Ultima dimineaţă în Saigon. Soarele  trezit brusc şi-a spălat chipul cu o năframă fină de nori  pentru a ne zâmbi tuturor, cu generozitate. Mă cuprinde o undă de tristeţe că nu am vizitat şi templele din Saigon, precum şi capitala. Îmi diminuez uşoara tristeţe, privind eşarfele dantelate ale norilor pe azurul începutului de zi, când soarele alunecă încet pe potecile bolţii, furând lumina stelelor. Ne deplasăm cu autocarul spre Cambodgia. Ieşim din oraş pe un bulevard cu câte 4 benzi de circulaţie, pe fiecare sens. Am un loc bun, în spatele şoferului, alături de Roxana. Nici nu se putea să am o vizibilitate mai bună! Casele înguste şi înalte străjuiesc străzile. Trece pe lângă noi, o maşină mortuară. Pe platforma sa, lângă un sicriu împodobit cu flori, stau femei îmbrăcate în alb şi câţiva tineri în treninguri tot albe. Nu par a fi afectaţi de pierderea persoanei din sicriu, ne fac semne cu mâinile şi ne zâmbesc când  ne observă privirile curioase.

 Abia după o oră şi jumătate, ieşim de oraş. Peisajul dominat de un şes jalonat de palmieri se întinde până la linia orizontului, fiind de o monotonie plictisitoare, sub un cer prelung şi pal. Privirea se pierde în vastitatea tulburată de arşiţă. Urmăresc arhitectura spectaculoasă a norilor. Dar brusc, un relief surprinzător ţâşneşte spre orizont, este imaginea unei coline, cu forme geometrice, masive. Poate fi o movilă sau un mamelon vulcanic. De pe vârful lor, privirea alunecă peste mozaicul scânteietor al orezăriilor. Bivolii se scaldă în micile băltoace. Alte bovine albe, cu cocoaşă pasc lniştite pe imaşuri.

Casele unor localităţi sunt înşirate pe marginea şoselei. Unele temple au pe faţadă două turle cu acoperiş piramidal. În faţa bisericilor catolice, sunt amenajate diorame amintind naşterea lui Iisus în grota din Bethlehem. Reţeaua de canale şi bazinele cu apă necesară în timpul sezonului secetos, sunt legate de fluvii cu debit abundent. Urmăresc zborul vreunei păsări oglindit pe vreo pânză de apă. Mai răsare câte un templu răsleţ precum o fantasmă pe pergamentul câmpiei care amestecă în paleta armoniei sale, verdele, griurile, albastrul umed şi argintul sclipitor al ochiurilor de apă. Apar iar satele cu locuinţe destul de modeste. În unele case, sunt amenajate prăvălii, ateliere de reparaţii. Locurule înalte s-au impus în imaginaţia khmerilor, ca sălaş al zeilor. Această natură, ei o vor oglindi în construcţia templelor. Câmpiile sunt reprezentate de lungile galerii, colinele, de silueta turnurilor ce se reflectă în apa din canalele ce înconjurau templele. Opoziţia dintre apă şi piatră, dintre orizontală şi verticală reprezintă chiar simbolul unei ţări a cărei sinteză este tempul. Fac schimb de impresii cu cei din jur. De la Silvia vreau să aflu mai multe despre Cambodgia şi ea nu se lasă rugată:

- Este un regat  mărginit de Thailanda, Laos, Vietnam şi Golful Thailandei. Pe un teritoriu de   181 035 km p., trăiesc peste 15 milioane de locuitori, în majoritate, khmeri.

- De unde-i vine numele?

- Unii afirmă că ar însemna Ţara de pace şi prosperitate, alţii susţin că ar însemna  născut în Kambu. Despre istoria veche vom vorbi când vom vizita vechea capitală, Angkor, cu templele înscrise în Patrimoniul UNESCO. Istoria mai recentă a cunoscut vremuri schimbătoare şi triste, numindu-se, pe rând, Regatul Cambodgian între 1954-1970, Republica Khmer între 1970-1975, apoi Republica Populară Kampuchia până în 1979. Şi-a obţinut îndependenţa de sub tutela Franţei, la 9 noiembrie 1953, iar monarhia s-a reinstaurat la 24 septembrie 1993. Deschiderea economică a făcut să crească şi numărul turiştilor ajungând la peste două milioane anual. Locuitorii sunt veseli, amabili, ospitalieri chiar dacă au suferit enorm, vom vedea în  muzee, dar nu şi pe chipurile lor.

- Cum stă la capitolul economie?

- Are un ritm constant de creştere în agricultură, construcţii, industria textilă. Deşi dispune de zăcăminte de petrol şi gaze, ele nu sunt exploatate suficient. Este o ţară în care oamenii trăiesc încă în sărăcie, deşi veţi vedea că în locul monedei naţionale, se foloseşte frecvent dolarul. Oare de ce la noi mu există magazine de unde să se cumpere cu orice monedă? În toată lumea, am văzut aşa ceva. Astfel, s-ar stopa schimbul la negru şi ar intra mai multă valută în bugetul ţării.

Ajungem la graniţa Cambodgiei. Plătim 30 de dolari taxa de viză. După un timp, suntem la malul fluviului Mekong pe care-l traversăm cu  un bac. Pe punte, se urcă mai mulţi comercianţi care ne îmbie cu mâncare şi fructe aşezate în coşuri ţinute pe creştetul capului. Apa este lată şi tulbure. Intră în ţară din Laos, o străbate de la nord, la sud, apoi face graniţă cu Vietnamul. Neobositul fluviu, un neîntrecut constructor, a astupat treptat, cu mâlurile şi aluviunile sale,  un golf pentru a plămădi teritoriul Cambodgiei şi a unei părţi din Vietnam. Apa  adusă de musoni este un important potenţial. Ei, i se adaugă solul fertil, păduri bogate în vânat, în mirododenii, mine de fier şi bazinele piscicole pline de peşti după ce lacurile se golesc în toamnă. Pentru că drumul traversează o zonă monotonă, deşi Cambodgia are în nord şi peisaje montane, cu ape repezi şi cascade de o mare frumuseţe, îmi recitesc notiţele despre o ţară atât de puţin cunoscută de români.

Primele populaţii care s-au bucurat de natura viitoarei Cambodgii au fost malaezienii, indonezienii, khmerii, din ultimii derivând cambodgienii moderni. Limba khmer este concretă, apare în inscripţii începând cu sec. al VII-lea, ea stă la baza limbii actuale. Respectul înnăscut al ierarhiei, cumpătarea, sobrietatea, pudoarea fizică, cinstea, inteligenţa, îmaginaţia, îndemânarea  au făcut din cambodgieni, pentru un timp, poporul cel mai puternic din Asia de Sud-Est. Adorând miraculosul, universul oamenilor este populat de mii de făpturi supranaturale cu care se  stabileşte o relaţie familiară. Spirilele erau prezente în toate lucrurile şi trebuia să li se câştige bunăvoinţa. Locuitorii şi în prezent, cred că în templele lor, locuiesc acele făpturi, cărora le aduc ofrande. În Occident, construcţiile sunt o dominaţie a omului, predomină verticala. Dar în Cambodgia, amprenta umană e mai discretă, templul se ridică prin asize succesive, nu prin elanul arcului sau al bolţii şi numai pentru a reproduce lucrarea zeilor, muntele sacru, Meru. Budiştii indieni, căutători de pietre preţioase, aur, mirodenii, santal, camfor, scorţişoară, au cucerit treptat Indochina. Au înfiinţat colonii spirituale care au dăruit lumii, Borobudurul şi Angkorul, cele mai frumoase titluri de glorie ale Indiei, un aport important în evoluţia omenirii. Este remarcabil şi rolul Chinei, ca factor civilizator. Închid caietul şi conversez cu partenerii de excursie până ce ajungem la destinaţie.

Phnom Penh, răsărind din parfumuri vetuste

Când soarele dă semne de oboseală, dorind să meargă la culcare, intrăm în Phnom Penh, capitala Cambodgiei, un oraş care seamănă destul de bine cu Saigonul, în privinţa vieţii tradiţionale desfăşurată pe trotuare. Dinspre stradă, vine zgomotul motoscuterelor care transportă mai mulţi pasageri, piese de mobilier şi marfă cu gabarit depăşit. Seamănă aceste vehicule cu scarabeii deşertului care cară o greutatea mai mare şi mai vluminoasă decât ei. Prin  vacarmul şi aglomeraţia străzii, se strecoară vânzătorii care-şi împing cu dificultate, tarabele aşezate pe roţi, având  gustări exotice. Străzile nu au nume, ci numai numere şi este greu să găseşti un anume loc, dacă ele sunt foarte lungi. Deşi oraşul are peste un milion de locuitori, nu dispune de transport în comun. Se circulă individual, cu taxiuri, cu tuk-tuk-ul. Alături de clădiri modeste ca arhitectură, se înalţă construcţii moderne, înalte. În holul hotelului, ne adunăm câţiva şi stăm de vorbă, după ce explorasem puţin oraşul cu un plan în mână.

- Care ştie de unde vine numele Phnom Penh? vreau eu să ştiu.

- Mie, îmi plac legendele, se destăinuie Elena T. Cică ar veni de la cuvântul „phnom” care înseamnă templu şi de la numele doamnei Penh întemeietoarea unui templu pe malul Mekongului. Legenda e mai frumoasă. Cică în 1372, doamna Yeay Penh trage la mal, un trunchi ce plutea pe apă şi găseşte în el, patru statui ale lui Buddha. Decide să construiască un templu pentru a păstra acele statui. În jurul templului, s-a dezvoltat, cu timpul, oraşul. În 1434, regele Ponhea Yat stabileşte  capitala la Phnom Penh. După ce s-a mai mutat de câteva ori, în alte oraşe, revine la statutul de capitală, în 1866. Colonialismul francez are un efect benefic asupra dezvoltării localităţii, împodobindu-o cu nişte clădiri monumentale, ridicate de-a lungul unor bulevarde largi.

