O osmoză cosmică - Despre aforismul lui Ionuţ Caragea

 Motto: Oriunde deschid cartea, e-o inimă ce bate...

        Dacă gândul ne-ar conduce pe drumurile bătătorite ale unui Marcus Aurelius, Michel de Montaigne (panseurile sale), ale unui Schopenhauer, Nietzsche (în Ştiinţa voioasă, de ex.), sau Emil Cioran (să spunem, în Silogismele amărăciunii) – am avea o imagine destul de clară despre aforism în general. La toţi aceştia, aforismul reprezintă o cale scurtă pentru iniţierea unei reflexivităţi ce se consumă destul de repede. Iar mesajul reprezintă o încadrare fragmentară a unor adevăruri arhicunoscute prin mijloace foarte accesibile. Gândul (sau reflexivitatea) nu are rolul decât acela de a statua o situaţie de obicei eufemistică. A formula într-o frază o situaţie, revine, în aforismul tradiţional, la a re-formula eufemistic acea situaţie într-un limbaj fie mai uşor, fie mai dificil de decriptat – în funcţie de ceea ce vrea să comunice autorul. Atunci când autorul îşi doreşte să închidă cu vălul misterului acea situaţie – va efectua o încifrare semantică. Iar atunci când va dori să lămurească lucrurile – totul va fi exprimat în mod explicit-direct. Aforismul de totdeauna, deci, este unul şi accesibil, dar, uneori, şi unul „sibilinic”.

        În ceea ce-l priveşte pe Ionuţ Caragea, aforismele sale sunt caracterizate în primul rând de acea structură ce-i transformă cadrele interne în unele maleabile; cursivitatea metaforelor este una ce le alimentează pe acestea, determinându-le să se inspire unele din altele în chiar unitatea aceluiaşi aforism. Însă ceea ce este cel mai notabil lucru este faptul că aforismele sale degajă un aer de prospeţime inconfundabil şi în acelaşi timp unic. Nici spiritul sintetic, dar nici spiritul abstractizării (să spunem prin simpla generalizare) nu egalează – deşi sunt prezente – acest „simţ” al prospeţimii. Apare aici un efect surprinzător-plăcut; iar imaginaţia, şi nu neapărat gândul, este aceea căreia i se dă frâu liber. „Conceptele” – aşa cum nu te-ai fi aşteptat – sunt ultimele care ar putea să explice conţinutul lecturii; mai degrabă imaginile te invadează cu acea „spusă pentru totdeauna”. Este, aşadar, pusă în joc o veritabilă imagosofie.

        Pe de altă parte, o altă impresie ce te cucereşte este aceea care degajă în toate direcţiile o mulţumire şi o linişte sufletească de o nuanţă aparte. Căci, de multe ori, aforismul, în formula clasică, închide în el un potenţial de frământare chinuitoare manifestată şi de autor, dar şi de lector. Ori, la Ionuţ Caragea nu vom întâlni acest impediment. Dimpotrivă: serenitate, lumină, calm, hotărâre, simplitate, libertate şi acea cuminţenie şi cumpătare – atât de greu de realizat în literatură (căci aceasta e brăzdată de la un capăt la altul de legea nescrisă a intrigii – mărturia unei suspiciuni din care însăşi literatura şi marea literatură iau naştere). Numai că, la Ionuţ Caragea, acest aspect – cel puţin în aforismele sale – este eludat. Şi e de notat încă faptul că la capitolul aforism iese cu mai mare exactitate în faţă aspiraţia autorului pentru înţelepciune. Filosofia poate fi tributară neliniştii metafizice; înţelepciunea e mereu împăcată cu ea însăşi.

*

 A oferi citate din opera aforistică a lui Ionuţ Caragea este un lucru aproape imposibil. Pentru că nu ştii ce să alegi. Toate gândurile sale sunt preţioase, egal de frumoase şi adevărate. Ţi se pare că, dacă ai cita o propoziţie, cealaltă de lângă ea, s-ar supăra şi s-ar face foc de invidie. De la un capăt la altul, aforismele autorului nostru respiră acelaşi aer de inteligenţă sclipitoare, de subţirime a observaţiei, de claritate a tonului implicat în auto-interogaţie, o străvezime profetică a semnificaţiilor – care creează conexiuni secrete concentrice...

