« Revista ASLRQ
 
TEXTUALITATEA  EPIGRAMELOR  ŞI   SATIRELOR
Cronică literară de Florentin SMARANDACHE
                                 
 
    Citind volumul „EPIGRAME ŞI SATIRE”, autor Adriana RĂDUCAN, editat în 2014, Editura „Sitech”, Craiova, mi-am propus să ofer doar o privire de ansamblu asupra textelor.
În general, scrierea epigramelor pare facilă la prima vedere şi complicată pentru cei care cunosc că între actul textualizării şi actul receptării textului trebuie să existe o relaţionare reciprocă. Adriana Răducan surprinde în aceste epigrame, scrise toate sub formă de catrene, slăbiciunile omeneşti în diferite ipostaze, dorind parcă să probeze că epigrama poate însemna un prag estetic ce subsumează trei modalităţi de literalitate: sintactică, pragmatică şi semantică. Scriitoarea foloseşte un limbaj cotidian care, utilizat fără vădite intenţii, apare amestecat cu un limbaj de comunicare general, reuşind să topească în acelaşi timp mesajul în sine al epigramei şi ironia finală.
    Ispitele omeneşti sunt creionate cu îndrăzneală, predomină tonul sarcastic, ideile sunt nuanţate subtil, temele diverse presupunând dibăcie şi dispoziţii sufleteşti ocazionale. Există în epigramele Adrianei Răducan o joacă de-a ironia, vizând credulitatea, ungherele ascunse ale sufletului uman, care pendulează între speranţă şi situaţia reală de netăgăduit:
„Visase în mandatul lui / Să schimbe-n bine ţara, / Banu-i ochiul dracului/ Şi iarna nu-i ca vara”/ - „Unui şef de stat”.
    Civilizaţia şi conştiinţa de sine fac obiectul unor reflexii fugare, omul fiind într-o polemică cu sine pe tot parcursul vieţii:
„Georgel cam lunecos din fire, / Ţinea nespus la armonie,/ Severa Ţuţi îl robise cu-o privire, / Familia? Aşa a fost să fie!” - „Hazard”.
Orgoliile apar suficient conturate, ultimul vers al epigramelor fiind un semn pentru civilizaţie, o libertate a cugetului mereu treaz, o permanentă confruntare cu viaţa:
„O scrupulozitate în exprimare avea,/ Vocaţia franceză o picura în toate,/ De-atâta închipuire în jur nu mai vedea,/ Se antrenase la datul mult din coate.” - Vocaţia franceză”.
    Ca o ipostază de lucru, nu doar axiomatic vorbind, avansez ideea că epigrama, chiar dacă este scrisă sub formă de catren, pentru că poate fi şi mai întinsă, are capacitatea să transpună subtilitatea poetică în puţine cuvinte. Axa selecţiei în jurul mesajelor este diversă, disputa în jurul adevărului are întâietate. Schema metrică se bazează pe opoziţia binară între silabele accentuate şi neaccentuate, iar funcţia referenţială a comunicării este prevalentă.
    O sursă a expresivităţii este asigurată de interferenţa registrelor stilistice, prezente atât în epigrame, cât şi în satire. Închei într-o notă optimistă, prezumând că experienţa lui nea Lisandru din satira cu acelaşi nume, ar fi un avertisment al naturii umane, care alunecă-n păcat la orice vârstă, chiar şi atunci când consideri că „arhanghelii” sunt obosiţi şi plictisiţi de zădărnicia clipelor:
„Aflase de la Tache întâmplător,/ Ce se ducea cam la o săptămână,/ Că se socoteşte şi el un trecător,/ Prin viaţa ei de-un an şi-o lună./ Lisandru de pictură se-apucase,/ Cânta din fluier, trebuşoare multe,/ Pentru Simina făcea ce nu visase/ Şi câte toate doar de el ştiute”/ -„Lui Nea Lisandru”.
    Textele satirelor se modulează la nivelul diferitelor paliere: fonetic, gramatical, lexical, interpretativ. Volumul „Epigrame şi Satire” promovează acel divertisment necesar cititorului, motiv ce mă îndreptăţeşte să pledez că ideile fulgurante şi concentrate înseamnă profunda asumare a unor varii realităţi.
 

Sursa: Adriana Răducan, 2017