- Pentru a deveni oraşul din prezent, continuă George, soţul Elenei, a trecut prin focurile iadului, un iad declanşat de cei de lângă ei.

- Te referi la regimul khmerilor roşii, presupune Gigi C.

- Vom vizita locurile care păstrează amintirile acelor atrocităţi ale regimului Pol Pot, care avea ca scop formarea unei societăţi comuniste în care cine nu era comunist, era trădător şi trebuia executat.

-Vietnamezii au înlăturat abominabilul regim, continuă Gigi C.,dar liderii, adevăraţii criminali, au avut parte în 1979, de un proces blând, puţini au fost întemniţaţi, nu s-a ţinut cont de legile internaţionale ale genocidului. Abia în 2007, are loc un alt proces cu un jurriu  internaţional, dar nimeni n-a primit pedeapsa cu moartea. Khmerii şi-au continuat rezistenţa până prin anul 1990. Victore, povesteşte-ne tu mai multe!

- Dictatorul Pol Pot (Saloth Sar), considerat criminalul secolului, a murit la 15 aprilie 1998. Între anii 1976-1979, au fost ucişi trei milioane de cambodgieni. Pol Pot era adeptul fanatismului chinez al lui Mao Zedong, transformând ţara într-un imens lagăr de exterminare. Pol Pot fusese elev într-o şcoală budistă, făcuse universitatea la Hanoi, apoi la Paris până în 1952. Întors în ţară, intră în partidul comunist. Şi-a luat ca aliaţi ţăranii nemulţumiţi cu traiul lor. La 17 aprilie 1975, miliţiile noi create intră în capitală, demit guvernul şi instaurează Republica Populară Kampuchia, având ca scop exterminarea populaţiei urbane, considerată leagăn al corupţiei. Proclamau pe ţărani, adevăraţii cambodgieni capabili să ridice ţara prin agricultură. Vietnamezii, chinezii erau declaraţi duşmani. Au fost asasinaţi clericii budişti, au fost profanate templele şi mănăstirile. Aceeaşi soartă au avut-o şi islamiştii. Vietnamul intervine militar şi în 1979, punând capăt tiraniei. Pol Pot deşi condamnat în lipsă, fuge în Thailanda de unde coordonează atacurile khmerilor roşii. În 1991, trupele vietnameze se retrag. Prin alegerile din 1993, poporul a înfrânt definitiv pe kmerii roşii.

Discuţiile au mai continuat pe această temă, amintindu-ne, prin comparaţie, şi de procesul precipitat prin care Ceuşeascu a fost condamnat şi executat într-o zi de sărbătoare, chiar de către neamul lui, întocmai cum suna blestemul scris pe o placă din spitalul Brâncovenesc demolat din porunca dictatorului.

Amintirile mai dor încă

Este o nouă zi în care vom încerca să cunoaştem oraşul modern care păstrează parfumul  vremurilor vetuste, unele cu amintiri tragice. Ne împărţim în grupuri de câte patru şi luăm câte un tuk-tuk pentru  un tur de oraş. Ajungem la palatul regal, aşezat pe malul Mekongului. Pe  frontispiciul palatului, tronează fotografia regelui Norodom Sihamoni.

Pentru că publicul are acces numai după orele 13, împreună cu Ruxi şi soţii Elena şi George T. decidem să vizităm întâi Câmpiile Morţii Choeung Ek situate la 14 km de capitală. Parcurgem acelaşi traseu urmat şi de 17 mii de prizonieri care au fost ucişi cu sălbăticie şi aruncaţi în gropi comune, săpate pe locul unde existase o fermă şi un cimitir chinezesc. Străbatem o localitate sărăcăcioasă şi ajungem la poarta memorialului fondat pentru comemorarea victimelor acelor ani de urgie. După ce ne cumpărăm bilete, primim un audio-play care ne povesteşte pe scurt, despre câteva locuri din perimetrul morţii. Deşi marea stupă budistă, o criptă funerară, construită în 1980, se vizitează ultima, noi începem cu ea. Doar o dată am mai văzut atât de multe cranii într-un loc, la Biserica din oase din Kutna Hora (Cehia), unde pe lângă o piramidă de craii, aproape tot interiorul este construit  din oase luate de la cele 40 000 de victime. Sunt confecţionate  scaune, clopote, candelabre, crucifixe. Însă oamenii aceia au pierit de ciumă cu peste şase veacuri în urmă, nu ucişi de compatrioţi. Îmi aduc acasă telegarii gândurilor. Prin pereţii de sticlă ai stupei funerare, se vede piramida celor cinci mii de cranii şi oseminte ale victimelor. Se intră cu picioarele goale precum într-un templu. Timpul poate a mai atenuat suferinţele urmaşilor, dar ţipetele celor ucişi parcă se aud încă, dinspre sumbra piramidă. Nu au fost încă răzbunaţi. Mulţi dintre vinovaţi trăiesc încă, fără să fie pedepsiţi prea aspru.Vocea din micul aparat îmi vorbeşte despre Pol Pot, despre alţi lideri, unii rude cu el, cu funcţii mari în guvern, care au demarat diavoleasca masacrare a 3 milioane de oameni, din 8 milioane cât avea ţara. Sunt 18 locuri marcate de nişte panouri cu fotografii şi câteva informaţii. Vizitatorul este îndemnat de vocea din aparat, să se oprească şi să asculte explicaţiile. Deţinuţii erau aduşi noaptea, între 40 şi 80, într-un camion, legaţi la ochi. Ca să se facă economie de gloanţe, erau bătuţi, loviţi cu sape, târnăcoape, topoare, până mureau. Erau înjunghiaţi cu săbii şi cuţite. Ţipetele lor erau mascate de imnuri religioase transmise din difuzoare. Trupurile erau aruncate în mari gropi şi acoperite cu substanţe chimice pentru ca mirosul să nu trezească suspiciuni, printre vecinii lor. La audio-tour, ascult şi mărturii ale unor martori sau supravieţuitori. Mi se pare a fi un fragment dintr-un scenariu al ororilor, nu poate fi adevărat să omori oameni  numai pentru că aveau altă religie, altă naţionalitate, altă orientare sexuală, alte păreri politice sau pentru că un duşman i-a denunţat, deşi  nu aveau nicio vină. Gropile comune au început a fi descoperite după 1980. În  vitrine, sunt păstrate fragmente din hainele şi osemintele găsite. În mici altare amenajate, vizitatorii au aninat brăţări de recunoştinţă.

Suntem bulversaţi emoţional de cele văzute. Ne întoarcem în oraş şi vizităm Muzeul Genocidului Toul Sleng deschis în 1979. Intrăm. Panourile, fotografiile, obiectele ne spun, în graiul lor spcecific, povestea unor crime împotriva umanităţii. Câteva clădiri ale unui liceu au fost transformate de khmerii roşii, într-o cumplită închisoare, în prezent, muzeu. Au fost torturaţi după metode medievale, peste 16 mii de prizonieri, în timpul regimului Pol Pot. Fostele săli de clasă, au fost compartimentate în celule în care prizonierii abia aveau loc să se mişte. Ferestrele erau securizate cu bare din metal. Sârma ghimpată mărginea balcoanele, iar cablurile electrice  înconjurau închisoarea. În camerele de tortură, se află patul pentru alungirea membrelor, pentru smulgerea unghiilor, vasul în care erau ţinuţi cu capul în jos, în apă, până ce suspecţii spuneau ceea ce voiau anchetatorii să audă. Erau electrocutaţi, arşi cu obiecte încinse, sufocaţi, crestaţi cu cuţitele. Unora, li se scoteau organele interne şi erau lăsaţi să moară în chinuri. Femeile erau violate. Unii erau jupuiţi de vii. Pereţii unor săli sunt acoperiţi cu fotografiile victimelor înainte de interogatorii şi tortură. Erau dezbrăcaţi şi duşi în celule unde erau încătuşaţi şi legaţi de podeaua de beton ca nişte animale sălbatice.

Urcăm la primul nivel. În mai multe săli, sunt expuse fotografii ale celor morţi în urma torturii. Într-o sală, se păstrează câteva cranii ale victimelor. Unele au culoarea gălbuie, ca a sfintelor moaşte de mucenici creştini. Este amenajat şi un mic altar sub forma unei stupa-clopot, unde beţişoarele de santal ard permanent, alături de buchete de flori. Pe perete, este expusă o hartă a Combodgiei desenată dintr-o mulţime de cranii, semn că în toată ţara, au avut loc exterminări în masă, nu  numai în capitală. Ţara era o adevărată fabrică a morţii. Privind harta, gândul mă poartă la Aushwitz, Polonia, vizitat cu ani în urmă. Într-una din vizite, ne-a fost ghid o doamnă care a fost găsită de ruşi, la groapa comună, neacoperită încă. Deşi trăia, fusese aruncată alături de cei ucişi, probabil şi părinţii săi. Crescută în orfelinate, după ce şi-a aflat povestea vieţii, a decis să devină ghid acolo unde îi fuseseră ucişi părinţii şi unde putea să fie îngropată de vie, deşi rertrăia drama la fiecare vizită cu tutiştii. În timp ce ea depăna povestea vieţii, toţi turiştii lăcrimau. Tot cu ochii în lacrimi  am vizionat documentare realizate în timpul intrării armatei roşii în lagăr. În fiecare an, la 27 ianuarie, se comemorează milioanele de victime din lagărele morţii. Impresionante sunt mărturiile supravieţuitorilor care au fost duşi acolo, pe când erau copii şi au revenit după şapte decenii, unii pentru prima dată, învingându-şi cu greu, teama şi amintirile cumplitelor suferinţe. Un film documentar mi-a arătat că nu este prea târziu ca să se recunoasă greşelile pentru a nu se mai repeta. Un exemplu  în acest sens, l-a dat Angela Merkel, cancelarul Germaniei. Reiner Hoess, nepotul comandantului lagărului, Rudolf Hoess, a mărturisit cum a tăiat definitiv, legăturile cu tatăl său care-l zeifica încă pe crudul comandant. El merge anual, la muzeul organizat în fostul lagăr, dar nu atinge nimic, nici clanţele, pentru a  nu avea vreo legătură, nici măcar fizică, cu atrocităţile bunicului său pe car-l condamnă aspru pentru crimele făcute. Atitudinea lui a fost apreciată de supravieţuitorii iertători, care-l consideră un nepot de suflet. Criminalii din acele lagăre au fost judecaţi şi condamnaţi ceea ce în Cambodgia, nu  s-a întâmplat aşa cum ar fi meritat acei călăi ai propriului neam.