Substanţiala aşezare pe jilţul înţelepciunii nu este, în cazul autorului nostru, un motiv de a se considera singular, important sau „indispensabil”. Modestia frecventată este şi garanţia că adevărurile descoperite nu vor răni, nu vor produce iremediabilul – care este efectul secundar imediat al violării misterului...

Adevărurile lui Ionuţ Caragea planează pe deasupra gravităţii pretenţioase – nu fără o sentenţiozitate preţioasă, după cum am mai arătat în acest volum -, descoperind un mod sprinţar de a se face prezente: adierea unei călduri joviale; a unui salut prietenos; fără nici o alură de superioritate arogantă sau severitate a orgoliului – în uzul expresiei...

Pline de verva unor lumi în miniatură, aforismele lui Ionuţ Caragea îşi depăşesc propriile lor margini, căci sensurile, de multe ori, irizează în toate direcţiile, creionează raze şi înţelesuri înrădăcinate adânc în solul fertil al micilor sau marilor revelaţii ale reflecţiei de totdeauna. A rescrie mereu traseul pe cărările bătătorite ale gândirii este, pentru fiecare dintre vremi, obligaţia primă a scriitorului. Căci numai scriitorul este îndeajuns de sensibil să vadă schimbările ce se petrec în „locurile comune” ale epocii sale. Ocupând locul Sibilei, scriitorul nu trebuie să exprime viitorul în formule clare, ci doar să-l aproximeze în ghicituri, să-l deschidă prin simple aluzii. Restul se va produce de la sine...

*

 Trebuie să notez un sentiment interesant ce mi l-a prilejuit lectura aforismelor lui Ionuţ: sentimentul că spiritul lui (să-i spunem poetic – ca să nu ne încurcăm) îşi creează siaje şi comunică prin şi cu toate regiunile ontologice. Şi asta se întâmplă exact în miezul „construirii” sau „facerii” gândurilor (aforismelor) sale. Pare că înţelepciunea acestor gânduri trebuie să pătrundă tot ceea ce întâlneşte în cale; ca şi cum înţelepciunea gândurilor sale s-ar propaga ca o undă radio. Revenind: ce înţelegem prin regiuni ontologice? Toate „etajele” realităţii: fie că e vorba de regnul mineral (elementele din filosofia presocratică: pământ, apă, aer, foc), vegetal, animal, omenesc, interuman (un exemplu ar putea consta în intersubiectivitatea monadologică a lui Husserl), ceresc (îngerii – căci angelologia a fost explorată deja îndeajuns şi este, printre altele, şi la modă) sau supraceresc (Dumnezeirea). De la stâncă la pământ, şi până la oameni, îngeri şi Dumnezeu – există vase comunicante care asigură transferul necesar a toate prin toate, pentru a se realiza acea osmoză continuă care este însăşi Viaţa. Iar omul (poetul) se poate racorda – atât cât îi ajută sensibilitatea – la acest „circuit” cosmic (ceea ce am sugerat prin unda radio). Astfel el va fi „filtrul” prin care toate trec unele prin altele, şi, în acelaşi timp, el poate înţelege rosturile tuturor acestor „etaje”. Iar atunci când îşi exprimă poezia, poetul vorbeşte despre ordinea cum toate se perindă prin faţa ochilor săi. Nici mai mult, nici mai puţin – el devine mijlocitorul, mediul propice pentru manifestarea cosmosului în conştiinţa sa. Aceasta (conştiinţa) este ca o oglindă care vede în luciul său toate câte se arată. Şi apoi notează pe hârtie ceea ce s-a văzut, ca şi cum oglinda ar trebui mereu „ştearsă cu buretele” - pentru a găzdui mereu celelalte „imagini” care urmează, care stau la rând.

