« Revista ASLRQ
 
Printre silabe: Intruziuni contemplative în panoplia unui lirism special
 
 
În volumul Printre silabe, multe poeme emană un lirism solid, viguros şi veritabil, calchiat pe o patină aproape elegiacă, cu siguranţă contemplativă. O oarecare tristeţe şi o îngândurare – într-un sens specific aici -, marcate de un ton interogativ panprezent, reprezintă o atitudine, iarăşi, aproape singulară în poezia românească. Stilistic vorbind avem de-a face cu procedee şi subterfugii absolut cuceritoare şi percutante. Un soi de prospeţime a mesajului răspândeşte în jur un aer de respirări reverberative, de mister, de adieri semantice interesante.
Problema timpului, a destinului, a dragostei neîmpărtăşite, a legăturii dintre viaţă şi creaţia artistică, a zădărniciei, a sensului existenţei - sunt cele mai prezente, aşa cum cel mai întâlnit “procedeu poetizant” este acel “plutind” eminescian care garantează întotdeauna o poezie profundă şi bine scrisă. Se simte pe ici pe colo şi un oarecare timbru al lui Panait Cerna, şi, după cum am mai amintit, al lui Ion Barbu.
Dar să comentăm câteva poeme, şi să fim generoşi, citându-le în întregime, căci merită!
 
Convins de evanescenţa Trecutului, care lasă în urmă semne precare, poetul nu-şi poate întemeia arta lui decât pe un Prezent creator - al cărui catharsis îi alimentează îndreptăţirea şi justificarea: “să-ţi încreţească pielea”. Din acest Prezent irumpe un flux care face ca Nemanifestatul să se manifeste: “văzutele mijind din nevăzute”. Iar în acest loc al izbucnirii Prezentului (să spunem, de conştiinţă) trebuie să se afle o anume “sete” care este şi una a “adevărului” - căci această valoare trebuie să o aibă tot ceea ce este spus.
Nu poţi spune lucruri numai pentru a le înşira ca pe nişte rufe pe sârmă. Aceste lucruri au, şi trebuie să aibă, un rost “scris – încifrat”, undeva pe un firmament ce licăreşte “între rău şi bine”. Trecerea timpului, trecutul, viitorul - parcă nici nu mai contează dacă nu este instaurată “dictatura” unui Prezent eminamente responsabil: “Trecutu-i mort! Mâine-i un vis! Prezentul…”: “Trecutul – vagi insinuări de fapte/ Inadvertent trasate pe hârtie,/ De-o mâna care a crezut că scrie/ În plină zi, ca să le şteargă-n noapte –/ E doar paliativ de... nevralgie!// Ce freamăt poate-atunci, inexorabil,/ Să-ţi încrețească pielea, făcând cute,/ Temându-te de cele neştiute,/ În care parcă nu-i nimic palpabil,/ Văzutele mijind din nevăzute?// C-o mână ştergi scriptura pe tablete,/ Cu alta-ncerci să o refaci, de teamă,/ Că n-o să ştie nimeni cum te cheamă,/ Nici în cuvinte ce adâncă sete/ De adevăr tăcerea ţi-o destramă.// Ca focul sacru te retragi în tine,/ Să-ţi redescoperi rostul, iminentul,/ Scris – încifrat, ascuns pe firmamentul/ Ce licăreşte între rău şi bine.../ Trecutu-i mort! Mâine-i un vis! Prezentul…”
 
Acasa poetului – vorba lui Nichita Stănescu – este în cuvânt. Iar acest cuvânt al lui Adrian Erbiceanu conţine şi “mărinimie”, şi “vatră”, şi “adăpost”. Cuvântul este singurul care poate înfrânge “uitarea” – atunci când este “rostuit” în poem. Iar “balanţa vieţii”, deşi este dinainte cumpănită, poezia – ca rezultat al acestei socoteli din interiorul cuvântului - poate fi un “timp suspendat” deasupra tâmplei unde este stăpân visul, şi de asemenea, toate câte multe sunt de spus: “Din scămoşarea vremilor precare/ Separ câte un fir de adevăr/ Cercând cu gândul scara vieţii care,/ Urcând-o, m-a făcut să muşc din măr.// Purtat de gând – anticipând vibrarea/ Nestăvilită, dusă la extrem –/ Umil, de prin culise strâng uitarea/ Şi-o mântui rostuind-o în poem.// La braţ cu depănarea ei fierbinte,/ Balanţa vieţii – dată, cum a fost! –/ Înlănţuie dorinţele-n cuvinte:/ Mărinimie, vatră, adăpost...// Şi de tic-tacul tinde să răzbată/ De treapta tâmplei undeva mai sus,/ Pe unde viaţa visele-şi desfată,/ E semn că încă multe sunt de spus!”
 