Vindecare prin frumos şi  reluarea tradiţiilor

Cu sufletul umbrit de ceea ce am văzut, mergem la Palatul regal. Un popas bine venit ca să ne înseninăm sufletele, deşi cam greu. Este construit în 1866, un simbol al mândriei naţionale. În prezent, în palatul Khemarin, locuieşte familia regală. Intrarea vizitatorilor este permisă numai cu îmbrăcăminte decentă. Elena, colega noastră, este obligată să-şi cumpere  pantaloni şi un tricou pentru că purta pantaloni scurţi şi o bluză fără mâneci.

Pe biletul de intrare, este  imaginea palatului şi planul clădirilor din incinta acestuia, ceea ce ne facilitează vizita. Sunt două mari curţi cu o mulţime de palate, stupe, pagode şi alte clădiri civile. Pătrundem în prima curte, lăsând în dreapta, marea poartă a victoriei. Spaţiile verzi sunt împodobite cu flori, dar şi cu nişte copăcei cu flori de plastic, oferind vizitatorilor, o primăvară perpetuă. Toate construcţiile par a fi noi, atât de bine sunt întreţinute. Stilul este asemănător. Toate au turle ascuţite cu mai multe  niveluri, cu frontoane de forma unor triunghiuri echilaterale, iar acoperişurile au la colţurile streşinilor şi la capătul coamelor, aşa-zisele chofas, ca nişte cozi de şerpi, poate o trimitere la şarpele naga din hinduism. Chiar în centrul grădinii, se află palatul care atrage ca un magnet, prin impunătoartea sa arhitectură, strălucind orbitor în soarele amiezii, şi prin sala tronului, copleşitor de frumoasă. O vedem doar din pragul uşii. Este locul unde se fac încoronările şi unde regele primeşte înalţii demnitari. Privind tronul impunător, imaginaţia mea brodează cu uşurinţă o ceremonie de primire la rege. Toate persoanele sunt înveşmântate în ţinute elegante, poate chiar tradiţionale, se înclină în faţa regelui, îi aduc daruri, apoi ascultă smerite ceea ce acesta vorbeşte, îndrăznind cu mare efort, să pună vreo întrebare. Ieşim încântate. În spatele clădirii, se află reşedinţa regelui, unde accesul este interzis. La mică distanţă, vedem Pavilionul lui Napoleon al III-lea, o construcţie din metal dăruită regelui, de către monarhul francez. Admirăm alte două pagode şi  ne îndreptăm spre a doua curte, cu  mai multe clădiri monumentale.

Fără a respecta o anumită ordine, construcţiile înconjoară Pagoda de Argint. Statuia ecvestră a regelui Norodom parcă păzeşte Pagoda de Argint, în care intrăm pentru câteva minute. Este numită astfel pentru că acoperişul este format din peste   5 000 de plăci de argint, cântărind 6 tone. A fost inţiată de regele Norodon în anul 1892 şi extinsă mai târziu. Deşi edificiul a fost cruţat de khmerii roşii, multe relicve şi obiecte sacre au dispărut. Urcăm scările din marmură italiană, după ce ne-am descălţat şi ne trezim parcă într-un basm, într-o adevărată cameră a comorilor. De jur împrejurul soclului din centru, admirăm peste o mie de obiecte  religioase, de artă şi statui ale lui Buddha, aşezate în vitrine, pe mici altare unde ofrandele din brăţări sau şiraguri de flori, se schimbă zilnic. Brăţările sunt lucrate din boboci de jasmin, îmbinaţi după o tehnică specială. Unii vizitatori stau pe podea şi se uită uluiţi la statuia lui Buddha de smarald, înaltă de 50 cm, datând din sec. al XVII-lea. E aşezată pe un mic tron, în vârful unui piedestal sub formă de pagodă. Ochii ar dori să-i surprindă detaliile chipului, dar fiind prea sus,  nu putem, fiind puţin dezamăgiţi. În faţa sa, stă o altă statuie a lui Budha, din 90 kg de aur, împodobită cu 9 584 de diamante. În 1904, la dorinţa regelui Norodon scrisă în testamentul său, urna din aur în care a fost dus la incinerare, ulterior a fost topită  pentru a confecţiona statuia. O mică stupa din aur şi argint, ar conţine părticele din cenuşa lui Buddha. Aflu dintr-un pliant, aceste date. În plus, stă scris că monumentul ecvestru îl înfăţişa pe Napoleon, dar i s-a înlocuit capul cu al regelui. Ieşim copleşite de multe gânduri apreciative pentru un popor care a putut să uite, să ierte şi să meargă mai departe, în religia strămoşilor.

Patru stupe în jurul pagodei adăpostesc cenuşa unor regi şi regine din ultima perioadă a regalităţii. Intrăm într-o mică pagodă, unde în faţa unui preot aşezat pe podea, se află mai multe persoane care aşteaptă să li se ghicească destinul. Preotul are în mână, nişte tăbliţe dreptunghiulare din lemn pe care le amestecă şi după ce scoate una din pachet, spune doritorului, ce vede el acolo. Elena îmi povestise că apelase mai demult, la un asemenea preot şi ce i-a zis s-a împlinit. Urcăm un deluşor artificial la Phnom Kailassa. Un mic izvor ne potoleşte setea. Nu se intră în pagoda care ar păstra o urmă a piciorului lui Buddha, (unul din cele peste 30 de semne care-l carcaterizează pe Buddha) imprimată într-o piatră. Întâlnim doi tineri călugări budişti. Le cerem permisiunea de a ne fotografia împreună şi ei acceptă zâmbind. Pagoda este înconjurată de o curte îngustă şi de mici statui ale lui Buddha, din piatră. Suntem mulţumite că am fost oaspeţii curţii regale, deşi regele nu a avut timp să ne primească, glumesc eu în gând. Nu mai contează că suntem puţin cam obosite. 

Ieşim din a doua curte. O orchestră (gameron) intonează imnuri religioase. Ne oprim să ascultăm sub un copac cu flori mari, roşii, ca nişte trandafiri. Pe lângă zidurile curţii, sunt câteva săli de expoziţii care prezintă fotografii din viaţa familiei regale, o colecţie de costume, un mulaj al unui elefant alb, frumos împodobit, ca de paradă, mobilier şi câteva tronuri regale. În faţa ultimei porţi, este expusă o barcă de ceremonie, prevăzută cu roţi. Ne oprim puţin la o masă unde sunt şi câţiva ruşi. Aflând că suntem români, unul dintre ei ne destăinuie că a făcut armata în Ucraina (Bucovina) şi aproape a învăţat româneşte pentru că mereu cineva comuta radioul şi el auzea:„Aici, radio Bucureşti... Chişinău.” Asculta şi cântece româneşti, chiar ne fredonează o strofă din repertoriul cântăreţei Maria Rotaru care începe cu: „Lung e drumul dorului...” Deşi omul e trecut de 40 de ani, îşi aminteşte şi cântă cu plăcere acel cântec pentru noi.

Mai avem în program să vizităm şi Muzeul Naţional. Ne despărţisem de Elena şi de  George. Ruxi se uită la ceas şi mă îndeamnă să grăbesc paşii. În zadar, muzeul este deschis până la orele 17, dar porţile se închid la 16,30. Dacă nu pierdeam timpul la ieşirea din palat, reuşeam să-l prindem  deschis. Mă adresez amicei mele, după ce deschid cartea pe care o aveam la mine şi care ne oferise importante informaţii:

- Măcar să admirăm clădirea, o magnifică structură cu ziduri din teracotă roşie, cu acoperiş din ţiglă decorată cu şerpi naga. Este o îmbinare a arhitecturii asiatice cu cea colonială. A fost proiectată de arhitectul George Groslier şi construită în  1920, din iniţiativa regelui Sisowath.

- Regret mult că am ajuns prea târziu. Şi mâine, deja plecăm.

- Să-ţi citesc ceva din ceea ce am pierdut! o mai sâcâi eu fără să vreau. Sunt expuse mii de obiecte provenite din sec. al IV-lea şi al XIII-lea. Unele sunt păstrate în criptele originale. Muzeul deţine şi spaţii pentru expoziţii. A rămas remarcabilă expoziţia celebrului Roden cu lucrări inspirate din dansurile frumoaselor apsara, create în timpul şederii sculptorului francez în Cambodgia.

- Un artist care a iubit trupul uman, înfăţişâdu-l în ipostaze diverse, nu putea rămâne indiferent când le-a văzut pe diafanele apsara în basoreliefuri sau statui vechi de secole. Acum, să despăturim planul oraşului şi să decidem cum ne întoarcem la hotel. Pe jos ori cu un tuk-tuk?

- Hai pe jos, că n-am obosit prea tare, ci ...foarte tare! Am cam colindat, glumesc eu.