În înţelesul pe care l-am dat acestei „racordări” la cosmos, aforismele lui Ionuţ Caragea reprezintă un edificiu pe cât de frecventabil, pe atât de original. Nu ştiu la câţi poeţi sau gânditori aş putea întrevedea aceste lucruri…

Cu toate că am menţionat că este greu de citat din opera aforistică a lui Ionuţ Caragea, o vom face, chiar şi numai pentru a ne edifica puţin. Mai întâi vom spune că recitirea aforismelor este obligatorie, atunci când îţi doreşti să te apropii mai bine de mesaj. Numai recitind apar adevăratele valenţe ale unei cogitaţii bine puse la punct. Şi cu cât se poate reciti un text, fără ca prospeţimea lui să dispară, cu atât textul respectiv este mai valoros...

Urmând parcă dâra prin care necunoscutul încearcă să devină el însuşi subiect de discuţie, spontaneitatea aforismelor ne surprinde întotdeauna plăcut. Vom da mai întâi citatele şi apoi vom comenta.

„Sub aripile de ceară ale nostalgiei îmi îngrămădesc amintirile, le păstrez pentru ziua în care sufletul îmi va cerşi ultimul zbor către stele.” – Nostalgia este o modalitate sentimentală de o delicateţe aparte: ea nu poate avea decât aripi de ceară, căci, precum în cazul lui Icar, ea comportă mari riscuri. Nostalgia deţine un grad mare de periculozitate, căci e forma subiectivă care sensibilizează în cea mai mare măsură sufletul. Greutatea care apasă pe sufletul nostalgic e transformată de poet într-o modalitate riscantă de a plonja cu aripi de ceară deasupra unui prezent aproape imposibil de conceput. Iar faptul că sufletul nostalgic este străbătut de amintiri ridică amintirea la rangul de metodă prin care singura cale destinală posibilă este aceea de a te separa de lume şi de a-ţi ridica privirea către stele...

„Între fericirea pierdută şi fericirea regăsită e adeseori distanţă de-o amintire” – A fi fericit nu e neapărat o chestiune de a celebra prezentul ferice – fericirea poate veni şi din năpădirea unor amintiri frumoase, ba chiar din năpădirea unor amintiri urâte: semn că posibilităţile sufletului uman sunt oarecum neţărmurite – sau măcar necondiţionate de prezent. Omul, chiar dacă nu dispune de o fericire clădită pe prezent, are ocazia de a explora trecutul până când acesta îşi instalează în conştiinţă propriile forme de a secreta endorfine. Pentru a gusta fericirea, nimic nu e mai devreme sau mai târziu: ceea ce prezentul nu poate aduce, va aduce amintirea, căci şi amintirea e o formă de a determina clipa punctuală. Iar aceasta e o chestiune de libertate, dacă nu chiar de graţie divină...

„Ateismul – ipocrizia de lux a scepticilor.” – Omul, oricât ar vrea să nege existenţa lui Dumnezeu, nu o poate face decât în mod ipocrit: şi nu cinstit. Un om cinstit nu poate nega acea Ordine din care el ştie că face parte. De aceea a găsit moftul de a-l nega pe Dumnezeu – singura metodă de a-şi exprima interioritatea diformă. Simpla poziţionare sceptică este de ajuns pentru a se complace în ideea lui fixă, care îi ţine loc de convingere religioasă. De cele mai multe ori este suficient să-ţi lipsească o trăsătură de caracter pentru ca iadul tău interior să-şi crească copiii în imediata ta vecinătate...