Între vis şi veghe, identitatea mai adâncă a poetului ridică “adăpost” unei poveşti (de dragoste, evident) ştiute pe de rost. Dar e o poveste ce ţine în ea un “sens echivoc”, o nehotărâre dată de imposibilitatea împărtăşirii acestei iubiri: “nu mi-ai dăruit un gest măcar!...”, “dar heruvimii tac!...”, “şi nu ştiu cum, şi cât, şi ce aştept…” Până şi visul spre această iubire nu mai naşte aceeaşi lumină ca în trecut. Totul este asemeni unei “taine” care “clipeşte” în ochii iubitei. Dar e zadarnic: “Ce taină eşti, că pentru-ntâia oară/ Toţi heruvimii-n sufletul altar/ Cântând deschis-au raiurile-n mine?.../ Tu nu mi-ai dăruit un gest măcar!...// Ce vis clipeşte-n ochii tăi? Şi cine/ Povestea mea o ştie pe de rost?/ Ascuns în mine, ca-ntre vis şi veghe,/ Inima îţi ridică adăpost,// Povestea ta, povestea mea, sub vreme,/ Să-nchidă-n ele sensul echivoc/ Al întâlnirii flăcărilor noastre-n/ Aceeaşi clipă şi acelaşi foc.// Dar heruvimii tac!... şi se întâmplă/ Că tot mai rar ceasornicul din piept/ Naşte lumina visului pe tâmplă…/ Şi nu ştiu cum, şi cât, şi ce aştept…”
 
Atunci când gândul îţi este “furat” de “ghemul” amintirilor, şi când cobori “din treaptă în treaptă”, legănat de “somn” şi de “uitare”, când umbrele sunt “mereu mai lungi”, şi când ştii că ţi-ai dat întâlnire cu un “suflet rătăcit”, apare întrebarea: ce este de ştiut?, ce este de aflat? Poate trecând prin toate acestea, le ştii pe toate, şi ai “ochii larg deschişi”. Poate nu poţi afla nimic, cu toate că te afli “încă-n uimire”. Iată cât de frumos spune poetul: “Încerci să le pătrunzi pe toate,/ Cu ochii larg deschişi spre zări,/ Răspuns, pentru eternitate/ Cătându-i lumii la-ntrebări…// Alunecând din treaptă-n treaptă,/ Pe scara fără de sfârşit,/ Alt  suflet  rătăcit  aşteaptă/ Firescul  semn... că l-ai găsit.// Se leagănă, de somn, cărarea,/ Pe umbre lungi, mereu mai lungi,/ Învăluind în vis uitarea…/ Cât timp îţi trebuie s-ajungi?// Cu paşi mărunţi, încă-n uimire,/ Atârni, ca de un gând furat,/ De ghemul strâns în amintire…/ Ce-ar fi să Ştii?... Ce-i de aflat?”
 
Neînţelegând ce i se întâmplă (“şaradă trasă prin şaradă”), dorind ca iubita să înţeleagă sentimentul lui - care este acela al unei pierderi iremediabile -, poetul resimte o răvăşire totală (că este sufletul unei “tornade”). Nici măcar visul nu mai poate îndulci această durere (a unui “dor durut”). Visul e “frânt”, e “nestrăbătut”. Steaua poetului “mijea… să cadă”. Şi odată cu ea - ca în urma unei voinţe siderale - va cădea şi orice posibilitate de a mai vedea chipul iubit. Iată versurile: “Alunecam ca o iscoadă/ Ce prinde firul de-nceput,/ Când întunericul – pe stradă –/ Mă-nvăluia-n necunoscut.// Şaradă trasă prin şaradă!.../ Scăpat din frâie, aş fi vrut/ Să mă revezi; să-ţi fiu dovadă/ Că sunt pe urma ta pierdut.// Mă avea suflet o tornadă,/ Ardeam închis în dor durut/ Şi steaua mea mijea… să cadă/ Din visul frânt… nestrăbătut.// De-atuncea nu te-am mai văzut!”
 