Cu planul în mână, odihnindu-ne puţin într-un parc, mai întrebând câteva persoane, ajungem  la hotel. Am putut afla astfel, că locuitorii sunt foarte amabili, chiar dacă nu înţelegeau engleza, erau doritori să ne arate direcţia bună, după ce priveau planul oraşului. A fost o zi plină de satisfacţii turistice. Seara, ne adunăm în hol pentru schimb de păreri. Vorbim despre specialităţi culinare, inedite. Am văzut de vânzare ouă fierte care aveau în interior, un puişor. Am aflat că se întrerupe clocirea cu trei zile înainte de eclozare şi puiul nu s-a eliberat din castelul său alb. Vânzătorul avea chiar muşterii care mâncau asemenea... specialităţi avicole. Gigi ne arată ce-a filmat într-o piaţă. Pe tarabe, printre delicatesele locale, erau lăcuste, viermi şi friptură de... căţel. Poate n-ar fi ştiut ce animal a fost sacrificat, dar capul unui căţel stătea în apropiere, drept mărturie că doritorul nu se păcălea cumpărând alt fel de carne. Discuţiile mai continuă un timp, apoi considerăm că e vremea pentru odihnă.

Drum obositor spre Siem Reap

După o zi cam obositoare, Victor decide plecarea spre Siem Reap, la orele 9. Vom călători multe ore. Autocarul este unul special. Scaunele sale confortabile se rabatează atât de mult încât ne putem odihni ca într-un şezlong de pe plajă. Mergem spre Angkor, locul cel mai vizitat din Cambodgia. Peisajul  se repetă obsesiv: mlaştini luate în stăpânire de o floră acvatică, alternând cu orezării. Casele sunt construite pe piloni din lemn sau ciment pentru că în sezonul ploios, apa se ridică până la parterul lor şi localnicii sunt izolaţi o  bucată de vreme. Acum, în sezonul secetos, este frumos, lotuşii mov îmbracă mari suprafeţe din lacurile încă nesecate. Cu o seară în urmă, 22 decembrie, 2014, am văzut la televizor, scene groaznice din timpul unui tsunami în Malaysia şi Thailanda. Am crezut iniţial, că reportajul era actual şi m-am speriat, apoi am citit pe burtieră,  că se comemorau 10 ani de la acel tragic eveniment, când au pierit peste 200 de mii de oameni. Îmi mut gândul de la acea tragedie. Admirăm oglinda celui mai mare lac al ţării, Tonle Sap despre care se spune că este inima Cambodgiei şi apele curgătoare ar fi sângele ei, dătător de viaţă. Roxi mă întreabă:

- Vreţi să vă spun ceva interesant despre acest lac?

- Desigur, îi răspund imediat.

- Mie îmi place mult geografia, am obţinut şi premii la olimpiadele de geografie, poate pentru că  i-am însoţit mereu pe părinţii mei în excursii minunate, prin care am cunoscut câteva  ţări, unele foarte depărtate, aşa cum este aceasta.

- Apropo de olimpiade! Trebuie să fii mândră că elevii români au obţinut mai mereu premii  la olimpiadele internaţionale.

- Ştiu că elevii de la Colegiul Mircea Cel Bătrân din Constanţa, au primit premii importante la concursurile organizate de NASA. Anul acesta, 75 de elevi constănţeni au fost premiaţi de NASA.

- Mă bucur că eşti la curent, dar nu ai de unde să ştii că România a organizat la Bucureşti, în 1954, prima olimpiadă internaţională de matematică, întemeind o tradiţie. Elevii români au luat chiar premiul cel mare. Acum , continuă, te rog!

- Lacul este legat de râul cu acelaşi nume. Pe râu, se produce un fenomen ciudat care a generat şi un festival al apei ce adună mulţi spectatori. În sezonul ploios, după topirea zăpezilor din munţi, Mekongul având debit mare umflă albia afluentului său, Tonle Sap, care îşi schimbă cursul în direcţia lacului şi-i măreşte volumul de câteva ori. În noiembrie, când Mekongul revine la normal, râul îşi reia cursul firesc şi goleşte o parte a apei din lac. Pe întinsul lacului, se găsesc sate plutitoare ale căror case sunt bărcile cu motor, necesare pentru a se deplasa unde doresc locuitorii. Există chiar şcoli şi biserici plutitoare. Multe află omul din cărţi, dar dacă vezi fenomenul este cu totul altceva. Eu nu l-am văzut încă, dar sper, nu e timpul trecut

- Mulţumesc, mi-ai spus ceva chiar interesant, colegii tăi te-ar felicita şi te-ar invidia. Am să adaug şi eu ceva la cunoştinţele tale. Cel mai mare lac din lume, cu apă dulce, este Lacul Baikal, din Rusia. Este inscris chiar în patrimonil UNESCO. În viitoarea mea excursie, în drum spre Japonia, survolând Rusia, s-ar putea să-l zăresc din avion.

După un timp, văzându-mă puţin apatică, Silvia îmi dă o carte despre istoria veche a Cambodgiei  ca să  îmi notez câteva date din acea perioadă când regatul khemerilor era lider în peninsulă.

Între sec.al II-lea şi al VI-lea, în Indochina, Siam, Malaysia, Java era stăpân regatul Fu-nam care pe baza influenţei indiene, a plămădit o civiliţazie originală. Au construit oraşe, canale şi case pe piloni. Hinduismul şi budismul au prosperat. Regele era primul preot al regatului. În acelaşi timp, s-a dezvoltat şi regatul Tchen-la, sediul principatului kanbuja-ilor. Legenda spune că zeul Shiva îi dă pustnicului Kambu, ca mireasă pe Mera, o dansatoare apsara. Din unirea lor, au rezultat khmerii, locuitorii ţinutului Kambujades, devenit apoi Kambuja şi în final, Cambodgia. Regele Bhavavarman din Tchen-la a întemeiat regatul khmer pe la anul 550, care a deţinut supremaţia timp de 12 secole. La finele sec. al XI-lea atinsese apogeul civilizaţiei sale. La începutul sec. al VIII-lea, prinţul Jayayarman al II-lea unifică micile regate şi întemeiază cea dintâi dinastie angkoriană. Inscripţii lapidare din temple, reconstituie cronologia tuturor evenimentelor, aduc laude regilor, aruncă blesteme asupra celor care ar fura sau ar distruge lăcaşurile sfinte. Budismul şi hinduismul au convieţuit o vreme, regele era zeul pe pământ, reazimul hinduismului. Brahmanii deţineau texte sacre pe care le interpretau, redactau inscripţiile, făceau calcule astronomice. Regele înainte de a ridica un templu, considerat sămânţă de merit, construia canale sau heleştee ca o înaltă recunoştinţă faţă de  popor, fără de care nu ar fi fost rege. Inscripţiile din Angkor descriu viaţa la curte. Templul unui rege, după moarte, nu mai era folosit de urmaşi. (la fel ca piramidele din America Centrală).  Noul rege trebuia  să-şi construiască altul, inaugurând un alt ciclu. În vechiul templu, rămânea statuia regelui ca păstrător al sufletului magic şi sub statuie, i se păstra cenuşa. Orice templu materializează muntele Meru, înălţându-şi spre cer, cele cinci turnuri, etajându-şi terasele care amintesc de lumile sucesive. Cultul munţilor se întâlneşte în taoism şi în budism. Sanctuarele secundare reproduc constelaţiile şi mişcările lor. Pe rând, fiecare rege a dorit să ridice câte un templu integrându-l în planul iniţial. Suryavarman al II-lea avea să-şi imortalizeze numele în Angkor Wat, slujind ca mormânt al regelui indentificat cu Vishnu. Are intrarea în vest, direcţia morţilor, dar e mai mult decât un templu funerar. Silvia îmi întrerupe cititul:

- Vom fi curând în Siem Reap situat la 6 km de cel mai important Wat al ţării, fără de care ar fi rămas un sat oarecare. Localitatea se întinde de-a lungul râului cu acelaşi nume. Turiştii se opresc câteva zile în oraş pentru a vizita Angkorul, dar se simt atraşi şi de Old Market (la fel ca noi) care oferă o mare varietate de obiecte artizanele, la preţuri scăzute precum: confecţii din mătase şi argint, cutii şi statuete din lemn, bijuterii cu pietre semipreţioase. Preţurile se negociază. Oraşul are câteva temple, un memorial în cinstea eroilor, un muzeu de istorie.

Ca să ajungem să înţelegem puţin ce semnifică complexul Angkor era nevoie de sumara trecere în revistă a contextului geografic şi istoric în care a apărut, ca o supremă încununare a religiei, voinţei şi gândirii oamenilor din sec. al IX-lea. S-a contopit tradiţia cu creaţia în opere de o rară frumuseţe, pline de rafinament. Numeroşi arhitecţi şi artişti renumiţi au fost adunaţi din întreaga Asie. Materialele de construcţie lateritul, cărămida şi gresia au fost folosite fără liant, doar cu scoabe. Numai mâna omului, natura şi precipitaţiile au ruinat ceea ce trebuia să dăinuie veşnic. Am revăzut câteva însemnări înainte de a păşi printre comorile khmere care au escaladat timpul parcă special pentru a ne minuna de apariţia acelei înalte civilizaţii, deşi tehnica era destul de rudimentară, dar suplinită de imaginaţia constructorilor, cu aripi îndrăzneţe.