„Nu mi-a fost teamă să cred că există ceva mai mult decât mine şi tocmai de aceea voi iubi necuprinsul începând cu atingerea ta.” – Iubirea adevărată îi deschide omului un apetit perceptiv aproape cosmic. Şi nu numai atât: îi deschide o abilitate prin care înţelege că singurătatea absolută e imposibilă. Chiar dacă omul nu găseşte iubirea omenească, el va găsi iubirea cea revărsată peste tot în jurul lui: o formă de atracţie cosmică care-şi împrăştie sămânţa peste tot în fiinţa umană. Astfel ea poate suporta transformări nu numai prin erosul propriu-zis, ci şi printr-un eros monumental în care sufletul uman este angrenat cât se poate de concret. De aceea, de multe ori, omul simte că este un simplu „filtru” între un interior şi un exterior prin care trec toate energiile creatoare – fie ele de sorginte umană, mundană sau divină. Faptul că un „necuprins” poate exista în percepţia umană nu înseamnă decât că între finit şi infinit este întotdeauna o punte de legătură; şi dacă finitul este o formă de determinare a infinitului, atunci infinitul nu numi că devine conceptibil, dar va fi impus şi cu titlu de obligatoriu. Acolo unde infinitul şi finitul se întâlnesc, Clipa punctuală conţine în ea toată desfăşurarea succesivă istorică. Concentrat într-o succesiune, punctul îşi etalează nuanţele, dar rămâne, cu toate acestea, prins în instantaneitatea lui nemanifestă. Ceea ce nu este istorie (timp) este eternitate (deci Clipă). Iar faptul că poetul a gustat din Clipă: „nu mi-a fost teamă să cred că există ceva mai mult decât mine” (respectiv ceva mai mult decât „eul finit”), va însemna că el va face experienţa infinitului („necuprinsul”). Nu neapărat scufundarea în iubire – e aici important -: e de ajuns simpla emoţie a „atingerii”...

„Trenul copilăriei trece şi nu opreşte decât la vămile cerului...” – Copilăria nu mai este accesibilă decât dacă-i concedem un caracter de lume paralelă în care  mai putem explora doar dacă dispunem de însuşiri serafice. Dacă nu suntem translucizi astfel încât să experimentăm „vămile cerului”, copilăria este de negăsit. O stare de spirit care nu este suficient de pură nu ne va permite niciodată să mai urcăm în „trenul copilăriei”. Orice amintire am gusta, dacă sufletul nostru nu este permeabil la subtilitatea „cerului”, atunci copilăria ne va deveni un tărâm interzis. Căci copilul nu are încă o istorie a sa care să-l apese. Numai omul mare are o istorie care îl poartă de colo-colo, promiţându-i de fiecare dată un drum mai scurt către fericire. Copilul, neavând ce să aleagă şi nici o conştiinţă care să-i dicteze, trăieşte într-un prezent pur şi simplu fără evenimente notabile. Iar viaţa fără evenimente e locul unde timpul stă în loc: însuşi grădina raiului...

„Ştim prea puţin pentru a fi zei şi prea mult pentru a fi oameni.” – Omul se găseşte în interfaţa dintre animalitate şi regnul divin. Pentru a fi muritor, i-ar ajunge tot ce ştie; şi pentru a fi nemuritor, îi lipseşte o anume cunoaştere. Mereu cu gândul că şi-a depăşit animalitatea, el este mulţumit de sine. Iar cu gândul că aripile lui nu-l ajută să zboare, regretă neapartenenţa la Olimp...

„Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pânza imaculată a sufletului.” – Poetul este întotdeauna acela care îşi face ordine în suflet până la precizia de a-l transforma pe acesta într-o pânză imaculată pe care – pictor fiind – va impregna materia plasmatică a sincerităţilor sale, sub forma concretă a cuvintelor. De aceea, cuvintele sale au o viaţă în plus: aceea care le face vii: apartenenţa la destinul subiectivităţii creatoare. Este ceea ce se spune şi mai jos: „Tot ce văd, tot ce ating... sunt cuvinte pline de viaţă.”

