămase în amintirea mea doar chipul lui cu petele de pe mâinile sale, tabla înmulţirii, fuga doar în  izmene din casa vecinei, întocmai  ca părintele Povirlă. Nu erau ei vinovaţi. Dar pe atunci așa era viaţa? Îşi cerea drepturile. Popa era un beţiv notoriu. Usca paharele. Iar pe femeile  pe care le sfinţea le miluia cu pomeni după pomeni. Nici  popa şi nici paracliserul nu ştiau să citească. Erau basarabeni. Adeseori spuneau: gospode pe miluiu, în loc de Doamne miluieşte. Îi plăcea și ţuica şi când  o  lua pe ulei, bolborosea  cuvintele din limba rusă ce aduceau cu un fel de povirlă. Aşa îi merse  renumele: Povirlă. De altfel, nici nu-i ştiam numele real . La slujbe, nu prea am mers, nu-mi plăceau. Învăţătorul nu ne dădea voie, ne pedepsea dacă ne duceam. Se certase cu popa Povirlă şi-l reclamase la raion. Degeaba, Povirlă era membru de partid și turnător. Erai în mare primejdie dacă te spovedeau fustangiului de popă basarabean. Te trezeai repede un un GAZ la poartă, pregătit să te salte și să te ducă undeva de unde nici numele nu ți se mai auzea. Erau puţin membri în satul nostru: el, Ghidoveanca, Rapalete şi încă vreo câţiva. Au făcut şi colectivizarea cu ei. Toate acestea  mi-au rămas în amintire. M-am mai întors în satul natal, dar n-am mai fost nici la şcoală, nici la monument, nici la căminul cultural, doar la casa copilăriei mele, a părinţilor  mei. Şi am impresia că ai mei mă aşteaptă, cu toate că au trecut de mult într-o lume a veşniciei, aproape de îngeri şi sfinţi.