Angkor, o superbă mărturie a unei mari civilizaţii

Cu o seară în urmă ajunsesem în Siem-Reap, un popas necesar al celor care vor să viziteze Angkorul, o minune necunoscută de  europeni, până în sec. al XIX-lea când unii îl compară cu templul lui Solomon, mult mai impunător decât templele greceşti sau romane. Este simbolul ţării, imaginea sa apare chiar pe steagul naţional, este sursă de venit, dar şi de mândrie naţională. Plecăm cu tuk-tukul  la ora 5, când este încă întuneric şi răcoare amplificată de curentul iscat de deplasare. După ce cumpărăm biletul de intrare, cu 20 euro (nicăieri   nu am  plătit un bilet atât de scump) şi ni se face câte o legitimaţie cu fotografia proprie, pornim  să cunoaştem un crâmpei din civilizaţia khmeră influenţată puternic de cea indiană. Pe malul lacului, o mulţime de oameni aşteaptă răsăritul soarelui care se iveşte prin ceaţă, nu prea spectaculos, din spatele templelor.

Nişte copii ne roagă să cumpărăm ilustraţii şi mici obiecte de artizanat. Aflăm  că după ce apare soarele şi turiştii se împrăştie, ei se întorc acasă şi merg la şcoală pentru ca după ce iau prânzul, să vină iar în sit, ca să câştice un bănuţ destinat familiei. Astfel, ei învaţă limba engleză, dar şi limba comerţului, devin responsabili de la vârste fragede. Nu pot să nu mă gândesc la copiii noştri pe care-i ţinem departe de orice obligaţii, chiar şi după ce au terminat liceul. Nu-i pregătim să fie responsabili încă de mici, pentru ca şi mai târziu, să-şi asume obligaţii faţă de familie şi societate. Gigi C. îi dă unui micuţ comerciant, două bancnote cu valoare foarte mică. Piciul ştie valoarea banilor şi abia le ia în mânuţă, că le şi aruncă pe jos, destul de supărat că a fost jignit cu aşa mărunţiş. Ne amuzăm, dar îi apreciem atitudinea mândră. Vânzătorii ambulanţi ne oferă şaluri observând că suntem îmbrăcaţi cam subţire şi e  răcoare. Refuzăm. Mai târziu, se va face foarte cald.

Distanţele dintre obiective sunt mari, aşa că ne stă la dispoziţie un tuk-tuk, cu un modern ricşar care acum conduce o motocicletă ce trage după sine, remorca pentru  pasageri, un fel de trăsură cu patru locuri, pe două banchete aşezate faţă în faţă. Dacă n-aş fi văzut mai înainte, o imagine a marelui complex, mi-ar fi fost imposibil să-l recompun din părţile vizitate. Angkor Wat pe care îl vom vizita în final, este  alcătuit dintr-un mare număr de temple, sanctuare, curţi interioare, totul înconjurat de un canal cu apă construit după o tehnică aparte pentru ca apa să rămână mereu curată. Nu toţi partenerii de excursie sunt dispuşi să viziteze toate templele,  unele având scări de suit, dar Ruxi şi cu mine nu ratăm nimic, deşi urcatul pe zecile de trepte, în toate, ne cam oboseşte. Nu ne plângem, avem experienţa urcatului pe treptele piramidelor din Mexic.

- Vreau să onorez cu picioarele mele, cu aripa gândului şi a sufletului, toată strădania celor care şi-au pus în aceste construcţii, toată credinţa, truda, fantezia, gândirea şi talentul lor! îi spun amicei mele Ruxi.

- Ştii că îţi sunt alături, numai că eu mi-am luat un abonament şi voi reveni şi mâine pentru a face turul mare al templelor. Fiecare templu este însoţit de panou pe care stă scris numele şi câteva detalii. Văd că îţi notezi, dar îţi va fi greu să descrii ce-ai văzut. Ţi-ar trebui întinderea unei cărţi însoţită de multe poze pentru ca cititorul să poată pricepe ceva, aşa cum a făcut scriitorul Bernard Groslier în cartea Templele din Angkor.

- Cunosc limitele unei publcaţii care vrea să cuprindă mai multe destinaţii, aşa că mă voi rezuma la  notarea a ceea ce mi s-a părut mai atractiv, mai valoros, incitând, motivând, invitând pe cititorii mei să ajungă în aceste locuri, să admire ei înşişi magnificele opere arhitecturale, împodobite de cea mai rafinată artă a civilizaţiei khmere. Sau măcar să caute pe net pentru mai multe imagini şi informaţii. Grandoarea exagerată a puterii regelui a dus la gigantism ceea a secătuit naţiunea. Arta şi religia erau puse doar în slujba regelui-zeu. În acest fel, cultura khmeră era sortită dispariţiei, nu s-a răspândit în alte ţinuturi.

- La fel ca şi civilizaţiile inca, astecă, mayaşă sau a Egiptului, în timp ce alte culturi mai puţin strălucitoare au fecundat spaţii vaste.

- Te referi la Grecia, Israel, Iran, India, Roma, China...Poate aici, a fost leagănul unei grandori fără iubire. Rămâne să apreciem o arhitectură robustă, dar şi suavă, o artă statuară remarcabilă, o armonie a imenselor compoziţii, o decoraţie bogată cu semnificaţii religioase. Templul-munte este expresia unui întreg univers, cu putere de simbol. Templele erau înconjurate de anexe şi şanţuri reprezentând continentele şi mările din jurul muntelui Meru. Sanctuarul central din vârful templului păstra, într-un altar, un element sacru, de obicei, o piatră lingam dedicată lui Shiva care sanctifica spiritul regelui, servind şi ca un canal de trecere pentru spiritul zeului. În unele temple, se găsesc cifre simbolice. Şapte niveluri corespundeau celor şapte raiuri, 12 turnuri de pe fiecare nivel erau animalele din zodiac. 108 turnuri erau suma celor patru cicluri ale lunii, de câte 27 de zile, reprezentând  pământul, focul, apa şi aerul.

Sculptorii au lăsat în piatră, frumuseţea chipului uman. Despre acea frumuseţe, pe o stelă stă scris: Atras de floarea slavei înflorite pe maghiranul  trupului ei, albina ochiului bărbaţilor nu mai era în stare să se dezlipească de ea. Din inscripţii şi relatări ale călătorilor străini, se poate recompune viaţa la curte şi în templele întreţinute de multe sate. Locuitorii aduceau jertfe şi ofrande. În magaziile  templelor, se strângeau tone de metale scumpe, pietre preţioase, mirodenii, mătăsuri, miere, orez, fructe, legume. Alimentele erau necesare pentru hrana a zeci de preoţi, mii de oficianţi, discipoli, asistenţi şi dansatoare. Asemenea comori au atras pe invadatorii lacomi. Victor ne relatează:

- Strălucirea de odinioară este umbrită, ruinată de desele năvăliri, încât europenii sunt miraţi numai de grandoarea edificiilor, comorile dispăruseră. Henri Mouhot vede complexul în 1860 şi atrage atenţia europenilor asupra lui. Au urmat misiuni ştiinţifice în Siam. După 1907, provincia Siem Reap a fost retrocedată Cambodgiei. Francezii, deşi colonişti, fiind oameni civilizaţi, cu respect pentru cultură, au contribuit la reevaluarea oraşului-templu, Angkor, prin serioase cercetări şi prin refacerea unor temple.

Mergem de la un edificiu la altul, cu aparatele de fotografiat într-o mână, cu nelipsitul carneţel, în cealaltă. Mă voi opri să culeg amănunte numai în faţa câtorva. O ascultăm pe Sivia:

- Angkor Thom este opera regelui Jayavarman al VII-lea (1181-1218), un devotat budist. Deşi a venit la tron la 50 de ani, a trăit 90 de ani. Avea multe soţii, concubine şi copii. Garda lui personală era alcătuită din amazoane. Se credea un Bodhisattva, o fiinţă luminată care a părăsit nirvana, pentru a renaşte şi a-i ajuta pe supuşii lui. După invazia chamilor, din 1177, începe reconstrucţia capitalei, în inima ei, înălţându-se Angkor Thom. E înconjurat de apă şi accesul e posibil prin pasarele străjuite de balustrade cu naga (şerpi) având 9 capete susţinute pe partea dreaptă de 54 asuras (demoni), iar în stânga, de 54 devas (zei). Împreună fac numărul magic 108. Porţile sunt decorate cu enigmatice feţe zâmbitoare, elefanţi cu trei capete. Prin Poarta Victoriei, se ajunge la Terasa Elefanţilor cu o lungime de 300 m. Servise ca fundament pentru sala tronului din palat. Pe zid, sunt înşiruiţi elefanţii care au şi denumit terasa.

Urcăm pe terasă, admirăm detaliile. În mijlocul complexului Angkor Thom, acelaşi rege construieşte Bayon, marcând înflorirea suavităţii budiste în arta khmeră. Trecem o punte din ciment, ridicată peste un canal pe apa căruia, zâmbesc nişte  lotuşi de culoare albă şi violetă.

- Să-l vedem! Parcă aş fi iar în Mexic, se bucură Ruxi. Templul Bayon are forma unei piramide pe care desigur, vom urca. E reprezentarea muntelui Meru. Are trei terase, cu încăperi şi coridoare ameţitoare. Arhitecţii parcă at fi construit labirintul minotaurului din Knososul Cretei. Se mai păstrează 37 de turnuri numite trimurti, decorate cu trei figuri imense care au frunte lată, ochi mari, nas lăţit şi buze groase, zâmbitoare. Pe cap, poartă nişte coifuri bogat ornate. Au dimensiunile de 1,70 pe 2,40 m. Nu poţi să nu te întrebi: ce modele au avut sculptorii pentru acele capete dacă locuitorii arătau cu totul altfel? Par a fi avut acelaşi model ca şi sculptorii capetelor olmece, uriaşe din Mexic. Enigmă!

Trimurti, numită şi trinitatea hindusă, reprezintă unitatea zeilor Brahma,Vishnu şi Shiva. Brahma, născut din floarea de lotus, a creat lumea materială,  zeii şi demonii. Este adesea înfăţişat cu mai multe capete pentru a o urmări pe fiica sa, Satrupa de care era îndrăgostit. Acea slăbiciune a lui, a dus la atribuirea  mai multor puteri celorlaţi doi zei.