„Discreţia este adeseori o invitaţie către spectaculozitate.” – Este un gând care exprimă într-un fel legea compensării: pentru a păstra o taină este nevoie ca aceasta să fie hrănită cu jocul spectaculos al aparenţelor. Ca şi când strălucirile tuturor culorilor ţi-ar lua ochii, ai nevoie de tot felul de zorzoane pentru a putea mima inesenţialul. Şi cu cât ceea ce vrei să ascunzi este mai important, cu atât energia necesară acestui lucru devine mai hotărât spectaculară. Simplu spus: se exprimă aici legea compensaţiei...

„Dragostea levitează într-un univers imaginar în care suntem totul şi nimic.” – Dragostea este poate singurul sentiment care deţine cel mai bine „cheia” indeterminării: ea poate fi totul (atunci când iubeşti şi eşti iubit), şi poate fi nimic (atunci când iubeşti şi nu eşti iubit). Pe de-o parte, dragostea e izbândă, pe de alta, înfrângere. Dar faptul că există aceste două posibilităţi: că poţi fi, pe de-o parte, fericit, şi, pe de alta, nefericit – devine neliniştitor. Simpla posibilitate a ratării în dragoste anulează orice gând pozitiv, aruncând dragostea în indeterminarea despre care vorbeam. Atunci când a iubi poate fi un risc, cerurile se întunecă; viaţa însăşi nu mai poate suporta calificative; prăpastia e aproape...

„Iubirea apare când Dumnezeu se priveşte cu două chipuri în aceeaşi oglindă.” – Este pusă în discuţie o problemă sensibilă: a privi în oglindă până când vezi în chipul tău chipul celei iubite, fiind valabil şi inversul - este nu numai o posibilitate, ci şi o realitate în mijlocul unei iubiri adevărate. Dacă în chipul tău nu citeşti trăsăturile iubitei înseamnă că nu iubeşti cu adevărat. Şi nu neapărat e vorba de o oglindă reală. De multe ori te poţi surprinde că priveşti chiar cu ochii celei iubite, ca şi cum ea ţi-ar străjui însăşi privirea – pe dinlăuntrul acesteia. Sau ca şi cum ar gândi cu gândurile tale. Sau ca şi cum tu ai gândi cu gândurile ei. Faptul că ubicuitatea (căci despre acest concept este vorba) este deplin prezentă garantează prezenţa divinităţii undeva la mijloc...

„Sunt prisăcarul iubirilor din altă galaxie.” – Ca şi cum legea atracţiei universale ar fi totuna cu legea erotică, poetul se închipuie un „prisăcar” printre harnice albine sub formă de stele – ale unor galaxii îndepărtate. Doar privind stelele, erosul care permite însăşi această extensie a privirii ce leagă, erotic, galaxie de galaxie – devine activ concret. Iar poetul, plin de o iubire cosmică, se închipuie un soi de „prisăcar” ce adună în privire „mierea” stelară a cerului nesfârşit. Faptul că stelele pâlpâie pe bolta înstelată – este înţeles ca roitul albinelor. Ce poate fi mai frumos?!

Desigur, exemplele ar putea continua şi mai mult. Ele ocupă un volum considerabil în opera autorului nostru. Noi, credem, nu am făcut decât să stârnim interesul. Oricine va încerca această lectură se va îmbogăţi negreşit...

În altă ordine de idei, la fel precum în poezia sa, şi în aforisme, se simte aerul unui gest, aş spune, fondator. Parcă n-ar mai conta ce s-a scris până atunci. Parcă prezentul ar fi încărcat cu o greutate, cu o responsabilitate absolut importantă. Cu un gest expres, parcă ar trebui să abandonăm predecesorii şi să ne concentrăm atenţia pe adevăruri care, între timp, s-ar fi schimbat. Parcă istoria, care este încărcată de înţelepciune, ar trebui uitată sau, cel mult, reciclată, pentru a avea o imagine mai convenabilă asupra a ceea ce trebuie luat azi în considerare. Degeaba avem experienţele trecute în faţă. Trebuie căutată o atitudine specifică unor alte conjuncturi care nu mai cadrează cu trecutul. De aceea, simplitatea expusă în aforisme capătă acel iz de gest fondator – despre care vorbeam.

Remus Foltoş