De o sinceritate dezarmantă, următorul poem reprezintă o declaraţie de dragoste plină însă de regret. E adâncirea într-o amintire pregnantă şi insistentă, de o covârşitoare precizie lirică. Cu o cadenţă ireală şi plină de un  sfâşietor dramatism, ea reactualizează mereu şi mereu aceeaşi preumblare repetitivă pe aceeaşi “stradă”  (“acelaşi gest şi azi mă urmăreşte”) unde altădată dragostea înflorea. Numai că azi pe acea stradă nu sunt decât “ascunse vămi cu semne apocrife”. Iar gândul care mai poate ajunge azi acolo este “ne-ndurător şi fără de tăgadă” – semn că totul este definitiv pierdut. Iată versurile: “Cum oare să-ţi arăt că port în mine/ aceleaşi gânduri reverenţioase/ când gestul tău, cu unduiri feline,/ cu fir de stea pe suflet mi se coase?// Stigmatizat de el, inexplicabil,/ m-am adâncit în marea de iluzii,/ pradă ascunsă visului culpabil –/ plăsmuitor al stării de efuzii.// Ascunse vămi, cu semne apocrife,/ benevolențe, ademenitoare,/ cum valul mării, seara, pe recife/ m-au sechestrat în rece claustrare…// Acelaşi gest şi azi mă urmăreşte,/ cutreierând, pierdut, pe vechea stradă,/ când gândul rătăcit se regăseşte/ Ne-ndurător şi fără de tăgadă.”
 
O dragoste neîmpărtăşită se transformă alchimic într-un vis cu ochii deschişi, iar “calea ţi se-nvăluie-n lumină şi te aprinzi de strălucirea ei”. Carnea “îţi arde ca într-o sfântă joacă”, “nehotărârea bate-n tine-o toacă”, “clipa e cât un veac”, şi toate îţi sună ca o “sentinţă”. Căci cea pe care o iubeşti, şi care nu-ţi răspunde dragostei tale, nu face altceva decât să “absoarbă”, oarecum magic, fluxul tău fiinţial, fără însă să dea nimic în schimb. E o ecuaţie ce se sfârşeşte întotdeauna cu “înfrângerea” şi “dislocarea” celui care iubeşte şi nu este iubit. Iată poemul: “Când calea ţi se-nvăluie-n lumină/ Şi te aprinzi de strălucirea ei,/ Pe care drum aştepţi, dacă-o să vină?/ Şi cât de mult, cu inima, o vrei?// Îţi arde carnea, ca-ntr-o sfântă joacă./ Nu pătimeşti de cele dimprejur./ Nehotărârea bate-n tine-o toacă,/ Sentinţei tale dăruind contur.// Clipa e cât un veac, în așteptare./ Dorinţele în vis te-ademenesc,/ Dar ele bat cu aripa-n uitare :/ Cum au venit, aşa te părăsesc!// Că, precum scrie-n vechile hrisoave:/ Luat de val, cu valul te topeşti,/ Cât nu ai ochi spre cel care te soarbe/ Şi parte n-ai de cel care-l doreşti…”
 
Faptul că am fost martori ai propriei noastre existenţe - care s-a proiectat rând pe rând, eveniment cu eveniment, în noi ca într-o oglindă; faptul că sufletul nostru a fost ca o bucată de ceară în care s-au înscris, ca pe un răboj, toate evenimentele existenţei noastre: – confirmă că purtăm în noi imaginea lumii, că purtăm mereu cu noi o carte deschisă unde semnele lumii îşi caută şi îşi găsesc rostul. Destinul nostru e împletit cu destinul Cosmosului.
Noi facem parte din lume, aşa cum lumea face parte din noi. Nu putem trece prin existenţă fără să lăsăm urme, aşa cum lumea nu se scurge pe lângă noi fără să-şi întipărească în noi trecerea. Chiar şi atunci când viaţa noastră ni se pare fără nici un rost, apare chiar în acel moment un corolar, un sens, care ne salvează de la zădărnicie. Şi nici nu trebuie să înţelegem întotdeauna sensurile existenţei noastre. Căci sunt mulţi care nu o pot face, şi nu pot fi învinuiţi. Abia mai târziu, ca la o anumită scadenţă, şi ca şi cum lucrurile s-ar petrece de la sine, toate se lămuresc şi ne umplem de lumina înţelegerii. Poemul e de excepţie: “Zac toate desprinse ca dintr-o oglindă,/ cioburi ce-apasă pe-un suflet buimac,/ gânduri ce dau, hibernal, să mă prindă;/ cicloane stârnite când vorbele tac.// Ce aripi, ce vise, ce gânduri topite/ se cern fără şansa să mă reculeg,/ când firul pierdut, printre căi legiuite,/ mă-ncolăceşte să nu-l mai dezleg.// Şi totuşi, când nimeni nu pare să vină,/ o mâna să-ntindă prin veacul de ploi,/ există-n adânc, undeva, o lumină:/ lumina oglinzii ascunse în noi!”
 
Remus Foltoş

Sursa: Remus Foltoş - Mari idei în poezia lui Adrian Erbiceanu, Editura Fides, 2016