 Galeriie ne oferă prin mulţimea basoreliefurilor, detalii despre viaţa khmerilor. Iniţial, multe basoreliefuri şi statui au fost colorate şi poleite cu aur, dar timpul le-a şters splendoarea.

- După ce am privitt scene mitice de o mare forţă compoziţională, în galeria interioară, înşirate pe trei registre etajate, în cea exterioară, îl vedem pe regele Jayavarman al VII-lea, asistând la o serbare. Cohorte de slujitori şi curteni îl înconjoară. Prin faţa lui, defilează animale rare însoţite de îngrijitori. Mai distingem doi scrimeri, un acrobat, o orchestră. În ample scene, este reprezentat şi războiul cu chamii, o crâncenă bătălie navală,  desfăşurată pe zeci de metri. Găsim cu greu, imaginea regelui călare pe un elefant, ţinând în mână, sabia sacră a Cambodgiei  care a ocrotit regatul, vreme de un mileniu. În complexul de temple budiste construite de el, numit Preah Khan, era şi o clădire  în care se presupune că se păstra sabia sfântă. Brahmanii chiar au păzit o sabie de oţel lungă de 108 cm, cu mâner încrustat cu pietre preţioase şi cu teacă din aur şi argint. Pe ea, erau scene din poemul „Ramayana”. După venirea la putere, a khmerilor roşii, sabia a dispărut din palatul regal din capitală.

- Iată şi o scenă de piaţă cu oameni care poartă coşuri cu produse. E o adevărată frescă reprezentând o realitate cotidiană. Să nu ne mai oprim la detalii, să urcăm. Treptele sunt înalte şi abrupte. De sus, avem o panoramă largă asupra altor temple. Ajungem în sanctuarul central ocrotind un mic Buddha. În semi-întuneric, parfumul uşor ameţitor al beţişoarelor  aprinse crează o atmosferă tainică.

- Dacă tot ai amintit de Preat Khan, să-l vizităm! E cam mult de mers, dar merită. Străbatem aleea giganţilor care ţin în braţe trupul şarpelui. Au feţe late, ochi rotunzi, coafuri înalte şi chipuri înfiorătoare. Câteva  altare cinstesc 515 figuri zeificate. Sunt imagini hinduse şi budiste. O stelă reţine numărul de 97840 de inşi aflaţi în slujba oraşului, inclusiv o mie de învăţăcei şi o mie de dansatori. Se crede că acolo, funcţiona şi o o universitate budistă.

- Impresionant este zidul de piatră înalt de 5 m, sculptat cu păsările mitice garuda, vehiculul lui Vishnu. Întâlnim şi aici, sala dansatoarelor apsara, ce parcă prind viaţă din  fine basoreliefuri trasate de mâini sigure.

- Se presupune, adaug eu, că  în structura rotundă pe două niveluri, sprijinită pe piloni rotunzi, ar fi fost păstrată sabia sacră din legendă. Se mai spune că sanctuarul central şi turnurile erau căptuşite în interior, cu  lambriuri din aramă.

O stupă funerară se află în sanctuar. Budiştii cred că ea îndeplineşte dorinţele. Vizităm şi altarele ridicate în cinstea lui Shiva,  lui Vishnu şi unor regi. Interesantă este sculptura în relief a  lui Shiva culcat pe un şarpe naga, deasupra căruia creşte o floare de lotus.

Coborâm. În drum, ne oprim şi la alte temple mai mici care îl cinstesc pe Vishnu. Templele respectă cam aceleaşi planuri, dar se deosebesc unele de altele, prin dimensiuni, prin detalii, prin sculpturi şi statui. Numele lor sunt greu de reţinut.

Într-un luminiş de pădure, iese la iveală piramida cu trepte a templului Ta Keo ridicat de regele Jayavarman al V-lea, la sfârşitul mileniului întâi. Are o înălţime de 22 m, deşi este neterminat, are  cinci turnuri. Galerii acoperite, din cărămidă ocupă faţada estică a primului nivel. Căldura este mare. În mai multe locuri, ni se cerea iar legitimaţia de intrare. Alex o lăsase pe a lui, la Geta şi nu i se permite să intre. Gigi şi Ruxi urcă scările abrupte până la altarul lui Budha din sanctuarul central, eu îmi acord o pauză. Câteva piedestaluri şi un lingam (falus) atestă faptul că a fost închinat lui Shiva. Pietrele lingam, având uneori, la bază trei capete de zei, sunt simboluri falice ale fertilităţii, făceau parte din ritualul religios al indienilor. Un lingam era făcut din piatră, dar şi din metale preţioase, era aşezat într-o vulvă simbolică numită yoni cu un tub prin care lichidul care ieşea din lingam, se putea scurge. Pietrele lingam au fost asociate cu  Shiva. Îmi vine în minte legenda legată de acestea.

 - Se spune, îi povestresc eu lui Alex, că Brahma şi Vishnu s-au dus la casa lui Shiva din Himalaya. Pe drum, se certau privitor la cine este stăpânul univesului. Le-a ieşit în cale un lingam uriaş de foc şi ei au presupus că este Shiva. Acesta li s-a arătăt ca zeu şi  le-a promis îndeplinirea unei dorinţe.Vishnu, modest, a dorit să-i fie doar slujitorul său. Brahma i-a cerut să se nască în chip de fiu al lui. Shiva, mâniat de cutezanţa lui Brahma, l-a blestemat să nu fie venerat în temple. Şi este  adevărat, pentru el nu s-au ridicat temple.

- Cunosc şi eu un mit legat de lingam. Înţeleptul Daksha supărat de alegerea fiicei sale, Pavati, nu l-a invitat pe ginerele Shiva la o petrecere. Fiica s-a dus să-l infrunte, dar s-a aruncat pe rugul de sacrificu. Shiva, îndurerat, cere socoteală, socrului. Cum soţiile înţelepţilor tânjeau după noul venit, ei l-au blestemat să-i cadă falusul. Acesta căzând pe sol, pământul s-a cutremurat. Speriaţi, înţelepţii i-au cerut iertare. El s-a milostivit, dar le-a cerut ca în temple şi în altare, să fie venerat un lingam aşezat într-un castron numit yoni. Simbolurile trebuiau unse cu unt topit şi cu esenţe, ca să se menţină uniunea cosmică a bărbatului cu femeia.

- Unirea tainică dintre bărbat şi femeie era făcută de un cordon magic, afirma Platon. Când Divinitatea s-a supărat pe oameni, a tăiat acel cordon şi de atunci, omul are dorinţa să-şi afle perechea dinspre care vin vibraţii puternice, indiferent la ce distanţă s-ar afla cele două fiinţe. Se spune că numai cei care se conduc după glasul inimii pot să-şi afle sufletul pereche pentru a reface legătura primordială.

- Poate îmi găsesc şi eu perechea adevărată, să nu mă ls amăgit. În alte mituri, Shiva are natură duală: erotică şi ascetică; creatoare şi distrugătoare. Cu soţia sa, Pavati, are doi fii, Ganesha, cel cu cap de elefant, şi Skanda, zeu al războiului.Când Shiva dansează, ordinea cosmică se reface, când se opreşte, lumea şi ordinea cosmică sunt distruse.

Colegii coboară din templu şi noi ieşim paginile legendelor. Greu de crezut că în vremea regelui Jayavarman al VII-lea, au funcţionat 102 spitale. Fiind  milos,  dorea binele tuturor. Vedem ruinele unuia.

Îmi doream de mult să văd, deşi cu părere de rău, cum vegetaţia junglei a cucerit an de an, rezultatul strădaniei omului. Admir robusteţea şi grandoarea multi-centenară a unor arbori kapoc (chabak) pe care-i întâlnisem în Mexic cu numele de ceiba. Traversăm o pasarelă şi ne primeşte în interiorul său, templul Ta Prohm, din care au rămas numai zidurile aproape înghiţite de lacomele şi tenacele rădăcini aeriene de kapoc. Jungla a învins omul. Copacii par înrudiţi cu arborii ştrangulatori care înconjoară un alt semen, cu nişte tentacole nesătule, se hrănesc cu seva din trunchiul gazdei, până ce acesta moare şi ei rămân victorioşi. Aceştia par a se hrăni cu pietrele templelor. Este inexplicabil de ce mai toţi turiştii doresc să se fotografieze lângă acel sacrilegiu făcut de junglă. Eu nu pot fi o excepţie. Silvia îmi face o poză cu Roxana. Se cer fotografiate superbele apsara sculptate pe pilonii din sala dansatoarelor. Cu nimic mai prejos decât sculpturile antice din Grecia sau Roma. Cum să nu-l fi impresionat pe Roden care le-a imortalizat la rându-i în operele sale? Jayavarman al VII-lea ridicase acest templu în onoarea mamei sale, reprezentată prin Bodhisattva Pranjnaparamita, imaginea inţelepciunii. Opulenţa mănăstirii cu zeci de preoţi, mii de slujitori a stârnit admiraţia străinilor care au scris despre ea. Ritualurile de slujire a zeilor se desfăşurau după reguli precise. Numeroşi muzicieni, declamatori,cântăreţi, recitatori de imnuri sacre asistau pe brahmani. Dansatoarele sacre, îmbrăcate sumar, împodobite cu giuvaieruri, dansau pentru zei. Pietrele cenuşii din ziduri, atât de tăcute, dacă ar putea vorbi, ar povesti şi despre procesiunile solemne când idolii erau plimbaţi în palanchine, urmaţi de brahmani, spre bucuria poporului. A funcţionat ca mănăstire budistă, la fel ca templul Preat Khan, construit în amintirea tatălui său. În jurul templelor, erau sate cu mii de locuitori care aveau în grijă lăcaşurile sfinte, procurându-le tot ce era necesar pentru trai.

Vizităm un penultim templu. Banteay Kdei este cunoscut ca baia regală. Puntea peste lac este străjuită de câte o balustradă formată din corpul unui naga cu capul la intrare. A funcţionat ca mănăstire budistă. Intrăm prin gopura cu turnuri ornate cu sculpturi. De o parte şi de alta a intrării, figurile de garuda înalte de 2 m parcă stau de pază. În sala dansatoarelor, pe piloni rectangulari, sunt reprezentate figuri diafane de apsaras, în dansuri ritualice. Faţada sanctuarului central este acoperită cu un basorelief al lui Buddha.

Pe unele alei dintre temple, se află amenajate mici târguri unde negustorii îmbie turiştii cu artizanat. Sunt statuete de elefanţi, de Buddha, articole de îmbrăcăminte specifice, magneţi, ilustraţii. La mare căutare sunt: apa, sucurile şi fructele ambalate în punguţe de plastic. Vizitasem multe temple  împreună cu tot grupul, altele, numai cu Ruxi.

Angkor Wat, comoară de credinţă, talent şi răbdare

          Se spune că ce este mai bun se păstrează la sfârşit. Astfel, am lăsat pentru final, Angkor Wat. Partenerii de excursie îl vizitează în grabă, îl mai văzuseră, eu cu Ruxi rămânem până la orele 17, când apune soarele, oprindu-ne mai mult, cercetând detaliile descrise în cărţile care ne fuseseă ghizi şi mai înainte, la celelalte temple. La ele, am apelat mereu aflându-ne în preajma unor temple despre care Victor ştia mai puţine să ne spună.

Angkor Wat trebuie văzut întâi într-o fotografie aeriană sau într-o machetă, abia apoi să-l vizitezi. Aşa am făcut şi eu. Este oraşul-templu, cel mai mare monument religios din lume, întins pe o arie de 203 ha. Reprezintă apogeul hinduismului şi al ordinii regale.Ca mai toate templele, se înalţă în elanuri sccesive, întruchipând muntele sacru Meru, pe un platou dreptunghiular. Templul a fost terminat după moartea fondatorului, regele Suryavarman al II-lea (1113-1150). Dorind probabil să-i fie mausoleu, este singurul templu orientat către vest. Iniţial închinat lui Vishnu, în locul lui Shiva, cel adorat până atunci. Când budismul devine religie de stat, templul e transformat în Sanctuar budist. După căderea Angkorului, în 1431, oraşul nu mai este capitală, dar templul funcţionează un timp, ca mănăstire. Este înconjurat de un canal cu apă, lat de 190 m. A fost un templu funerar şi statal. Dincolo de  intrarea dinspre vest, (la fel ca bisericile noastre!) se zăresc bolţile curţii interioare sub formă de cruce. Asemănarea cu un  munte este dată de etajele succesive, cu terase şi curţi interioare. La al treilea nivel, se înalţă cele cinci turnuri. Cele patru turnuri ale primului nivel au forma mugurilor florii de lotus. Ar trebui să avem multe zile să „citim” frumuseţea basoreliefurilor de o valoare artistică excepţională, ornând pereţii celor trei galerii cu dimensiunile de 1024m/802m, să admirăm decorurile de pe plinte, sutele de statui. Doar o zecime era ocupat de templu, restul era destinat palatului regal, locuinţelor curtenilor, unui observator astronomic.

Treversăm puntea peste canal şi în faţă, ne apare gopura  cu cele trei turnuri, cărăra li se adaugă vederii, şi altele pe măsură ce pătrundem în interior. În Sanctuarul strămoşilor, se află statuia lui Vishnu cu opt braţe. Cică un spirit regal cu puteri nemăsurate ar sălăşlui în acea statuie. În fiecare sanctuar întâlnit, se afla câte un preot care oferea contra cost, beţişoare pentru aprins, la picioarele zeilor sau ale lui Budha. Străbatem încet galeriile ca într-un ritual hindus. Pe ziduri, sunt sculptate peste 3 000 de apsaras, reprezentând zeităţi feminine, în mişcări de dans, de-o  mare suavitate. Ele ar fi apărut în timpul Separării mării de lapte.

- Care-i legenda? o întreb pe Ruxi când ajungem la cea scenă în care apare Vishnu, sub chip omenesc. În jurul muntelui Mandara este încolăcit şarpele  Vâsuki de care trag în sens opus, zeii şi demonii. În registrul superior, sunt apsaras născute din spuma oceanului de lapte. Dedesubt, locuitorii apei ameţiţi de mişcare.

- Tocmai ai spus-o tu descriind ceea ce vedem pe aproape 50 de m de basoreliefuri. Sunt 88 de zei şi 92 de demoni. Înainte de crearea oamenilor, zeii au vrut să-i stăpânească pe demoni. Pentru aceasta, ei tebuiau  să bea amrita, nectarul nemuririi. Ambele părţi doreau să extragă amrita, (esenţa vieţii, ambrozia fericirii supreme) iar zeul suprem  i-a pus să lucreze împreună. Smântânirea oceanului a durat o mie de anotimpuri. Muntele Meru a fost folsit drept făcăleţ şi coada şarpelui Vasuki, drept frânghie. Pentru a ţine muntele în balans, Vishnu a luat forma unei ţestoase, aşezându-se sub munte. Când amrita a ieşit la suprafaţă, Vishnu s-a preschimbat în femeie, distrăgând atenţia demonilor, pentru ca zeii să ia elixirul. Demonul Rahu a luat totuşi o înghiţitură, dar a fost decapitat. Capul lui nemuritor înghite peiodic  luna, producând eclipsele. Zeii devin nemuritori luând elixirul de la demoni.

- Am văzut un film documentar legat de amrita. Se povesteşte că o picătură ar fi căzut în Gange, (de unde apa lui considerată purificatoare, sfântă) acolo unde are confluenţa cu alte două râuri, în locul numit Kumbha Mela. O dată la mulţi ani, (dată stabilită de astropogi) pelerini din toată India vin acolo, pe jos. Pentru că sunt peste 100 de milioane, pe mari suprafeţe de drum, li se amenajează corturti, asistă la prelegeri ţinute de înalţi discipoli. Când ajung la Gange, toţi se îmbăiază după un anumit ritual, udându-şi întâi faţa, capul, apoi, intrând cu picioarele. Vin acolo, şi secte de mari asceţi în ceea ce priveşte viaţa în general, iar alţii care nu poartă veşminte. A fost interesant să văd cum se păstrează obiceiul de sute de ani. Dacă tot ai aflat ceva în plus, să ne continuăm drumul! Am remarcat că figurile dansatoarelor apsaras sunt diferite. Au coafuri, ţinute, bijuterii şi ipostaze cu totul prticulare. Şi paşii de dans au oferit sculptorilor, prilejul de a le contura trupurile în multiple poziţii, care mai de care mai graţioase. Multă imaginaţie au avut artiştii! Vedem şi scene din poemul hindus „Ramayana”. Eroul principal este Rama, al şaptelea avatar al zeului Vishnu. Era fiu de regi. Deşi copil încă, este trimis de rege să lupte împotriva unor demoni pe care îi biruie. În urma unor intrigi, este exilat în pădure, timp de 14 ani. După recuperarea soţiei furată de un demon, au trăit fericiţi în regatul Ayodhaya împreună cu gemenii lor, Lava şi Kusha, până s-au ridicat toţi la cer. Recunoaştem scene în care apar Rama, ca o reîncarnare a lui Vishnu, şi generalul-maimuţă, Hanuman, conducând oastea împotriva regelui-demon Ravana care o răpise pe Sita, reîncarnare a zeiţei Lakshmi, soţia lui Vishnu. Vedem şi încercarea câştigată de Rama pentru a fi mirele Sitei. Frumoasa fiică a regelui Janaka se va mărita numai cu cel ce va încorda arcul fermecat al lui Shiva. Rama îl încordează, ba chiar îl rupe şi are loc nunta fastuoasă. În pădure, o vedem pe Sita răpită de Ravana, demonul cu zece capete.

În galeria sudică, parcă  privim în realitate  defilarea armatei regelui Suryavarman al II-lea formată din  călăreţi, oşteni care merg pe jos, alţii în care de luptă. Regele îşi însoţeşte oştirea, dintr-o trăsură, sub umbrele, servitorii fâcându-i vânt cu nişte evantaie. Războinicii poartă geoage, săbii, suliţe. Tot în galeria sudică, vedem infernurile în care nelegiuiţii sunt târâţi în iaduri, de demoni,  sunt încolţiţi de fiare sălbatice.

- La scenele acestea de război, m-aş opri mai mult, să-ţi povestesc ceva, Ruxi. Legenda zice că o femeie frumoasă a născut un fiu al unui zeu şi acesta i-a dăruit copilului, multe cunoştinţe tehnice pe care să le aplice, dar şi o sabie magică. Nu este aceea despre care am vorbit. Sabia era uşoară ca un fulg, tăia orice material într-o clipă, chiar şi piatra şi metalele. Să fi fost un laser? Apropo, de laser! Ştii că la Măgurele, se construieşte cel mai mare laser din lume, la care contribuie cercetători din toată lumea şi românii au un mare aport? Va fi funcţional în 2018, deşi experimentele se fac deja, cu mari succese. În cadrul lor, raza laser va intersecta acceleratrul de particole pentru a putea fi comstruit un aparet miraculos. El va înlocui cobalto-terapia şi radio-terapia, distrugând celulele maligne fâră a leza pe cele sănătoase din apropiere. Se pare că astfel, tumorile maligne nu vor mai recidiva. Să revin,  nici acum, după descoperirea lui, în 1960, laserul nu poate fi stăpânit în aşa fel încât să se realizeze o sabie. Poate ai văzut aşa ceva în filmele S F. Cercetările de la Măgurele vor aduce noi posibilităţi de folosire a lui în scopuri benefice, nu distrugătoare aşa cum au fost şi alte descoperiri ştiinţifice. Oare să fi existat o astfel de armă în aceste locuri şi o unealtă asemănătoare cu care să se fi fasonat şi piesele din zidurile cetăţilor incaşe, mayaşe sau aztece? Ştii cât ne-am mirat împreună, privind acurateţea cu care au fost tăiate blocurile de piatră din ziduri, din piramide şi nu mai puţin , obiectele din jad. Gândul mă duce şi  multele cranii din cristal descoperite în situri străvechi, deşi unele ar fi falsuri. Cele originle au nişte proprietăţi misterioase, par a fi nişte depozite de informaţii extrem de importante, dar încă nu se pot descifra.

- Totdeauna mă uimeşti, deşi eşti...o poetă, cu imaginaţie bogată,   mintea ta este iscoditoare ca a unui om de ştiinţă care n-a apucat să-şi fructifice talentul. Vrei să afli ce se ascunde în spatele lucrurilor şi eşti dezamăgită când o întrebare naşte alte întrebări şi misterele se adâncesc.

Nu-i răspund colegei mele, ea deja mă cunoaşte bine. Ne continuăm plimbarea prin templu. Pe aproape 100 de m, mai admirăm şi apreciem imaginaţia scupltorilor în  redarea celor 37 de iaduri şi 37 de paradisuri din mitologia budistă. Zeul morţii cu 18 braţe stabileşte locul unde trebuie să meargă fiecare om, conform cu faptele lui. Parcă văd superba frescă Judecata de Apoi  zugrăvită la Voroneţ.

Înainte de a călători în India, ştiam însemnătatea „Mahabharatei” pentru hinduşi. Este o epopee sanscrită cu peste 74 000 de versuri, fiind unul dintre cele mai lungi poeme din lume. Înţeleptul Vyasa avea epopeea în ochiul minţii şi fiind bătrân, se temea că o va uita. L-a chemat la el, pe înţeleptul Ganesha să i-o dicteze. El şi-a smuls un fildeş folosindu-l drept peniţă la scris. Conţine povestea vieţii lui Krishna, pe care un unchi voia să-l ucidă. Scapă şi este crescut de o familie de ciobani. Văzându-l că mănâncă noroi, mama sa adptivă i-a cerut să deschidă gura în care a văzut tot universul. A înţeles că era un zeu. Ca tânăr vesel, făcea  glume cu păstoriţele, iar preferata lui era Radha, o tânără deja măritată. Holi,  sărbătoarea culorilor, se referă la idila dintre Krishna şi Radha, este o luptă în joacă, între femei şi bărbaţi. Krishna este o încarnare a lui Vishnu. Poemul povesteşte şi despre rivalitatea dintre două clanuri. Bhagavad-Gita, o parte din epopee, pare a fi un ghid al filosofiei hinduse şi al principiilor yoga. Cuprinde conversaţia dintre Krishna deghizat în vizitiu şi prinţul Arjuna, abordând subiecte morale, legate de ordinea coasmică, calea spre cunoaştere. Ilustrarea legendelor hinduse cuprinse în „Mahabharata” ocupă o parte importantă din galeria vestică. Ne oprim să descoperim pasaje cunoscute din epopee. Eroii curajoşi se folosesc de 49 de tipuri de arme, unele neinventate încă nici de fantezia debordantă a scenariştilor de filme S.F. Cum ştiam aceasta, vreau să descopăr printre lăncii, suliţe, săbii, arbalete, măciuci, catapulte, măcar una dintre ele. Fiul zeului din legendă, a primit în dar, de la tatăl său, multe cunştinţe şi arme, dar  şi una specială, cu rugămintea  să n-o folosească niciodată pentru că ea ar putea distruge întreg pământul. Să se fi gândit autorul legendei la arma atomică? Mai scormonesc cu privirea printre atâtea basoreliefuri, unele cam şterse, pentru a descoperi vreo armă ciudată.  Se mai spune în legende, că eroii aveau şi nişte vehicule zburătoare numite wimana. Privirea mi se opreşte într-un anume loc şi bucuroasă, îi arat amicei mele:

- Iată una din armele sofisticate! Vezi? Un bărbat ţine în mână, un fel de arc ciudat care trimite 7 săgeţi către 7 ţinte poziţionate diferit. Par a fi programate să atingă obiectivele dorite. O fi prototipul de rachetă telighidată? Mai sunt şi altfel de arme pe care nu le-aş putea asemăna cu nimic cunoscut.

Din loc în loc, galeriile au câte un prag cu trepte şi deja am obosit. Urcăm la primul nivel. Trecem de Sala ecourilor, un loc cu o acustică specifică, întâlnită şi în alte locuri  din lume, aşa cum ar fi în Oraşul interzis din China. Ajungem în Sala celor o mie de Buddha stând pe câte un naga încolăcit ca pe o pernă, semn că budismul a triumfat asupra hinduismului. Mi se pare un simbol preţios. Budismul a învins, a înlocuit hinduismul, aşezând pe Buddha în locul zeilor, dar capul unui naga îi stă în spate, ca un ocrotitor permanent, parcă a nu se uita că budismul este cumva, o continuare a hinduismului. Din vizitarea atâtor temple, se vede clar cum cele două religii, deşi s-au succedat, au convieţuit un timp, fără mari disensiuni între ele. Mai toate noile culte au încorporat elemente din cultele vechi. La fel a făcut şi creştinismul, a integrat tradiţii păgâne în noile sale ritualuri. Cu ochii la mari statui, nu am dat importanţă inscripţiilor, oricum nu putem să le înţelegem, dar unele  sunt adunate în cărţi şi ele sunt de o rară frumuseţe stilistică.

Într-un mic sanctuar, un preot oferă beţişoare parfumate pentru statuia lui Buddha. Toate stauile poartă veşminte care se schimbă periodic. Ne aşezăm pe zidul scund ce înconjoară o curte interioară să mâncăm ceva. Cu forţele refăcute, pornim iar. La următoarea platformă, trebuie iar să urcăm. Ea este mai mică decât precedenta, aşa cum sunt pantele muntelui. Cele cinci turnuri ale spaţiului central se ridică biruitoare chiar în jurul nostru. Încăperile superioare nu se vizitează, dar admirăm curţile interioare, trurnurile, cel din mijloc având 55 de m. În puţul săpat sub turn, s-a găsit un sarcofag, atestând destinaţia templului şi ca mausoleu. Avem la picioare, tot ansamblul şi ne este clar planul său. Nu mai suntem dezorientate de mulţimea curţilor şi culoarelor. Platforma de la primul nivel are în colţuri, câte un turn cilindric, acum destul de ruinat, amintind de forma mugurilor florii de lotus. Născută din smântânirea oceanului,  Lakshmi, zeiţa purităţii, fumuseţii, prosperităţii şi a norocului este soţia lui Vishnu. Ea este asociată cu floarea de lotus care simbolizează viaţă lungă, onoare şi noroc. Lotusul este şi floarea preferată a lui Buddha. Cu aceste ultime imagini stocate de aparate şi păstarate pentru un timp şi de memoria noastră afectivă, coborâm.

Ne aşezăm pe iarbă în curtea interioară, nu departe de o clădire cu nişte coloane cilindrice, deşi peste tot pilonii sunt rectangulari, amintind de Acropole. Ruxi are notate mai multe fragmente din inscripţiile din temple adresate contemporanilor, dar şi urmaşilor. Sunt date despre viaţa în temple sau la curtea regelui, laude sau cuvinte de slavă adresate regilor sau zeilor, sunt şi blesteme. Îmi citeşte câteva:

- Lui Shiva, Stăpânul gândurilor veşnici. El s-a împărţit în trei zei supremi: Cel care s-a ivit din lotus - Brahma; Cel care are ochi de lotus - Vishnu; Cel care are trei ochi - Shiva.  Triumfător este Vishnu ale cărui patru braţe poartă discul, pământul, scoica şi măciuca. Regele Jayavarman al VII-lea ce se credea zeu, se tânguia într-o înscripţie găsită la unul dintre spitalele ridicate de el: Toate fiinţele cufundate în oceanul existenţelor, o, de-aş putea să le scot din el prin harul acestei fapte bune. Victorioşi sunt Bodhisattva care, grijulii cu nădejdile discipolilor, sălăşluiesc în Tărâmurile pure, ce nu sunt închipuiri înşelătoare. Oamenii aceia chiar credeau în existenţa zeilor, apoi, a lui Buddha. Alături de frumuseţea templelor grandioase, a statuilor, de acurateţea basoreliefurilor, de delicateţea ornametelor de pe stâlpi, de pe grinzile aşezate deasupra porţilor, stă şi farmecul inscripţiilor alcătuite de talentaţi poeţi ai cuvântului. Nişte cronici păstrate în memoria scrisă a pietrei.

Stăm întinse pe iarba deasă şi răcoroasă. La umbra plăcută a zidurilor, cu ochii urmărind câte un zbor răzleţ de pasăre pe cerul azuriu, îmi pare că întreg complexul stă sub o imensă boltă de linişte şi pace. Tăcem amândouă, suntem mulţumite de tot ce am văzut. Deodată, un grup gălăgios de tineri  intră în templu şi risipeşte vraja plăcută care mă purtase pe aripile ei, în vremea când oamenii erau atât de toleranţi, admiţănd ca într-un templu iniţial hindus, să fie cinstit Buddha, fără a distruge ce construiseră înaintaşii conform religiei lor hinduse, populată de zei. Tinerii mă duc cu gândul la genocidul khmerilor roşii, ucigând oameni nevinovaţi, la toate nelegiuirile contemporante făcute în numele unei religii ce se vrea superioară celorlalte.